ICCJ. Decizia nr. 1089/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1089/2010
Dosar nr. 5869/3/2007
Şedinţa publică de la 19 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Cererile de chemare în judecată
Prin cererea formulată la data de 19 februarie 2007, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă sub nr. 5869/3/2007, reclamanta P.A.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, pentru a fi obligat, faţă de nesoluţionarea în termenul legal a notificării depuse de reclamantă, să îi restituie şi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 400 mp.
În motivarea cererii, reclamanta arată că imobilul a fost cumpărat, în anul 1947 prin acte succesive de vânzare - cumpărare având ca obiect parcele de 150 mp., 100 mp. respectiv 150 mp., de către unchiul său, P.P. Acesta a decedat la 15 iunie 1980, lăsând ca moştenitor legal pe tatăl reclamantei, fratele defunctului, P.A.N.P., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală.
În urma decesului acestuia, moştenirea a revenit soţiei supravieţuitore P.C.V., şi fiilor, printre care şi reclamanta, aceasta dobândind pe baza unei convenţii, de la ceilalţi comoştenitori, toate drepturile succesorale litigioase privind imobilul revendicat.
În acest temei, reclamanta arată că a formulat notificare ce nu a fost soluţionată până în prezent, deşi au fost depuse toate înscrisurile necesare şi au expirat termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta arată că solicită direct instanţei restituirea imobilului în natură.
Prin cererea ce a format obiectul dosarului nr. 10750/3/2008 înregistrat pe rolul aceleiaşi instanţe la data de 14 februarie 2008, reclamanta P.A.M. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acestora să îi restituie şi să îi lase în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 400 mp. sau să restituie acest imobil prin echivalent, respectiv prin plata în numerar a unei sume egale cu valoarea acestuia, în cazul şi în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă.
La data de 14 aprilie 2008 a fost depusă o cerere completatoare, prin care reclamanta arată că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârât şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru ca acesta să fie obligat să restituie imobilul menţionat în echivalent, prin plata de despăgubiri băneşti.
În motivarea acestei cereri, reclamanta invocă dispoziţiile deciziei XX a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 19 martie 2007, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a constatat că reglementarea despăgubirilor în echivalent prin titluri de participare la Fondul Proprietatea încalcă dreptul de proprietate al persoanelor deposedate abuziv, drept care, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a încetat să existe.
Aceasta deoarece C.E.D.O. a costatat că Fondul Proprietatea nu este cotat, valoarea titlurilor sale de participare este ipotetică, aşa încât nu se poate vorbi de o despăgubire justă, fiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşa fiind solicită obligarea Municipiului Bucureşti la restituirea în natură a terenului şi, în cazul şi în măsura în care nu este posibil, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti, calculate la valoarea de circulaţie a terenului.
2. Judecata în primă instanţă
La termenul de judecată din data de 13 mai 2008, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a admis excepţia de conexitate, procedând la conexarea dosarului nr. 10750/3/2008 la dosarul nr. 5869/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1165 din 17 iunie 2008 Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a admis în parte cererea principală şi cererea conexă, a constatat că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 400 m.p. din str. Ion Brezoianu, Bucureşti, l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să formuleze propunere motivată de acordare a despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, a respins cererea de restituire în natură, precum şi pe cea de acordare de despăgubiri băneşti, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Proprietarul originar al imobilului situat în Bucureşti, str. Ion Brezoianu, compus din teren în suprafaţă de 400 mp. a fost autorul reclamantei, P.P., acesta dobândindu-l prin contracte de vânzare - cumpărare încheiate la 04 iulie 1947 (150 mp.); 12 septembrie 1947 (100 mp.); 11 noiembrie 1947 (150 mp.).
Proprietarul a decedat în anul 1980, având ca unic moştenitor pe numitul P.A.N.P., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală, în calitate de frate.
Reclamanta face dovada calităţii de persoană îndreptăţită, aceasta dobândind de pe urma susnumitului, decedat la data de 21 martie 2002, drepturi succesorale, alături de mama sa, soţia supravieţuitoare a defunctului şi de fratele său, fiul defunctului, ambii, în urma convenţiei din 26 februarie 2003, cedându-i reclamantei toate drepturile litigioase dobândite prin succesiune privind terenul în cauză.
Notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată de P.A.N.P., autorul reclamantei, aceasta nefiind soluţionată până la data sesizării instanţei.
Cu privire la modalitatea în care imobilul a fost preluat în patrimoniul statului, s-au depus înscrisuri din care rezultă că terenul a fost trecut prin decizia 274 din 09 februarie 1953 din folosinţa fostei întreprinderi de Locuinţe şi Localuri Bucureşti, la Ministerul Forţelor Armate, la dosar regăsindu-se o adresă a Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 ce atestă că în perioada 1948 - 1951 a figurat ca proprietar cu rol fiscal autorul reclamantei, ing. P.P., fără a mai exista şi alte date ulterioare, Direcţia de Impozite şi Taxe Locale precizând că nu cunoaşte data şi motivul închiderii rolului.
În prezent, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, terenul este afectat de un bloc de locuinţe, format din trei tronsoane şi curte interioară.
Pe baza acestei situaţii de fapt, având în vedere că toate demersurile întreprinse de reclamantă nu au relevat împrejurările în care imobilul revendicat a trecut în patrimoniul statului de la fostul său proprietar, tribunalul a stabilit, pe baza unei prezumţii simple deduse din faptul că rolul fiscal pe numele fostului proprietar a fost închis în anul 1951, coroborat cu faptul că, la nivelul anilor 1953 imobilul se afla deja în patrimoniul statului şi în folosinţa fostei întreprinderi de Locuinţe şi Localuri, fiind cedat Ministerului Forţelor Armate, că terenul a fost preluat fără nici un titlu, proprietarul fiind deposedat abuziv, în fapt.
Tribunalul a apreciat că, în atare situaţie, în care imobilul solicitat a se retroceda fostului proprietar ori moştenitorului acestuia este evidenţiat în patrimoniul statului, fiind preluat în perioada 1945 - 1989, în absenţa unor înscrisuri care să indice modalitatea de preluare, revine pârâtului, în sens de entitate deţinătoare a imobilului respectiv, sarcina de a dovedi că preluarea s-a realizat în baza unui titlu legal şi că nu poate fi încadrată în noţiunea de preluare abuzivă, în sensul Legii nr. 10/2001. Cu alte cuvinte, nu proprietarului îi revine obligaţia de a proba că nu există un titlu valabil de trecere a bunului său în proprietatea statului, ci acestuia din urmă îi revine sarcina de a dovedi că deţine bunul în patrimoniul său în baza unui temei legal, dobândindu-l printr-o modalitate ce nu poate fi calificată drept „abuzivă”.
Observând totodată şi faptul că dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 prezumă a fi preluate în mod abuziv şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat, s-a reţinut că în cauza de faţă, terenul revendicat face obiectul legii de reparaţie, reclamanta având calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, ca moştenitor al fostului proprietar.
În această situaţie, entitatea deţinătoare, anume Primăria Municipiului Bucureşti, avea obligaţia de a da o soluţie notificării formulate de autorul reclamantei, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Neprocedând astfel, în cauză devin aplicabile îndrumările instanţei supreme, cuprinse în Decizia XX din 19 martie 2007, în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Cu toate acestea, tribunalul a reţinut că restituirea în natură a imobilului în cauză nu este posibilă, acesta fiind ocupat de construcţii edificate ulterior preluării sale, aşa încât a reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent.
Cât priveşte solicitarea acesteia de a fi despăgubită în bani, tribunalul a constatat următoarele:
Prin Legea nr. 247/2005, titlul VII s-a instituit regimul stabilirii şi plăţi despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementând sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicare; Legii nr. 10/2001.
Capitolul V al acestui titlu instituie o procedură şi un organism central Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în subordinea Cancelarii Primului Ministru, cu atribuţii specifice în vederea stabilirii despăgubirilor în echivalent, prin emiterea titlurilor de despăgubire ce pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute de lege. Aceste reprezintă certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilire Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorifice prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul „Proprietatea" şi/sau, după caz în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute lege.
Prin urmare, singura soluţie judicioasă ce se impune constă obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să formuleze propunere motivată acordare a despăgubirilor conform dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Chiar dacă reclamanta solicită ca unică variantă de despăgubire echitabilă, plata în numerar a valorii imobilului, conform evaluării, invocând în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată această cerere.
Cauza la care reclamanta face referire (Radu c. România) a fost soluţionată la data de 20 iulie 2006, Curtea observând că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001: „Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobiliare au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 şi 1989 au dreptul la o indemnizaţie la înălţimea valorii comerciale a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în natură, legea propune să li acorde o indemnizaţie sub forma unei contribuţii la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. În principiu, persoanele care au o vocaţie să primească o indemnizaţie, primind în acest mod titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, odată ce Proprietatea este cotată la bursă. Curtea notează că, la 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la registrul comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de Proprietatea să poată facă obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să se urmeze procedura de acreditare de către Consiliul Naţional al valorilor mobiliare (CNVM). De altfel, numai după obţinerea acestei acreditări a Consiliului Naţional al valorilor mobiliare şi conversia titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă persoanele care au fost indemnizate prin asemenea titluri îşi pot vinde acţiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operaţii, prealabile acordării unei indemnizaţii efective, nu au fost realizate până în prezent. Astfel, în funcţie de calendarul previzional al societăţii Proprietatea, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.
Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează în prezent astfel încât să poată acorda efectiv vreo indemnizaţie reclamanţilor. În plus, nici Legea nr. 10/2001 nici Legea nr. 247/2005 de modificare a primei legi nu iau în considerare prejudiciul făcut din cauza lipsei prelungite a indemnizaţiei pentru persoanele care, ca şi reclamanţii, au fost private de bunurile lor restituite în virtutea unei sentinţe definitive (Porţeanu vs. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).
Ca urmare, Curtea consideră că privarea reclamanţilor de dreptul lor de proprietate asupra apartamentului în cauză, combinată cu lipsa totală a indemnizaţiei de aproape nouă ani, i-a făcut să suporte o cheltuială disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1”.
În raport de această motivare, ce a determinat Curtea Europeană a Drepturilor Omului să acorde persoanei îndreptăţite despăgubiri proporţionale, tribunalul a reţinut că măsurile reparatorii sunt luate individual, raportat la situaţia particulară a fiecărui titular, în speţa menţionată conchizându-se că reparaţia nu a fost eficientă, întrucât a venit cu întârziere şi nu compensează îndestulător prejudiciul provocat proprietarului respectiv. Cu toate acestea, nu se poate extinde o soluţie aplicată într-o situaţie particulară spre a generaliza, fiecare caz în parte având elemente de diferenţiere ce nu permit un tratament identic. Chiar şi prin prisma faptului că, de la data pronunţării Curţii Europene a Drepturilor Omului, au fost înregistrate progrese în ceea ce priveşte eficientizarea măsurilor reparatorii prin participaţii la fondul Proprietatea, legiuitorul este totuşi cel chemat să găsească modalităţile cele mai potrivite pentru despăgubirea foştilor proprietari, prin instrumente de politică legislativă coerentă şi adaptată cerinţelor societăţii actuale, în aşa fel încât să prevină noi condamnări ale statului în faţa instanţelor internaţionale în cauze similare, iar autorităţile administrative sunt datoare să le pună în practică într-o manieră cât mai eficientă.
Instanţa judecătorească nu are atribuţii în acest domeniu, fiind chemată numai să aplice legea, fără a se putea substitui legiuitorului şi nici entităţilor anume desemnate să pună în aplicare unele măsuri reparatorii, ci, eventual, putând obliga respectiva entitate abilitată de lege să întreprindă o acţiune, să dea o rezolvare legală şi promptă cererii reclamantului.
De altfel, o atare interpretare ar putea fi dedusă şi din considerentele ce au fundamentat Decizia XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susmenţionată, care face referire la posibilitatea instanţei de judecată de a cerceta fondul notificării nesoluţionate pe cale administrativă, în sensul de a examina dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură, iar nu de a se substitui autorităţilor anume desemnate de Legea nr. 247/2005 în vederea stabilirii şi acordării măsurilor reparatorii în echivalent, în imposibilitatea restituirii în natură.
Cu alte cuvinte, constatând că entitatea sesizată cu notificarea formulată de reclamantă nu a ieşit din pasivitate, împrejurare ce îi este pe deplin imputabilă, întrucât notificatorii şi-au îndeplinit obligaţiile legale de a depune toate actele necesare, tribunalul a procedat conform Deciziei XX a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adică: examinând pe fond cererea reclamantei, a constatat că aceasta are calitate de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 la restituirea bunului abuziv preluat de stat, că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, fiind necesar ca procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005 să îşi urmeze cursul, instanţa neavând posibilitatea de a se subroga autorităţilor abilitate pentru aceasta.
Din perspectiva unei atari soluţii, tribunalul a apreciat că şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză, întrucât coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării Legii nr. 247/2005, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar, prin sentinţa civilă nr. 1165 din 17 iunie 2008 a Secţiei a V a Civilă.
3. Judecata în apel
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, în termen legal, atât reclamanta P.A.M., cât şi pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive:
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a precizat că în mod greşit s-a reţinut calitatea sa procesuală pasivă, în condiţiile în care în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare are calitatea procesuală pasivă, în cauză fiind Primăria Municipiului Bucureşti. A invocat în acest sens, şi prevederile H.G. nr. 361/2005 modificată şi a precizat că atribuţiile sale intervin ulterior declanşării procedurii administrative speciale, în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv după emiterea de către unitatea deţinătoare, a unei decizii/dispoziţii de propunere acordare despăgubiri. Ele constau în emiterea titlurilor de plată, de conversie sau realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a precizat că în mod greşit s-a reţinut calitatea sa procesuală pasivă, având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc cine este pârâtul unitatea deţinătoare în astfel de cauze, iar conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv articolelor 13 alin. (1) şi 16 alin. (2) din acest act normativ, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are atribuţii în acest sens.
Reclamanta P.A.M. a susţinut că:
Instanţa de fond a dat ce nu s-a cerut. Astfel, deşi prin cererile de chemare în judecată, cu completarea făcută, a precizat că cererile sale reprezintă o contestaţie împotriva refuzului tacit de soluţionare şi a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să-i restituie în natură imobilul şi, în cazul în care nu se poate, ceilalţi pârâţi să-i restituie prin echivalent, adică despăgubiri băneşti reprezentând valorarea de piaţă a imobilului, în subsidiar, cu toate acestea, tribunalul a obligat pârâtul să propună acordarea de despăgubiri. Acest fapt duce şi la tergiversarea soluţionării definitive a cererii.
Restituirea în natură a terenului este posibilă. Din expertiza efectuată, rezultă că există o suprafaţă neocupată de clădire, suficientă pentru restituirea în natură. Raportat la prevederile urbanistice privind suprafaţa de teren necesară pentru o construcţie edificată în zonă, a arătat că terenul apreciat de expert ca fiind afectat clădirii este mult prea mare faţă de necesar. Raportat la POT-ul (procentul de ocupare a terenului) de 65%, rezultă că există 450 mp. teren între clădiri care nu este afectat în mod necesar acestora şi poate fi restituit.
Instanţa a aplicat hotărârea cu aplicarea greşită a legii. Având în vedere nesoluţionarea în termenul legal, a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, precum şi raţionamentul expus de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, reclamanta a apreciat că putea să se adreseze instanţei pentru ca aceasta să se pronunţe direct asupra despăgubirii cuvenite. A invocat şi prevederile art. 52 din Constituţia României în acest sens, de la care nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu pot deroga, privind dreptul persoanelor vătămate de unităţile publice. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât instanţa nu poate stabili emiterea de titluri/acţiuni la fonduri sau alte modalităţi prevăzute de legislaţia specială. Cum cei trei pârâţi sunt vinovaţi în egală măsură de nesoluţionarea cererii privind restituirea în echivalent, aceştia trebuie obligaţi să o despăgubească cu echivalentul valoric al imobilului. De altfel, prin numeroase hotărâri, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ineficienta mecanismului de despăgubiri prin echivalent cu titluri de participare la Fondul Proprietatea, cu atât mai mult cu cât Fondul Proprietatea nu este cotat la Bursă. Mai mult, s-a statuat că Legea nr. 10/2001 încalcă dreptul de proprietate al persoanelor deposedate abuziv, drept care conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, nu a încetat să existe.
Aşadar, în mod greşit s-a respins cererea de despăgubire prin echivalent, inclusiv cu motivarea că instanţa nu se poate substitui legiuitorului, motivarea care contravine deciziei XX/2007 date în interesul legii, instanţa putând dispune şi restituirea prin echivalent. Domeniul deciziei nu poate fi restrâns doar la situaţiile când se poate dispune restituirea în natură.
Nici împrejurarea că unele persoane au primit despăgubiri efective în baza Legii nr. 10/2001, nu este de natură să afirme caracterul netemeinic al acţiunii, cât timp dumneaei nu a primit şi nu ştie dacă va primi.
Prin decizia civilă nr. 62 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti secţia a III-a civilă a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, a admis apelurile declarate de pârâţi, a schimbat în parte sentinţa şi a respins cererea conexă completată, pentru lipsa de legitimare pasivă a pârâţilor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele:
Nu se poate reţine că tribunalul a acordat ceea ce nu s-a cerut.
În baza principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, temeiul juridic ales (şi deci calea procedurală aleasă de apelantă), îl constituie Legea nr. 10/2001, cererile fiind formulate, potrivit menţiunii exprese a apelantei - reclamante inclusiv din cuprinsul motivelor de apel, ca o contestaţie determinată de refuzul nejustificat de soluţionare a notificării, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, potrivit şi Deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Menţionarea legii nr. 554/2004 reprezintă doar indicarea temeiului juridic general al cauzelor în care se pune problema încălcării vreunui drept al cetăţeanului de către instituţiile publice, Legea nr. 10/2001 fiind concretizarea acestui temei general într-o materie specială, respectiv cea a imobilelor preluate abuziv de statul comunist.
Această concluzie este confirmată şi de indicarea deciziei în interesul legii amintite, de către reclamantă, decizia privind procedura Legii nr. 10/2001.
Or, în baza acestui temei juridic special ales de către apelanta-reclamantă, al Legii nr. 10/2001, instanţa de fond ar fi trebuit că soluţioneze cauza în limitele stabilite de această procedură specială şi obligatorie. Însă, procedura Legii nr. 10/2001 impune mai multe etape succesive în vederea realizării finalităţii urmărite de apelanta - reclamantă - obţinerea despăgubirilor efective: emiterea unei dispoziţii/decizii de către unitatea deţinătoare, cu propunerea de acordare de despăgubiri; înaintarea acesteia împreună cu dosarul administrativ, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005, va declanşa procedura administrativă specială finalizată cu emiterea titlului de despăgubire. Nici una dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 nu permite omiterea uneia dintre aceste etape sau substituirea competenţei autorităţilor, inclusiv judiciare, în realizarea atribuţiilor special conferite şi partajate între aceste instituţii, inclusiv instanţe judecătoreşti.
De altfel, şi apelanta - reclamantă prin motivele sale de apel, a arătat că instanţa nu poate emite titluri/acţiuni la fonduri sau alte modalităţi prevăzute de lege.
Or, în cauză, instanţa de fond a soluţionat cauza tocmai în limitele acestei proceduri speciale a Legii nr. 10/2001.
Cum Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu permit instanţei de judecată să acorde în această etapă, despăgubiri, aşa cum solicită apelanta - reclamantă, ci de-abia ulterior, prin cenzurarea în faţa instanţei de contencios administrativ, a cuantumului despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII, Curtea constată că în mod legal tribunalul, raportat la aceste limite impuse de procedura specială a Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea intimatului Municipiul Bucureşti să propună despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Tribunalul a avut în vedere, în acelaşi timp cu regulile speciale ale legilor menţionate, şi principiul disponibilităţii enunţat, pentru că s-a raportat şi la cererea apelantei sub acest aspect şi nu a aplicat strict dispoziţiile legale amintite, deoarece nu a respins pur şi simplu acţiunea, constatând imposibilitatea restituirii în natură şi imposibilitatea acordării de despăgubiri băneşti efective, în această etapă, de către instanţă, această soluţie ipotetică fiind evident, inechitabilă şi de nedorit în primul rând, de către apelanta-reclamantă.
Chiar dacă dispoziţia de obligare a intimatului la emiterea unei dispoziţii de propunere de despăgubiri presupune un timp suplimentar, Curtea constată că obligaţia legală a instanţei este una imperativă, în sensul dispunerii astfel şi nu altfel, revenindu-i intimatului Municipiul Bucureşti obligaţia de a se conforma în cel mai scurt timp dispoziţiei instanţei de judecată, sub sancţiunile legale pe care apelanta - reclamantă le poate solicita.
Decizia invocată nr. 7316 a instanţei supreme, pe care apelanta-reclamantă a spicuit-o în motivele sale de apel, priveşte o cu totul altă situaţie decât prezenta, Decizia nr. XX/2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie permiţând expres instanţei ca, în cazul nesoluţionării notificării, să dispună direct restituirea în natură, fără a mai obliga unitatea deţinătoare să emită dispoziţie în acest sens. Decizia de practică judiciară nu infirmă însă argumentele anterior expuse, precum şi cele ce urmează.
Apelanta - reclamantă afirmă că raţionamentul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia în interesul legii nr. XX/2007, este similar pentru soluţionarea de către instanţă a cererii sale de despăgubiri prin echivalent valoric efectiv, Curtea este de acord cu această afirmaţie care, de altfel, se desprinde şi din însuşi cuprinsul Deciziei nr. XX/2007: „instanţa va soluţiona acţiunea persoanei îndreptăţită în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate”. Însă concluzia apelantei plecând de la această afirmaţie, este una greşită pe care Curtea nu şi-o însuşeşte. Astfel, soluţionând acţiunea pe fond, în cazul nesoluţionării notificării, instanţa este datoare să respecte prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, inclusiv normele sale prohibitive speciale, atât în ceea ce priveşte posibilitatea restituirii în natură, cât şi în ceea ce priveşte situaţia când această posibilitate nu există. Cu alte cuvinte, dacă instanţa soluţionând în fond acţiunea, va consta că imobilul nu poate fi restituit în natură, atunci va obliga pârâtul să propună acordarea de despăgubiri conform Titlului VII, dacă bineînţeles, nu s-au cerut şi acordat bunuri sau servicii în echivalent.
Concluzia aceasta se impune pentru că art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 priveşte înaintarea către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a dispoziţiilor/deciziilor privind propunerea de despăgubiri, ipoteza din cauza prezentă fiind reglementată de Legea nr. 10/2001 în forma modificată, când unităţile deţinătoare nu mai puteau acorda direct, prin dispoziţii/decizii, despăgubiri:
„Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor”.
Aşadar, textul legal nu vorbeşte despre înaintarea hotărârilor judecătoreşti care constată acest drept la despăgubiri, neputându-se realiza o asemenea interpretare extensivă a textului legal, fără a se ajunge la o adăugare la lege.
Procedând astfel, tribunalul a realizat coerenţa dintre etapele obligatorii ale Legii nr. 10/2001 şi Titlului VII, suplinind potrivit Deciziei nr. XX/2007, omisiunea unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea şi permiţând apelantei, parcurgerea în continuare, a celorlalte etape legale, pentru obţinerea efectiv a despăgubirilor. Dacă ar fi acordat direct, despăgubiri, tribunalul ar fi eludat aceste etape ulterioare şi deci, dispoziţiile Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 care le impun.
De altfel, Decizia nr. XX/2007 a instanţei supreme vizează în mod predilect situaţia posibilităţii restituirii în natură a imobilului şi nu pe cea a despăgubirii prin echivalent, pentru care există dispoziţii speciale, diferenţele existente între cele două situaţii fiind evidente, ca de exemplu existenţa unei alte proceduri speciale administrative ulterioare emiterii deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, procedură specială instituită de art. 18 din Titlul VII.
O interpretare contrară a deciziei în interesul legii, cum invocă apelanta - reclamantă, ar determina inutilitatea întregii proceduri reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi deci neaplicarea acestor norme. Un asemenea rezultat nu poate fi admis, pentru că o decizie în interesul legii nu poate să lipsească de conţinut un act normativ, în sensul unei abrogări implicite.
Potrivit art. 52 din Constituţia României, la care face trimitere apelanta, „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică".
Or, Decizia nr. XX/2007 reprezintă tocmai concretizarea acestui drept al persoanei vătămate, în materia în discuţie, instanţa suplinind omisiunea intimatului Municipiul Bucureşti, de a soluţia notificarea, soluţionându-o, însă, în continuare, trebuie urmate celelalte etape legale pentru obţinerea efectivă a despăgubirilor, recunoaşterea dreptului pretins din art. 52 alin. (1) al Constituţiei privind recunoaşterea dreptului de soluţionare a notificării şi a dreptului la despăgubiri datorită imposibilităţii restituirii în natură. Obţinerea efectivă a acestor despăgubiri implică parcurgerea în continuare a procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Argumentul că pârâţii sunt vinovaţi pentru nesoluţionarea cererii de acordare de despăgubiri şi ca atare, trebuie obligaţi să plătească despăgubiri prin echivalent, nu poate fi circumscris obligaţiei constituţionale a art. 52 menţionat, deoarece solicitarea de despăgubiri s-a realizat în subsidiar, în eventualitatea imposibilităţii restituirii în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi nu ca o sancţiune pentru nesoluţionarea notificării, deci ca daune - interese, în sensul sintagmei „repararea pagubei" din textul constituţional.
Este întemeiată critica apelantei în sensul că prin multiple hotărâri, inclusiv recente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat ineficienţa procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, însă acest fapt trebuie să determine, aşa cum corect a apreciat şi tribunalul, măsuri de eficientizare din partea legiuitorului român, instanţa, în virtutea principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, fiind obligată doar să aplice legea, în speţă Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - temeiul juridic ales de apelanta - reclamantă.
Din acest punct de vedere, hotărârea Katz împotriva României din 2009 este elocventă: „Concluzia de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ridică o răspândită problemă, care rezultă dintr-o legislaţie defectuoasă privind restituirea imobilelor naţionalizate care au fost vândute de către stat la terţi cu bună - credinţă (.) Curtea nu poate ignora faptul că multiplele modificări legislative intervenite nu au reuşit să îmbunătăţească această situaţie (.) Curtea observă cu îngrijorare că ea a tratat deja peste o sută de cazuri cu privire la acest subiect, cauza Străin precizată, nefiind decât prima din acest grup mare, şi că multe alte cazuri similare sunt încă pendinte în faţa sa. Ea consideră că, de asemenea, lacunele de drept identificate în aceste cauze, inclusiv în prezenta speţă, pot încă, pe viitor, să ducă la numeroase plângeri întemeiate.
Curtea vede în această slăbiciune a statului român de a pune ordine în sistemul său legislativ nu numai un factor agravant, în privinţa răspunderii statului faţă de Convenţie, pe motivul unei situaţii trecute sau viitoare, ci şi o ameninţare pentru efectivitatea în viitor a dispozitivului pus în practică de Convenţie, inclusiv de un număr mare de cereri rezultând din aceeaşi cauză.
Din aceste motive, înainte de a examina cererea de satisfacţie echitabilă prezentată de reclamant în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, şi având în vedere circumstanţele speţei, ca şi modificările în volumul de lucru, Curtea îşi propune să examineze consecinţele ce pot fi extrase din articolul 46 din Convenţie pentru statul pârât. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu articolul 46, înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte hotărârile definitive pronunţate de Curte, în litigiile în care sunt părţi, Comitetul de Miniştri fiind responsabil pentru monitorizarea punerii în aplicare a acestor decizii.”
Curtea de Apel constată, însă, că unele măsuri de eficientizare au fost deja luate, persoane îndreptăţite privind despăgubiri efectiv, iar ordinea aleatorie de acordare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost înlocuită cu una cronologică, potrivit deciziei nr. 2815/2008 a acestei Comisii Centrale, înscris depus la dosar.
Revine, aşadar, puterii legislative şi executive, obligaţia de a eficientiza pe deplin procedura acordării efective a despăgubirilor, a căror îndreptăţire a fost recunoscută de instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte motivul secundar de apel al apelantei-reclamante, şi acesta este nefondat, deoarece potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit expertizei topografice efectuate, terenul preluat de statul comunist, în suprafaţă de 400 mp., individualizat ca suprafaţă în schiţa aferentă, se suprapune peste un imobil compus dintr-un bloc de locuinţe, format din trei tronsoane şi curtea interioară, neputând fi restituit în natură, indiferent de poziţia sa în cadrul imobilului.
Chiar dacă o parte din acest imobil de 400 mp., face parte din curtea interioară a celor trei tronsoane ale blocului, Curtea constată că, raportat la poziţia sa, la configuraţia blocului şi la criteriul afectării către cele trei tronsoane, într-adevăr imobilul nu poate fi restituit în natură nici măcar în parte, aşa cum solicită apelanta - reclamantă, nici din restul excedentului de 450 mp. prin raportare la procentul de ocupare a terenului de 65% invocat.
În procedura Legii nr. 10/2001, criteriul afectării imobilului de elemente de sistematizare în scopul aprecierii posibilităţii restituirii în natură este unul mai larg, care nu poate fi restrâns la indicatorii invocaţi de apelantă.
Astfel, sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere, în accepţiunea legiuitorului, pe lângă dotările sub şi supraterane şi parcurile şi grădinile publice, precum şi amenajările de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, inclusiv curţile interioare. Ca atare, restituindu-se 400 mp. sau chiar mai puţin din curtea interioară, astfel cum solicită apelanta, s-ar ajunge la o afectare evidentă a numeroaselor familii din cele trei tronsoane ale blocului şi la o afectare a acestui element de sistematizare - curte interioară de bloc, indiferent de procentul zonal invocat de apelantă.
În ceea ce priveşte apelurile formulate de către cei doi pârâţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Curtea le-a considerat ca fiind fondate, pentru următoarele motive:
Una dintre condiţiile pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală, care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea.
Spre deosebire de capacitatea procesuală, care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speţă", în raport de litigiul dedus judecăţii.
Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului juridic litigios. Condiţia calităţii procesuale prezintă o importanţă considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu.
Întrucât Codul nu cuprinde o definiţie a calităţii procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepţii în legătură cu această noţiune.
Astfel, s-a considerat că în procesul civil calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanţial, în cazul calităţii procesuale active şi nici o obligaţie inclusă în conţinutul unui raport juridic de drept substanţial, în cazul calităţii procesuale pasive.
Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea, respectiv obligaţia legală a unei persoane fizice sau juridice de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi respectiv al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material asupra judecăţii. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparţine numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.
Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptăţeşte o persoană să fie parte în proces.
De asemenea, prin calitatea procesuală se înţelege interesul îndreptăţit al unei persoane de a cere concursul justiţiei, ce izvorăşte din încălcarea unui drept propriu sau dintr-un raport - recunoscut de lege - de conexitate cu acel drept.
Acela care are un drept are şi calitatea de a intenta o acţiune.
S-a impus concepţia potrivit căreia calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă).
Definiţia a fost reconfirmată şi în jurisprudenţa actuală.
Plecând de la considerentele expuse de Curte cu prilejul analizării motivelor unu şi trei din apelul reclamantei, considerente care îşi găsesc aplicabilitatea pe deplin şi în legătură cu aceste două apeluri, Curtea constată că într-adevăr, soluţionând în fond, acţiunea intimatei - reclamante, în baza Deciziei nr. XX/2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a nesoluţionării în termenul legal, a notificării, instanţa de judecată este obligată să aplice prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII, după caz, temeiul juridic invocat de altfel şi de către intimata - reclamantă în cererea sa de chemare în judecată.
Or, acele limite speciale ale Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005 impun, pe lângă etapele obligatorii şi competenţele partajate amintite, şi autorităţile publice cărora li s-au conferit aceste atribuţii distincte pentru fiecare etapă în parte.
Este drept că instanţa de judecată se subrogă unităţii deţinătoare în soluţionarea notificării (ca etapă intermediară), în baza Deciziei nr. XX/2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a art. 21 din Constituţia României, la care decizia face referire, însă această situaţie este una de excepţie, special prevăzută de decizie.
Soluţionând notificarea în limitele Legii nr. 10/2001, raportat strict la această etapă a procedurii speciale, de soluţionare a notificării, instanţa se subrogă unităţii deţinătoare, entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi pronunţă soluţiile pe care acesta trebuia să le dea, cu corecţiile menţionate anterior, respectiv dispune restituirea în natură sau obligă la propunerea de despăgubiri.
Or, aceste atribuţii incumbă entităţii notificate, potrivit art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, pe care curtea le redă în continuare.
Aşadar, unităţii deţinătoare Municipiul Bucureşti îi revine obligaţia propunerii de despăgubiri şi nu celor doi apelanţi - pârâţi.
Astfel, instanţa de judecată nu poate în acest cadru procesual, să acorde direct despăgubiri intimatei - reclamante, astfel încât cele două instituţii apelante nu pot avea calitate procesuală pasivă în cauză, dat fiind temeiul juridic al cererilor - Legea nr. 10/2001.
Nici argumentul tribunalului în sensul că apelanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are calitate procesuală pasivă, ca urmare a faptului că are atribuţia legală a coordonării procesului de acordare a despăgubirilor realizând activităţile necesare implementării Legii nr. 247/2005, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar, nu poate fi reţinut pentru că instanţa s-a pronunţat doar asupra soluţionării în fond a notificării, toate aceste atribuţii menţionate de tribunal fiind subsecvente următoarei etape a procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 şi Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aceea a stabilirii cuantumului concret al despăgubirilor şi obţinerii despăgubirilor efective. Ele nu au însă nici o legătură cu etapa prezentă, a obligării la a propune la modul general acordarea de despăgubiri.
4. Judecata în recurs.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, recurenta susţine că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece ea a solicitat prin acţiune obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin primar general să-i restituie în natură imobilul situat în str. Ion Brezoianu şi, respectiv, obligarea celorlalţi pârâţi să-i restituie în echivalent imobilul, în cazul şi în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, adică să fie obligaţi la plata despăgubirilor băneşti corespunzătoare valorii de circulaţie a imobilului.
Recurenta arată că niciodată nu a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin primar general să emită decizie de restituire în natură a imobilului sau să facă propunere motivată de acordare a despăgubirilor.
Astfel, instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, obligând-ul pe pârât să facă propunere de acordare a despăgubirilor .
O astfel de soluţie contravine şi deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituie.
2. Totodată, instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., trebuia să constate pe baza materialului probator administrat dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură, cerere care, în opinia recurentei poate fi admisă.
Din expertiza efectuată în cauză, rezultă că o suprafaţă din terenul preluat de la autorul reclamantei este neocupată şi poate fi restituită în natură.
Astfel, din terenul iniţial de 1220 m.p., din care autorul reclamantei a deţinut o cotă parte de 400 m.p., în prezent doar 500 m.p. sunt ocupaţi de clădiri noi, iar suprafaţa de teren necesar clădirilor este conform normelor urbanistice locale de 65%, adică de cca. 770 m.p., de unde rezultă că rămâne o suprafaţă de 450 m.p. care poate fi restituită ca fiind liberă de construcţii.
3. În mod greşit au fost admise apelurile declarate de Autoritatea Naţională pentru restituirea proprietăţilor şi de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, respingându-se cererea conexă completată pentru lipsa de legitimare procesuală pasivă a pârâţilor.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că atât timp cât termenul de soluţionare a notificării a fost cu mult depăşit, ceea ce echivalează cu o soluţie negativă, are dreptul la soluţionarea pe fond a cauzei.
Cum dreptul pretins există, prejudiciul există de asemenea prin nesoluţionarea cererii, reclamanta se consideră îndreptăţită la a fi despăgubită prin acordarea unei sume de bani la justa valoare a imobilului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 52 din Constituţia României, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Jurisprudenţa C.E.D.O. care s-a pronunţat în numeroase speţe împotriva României, în sensul că mecanismul de despăgubire prin echivalent cu titlu de participare la Fondul Proprietatea este o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece prin această modalitate nu s-a reuşit până în prezent să se acorde o despăgubire.
C.E.D.O. a obligat Statul Român la despăgubiri băneşti sau la restituirea imobilului în natură, iar această interpretare se impune şi instanţelor naţionale.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O. Fondul Proprietatea nu este cotat la bursă, valoarea titlurilor de participare este ipotetică aşa încât nu se poate vorbi de o despăgubire justă, iar susţinerile instanţei în sensul că este de notorietate faptul că au început să se acorde despăgubiri sunt irelevante faţă de cele arătate anterior.
Faptul că în mod aleatoriu unele persoane beneficiare ale drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 au primit despăgubiri nu este de natură să o asigure pe recurenta reclamantă că le va primi şi ea, câtă vreme nu i-au fost acordate în termenul legal.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti potrivit valorii de circulaţie a terenului rezultat din expertiză, având în vedere că a formulat această cere în mod subsidiar în cazul şi în măsura în care restituirea în natură nu est posibilă.
Autoritatea Naţională pentru restituirea proprietăţilor a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi arătând că, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată şi, respectiv, procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, nu a fost declanşată, motiv pentru care nu se poate admite cererea de acordare de despăgubiri băneşti.
Intimaţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu au depus la dosar întâmpinare.
Prin concluziile scrise formulate în cauză, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că nu există niciun text de lege care să stabilească în sarcina sa obligaţia de a acorda despăgubiri băneşti.
Măsurile reparatorii ce se pot acorda în prezenta cauză sunt doar cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar în recurs, reclamanta nu a fost în măsură să indice vreun temei legal care să justifice calitatea procesuală pasivă a Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta.
1. Critica potrivit căreia instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut este enunţată impropriu, deoarece, respingând apelul reclamantei şi menţinând pe fond soluţia primei instanţe, curtea de apel nu a acordat ea însăşi nimic, pentru a se putea considera incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
În realitate, reclamanta a formulat această critică şi în legătură cu hotărârea primei instanţe, în temeiul art. 129 alin. ultim C. proc. civ., iar curtea de apel nu a făcut decât să analizeze dacă tribunalul a respectat sau nu limitele învestirii.
Procedând astfel, curtea de apel a stabilit, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 că, în realitate, tribunalul nu a acordat altceva decât ceea ce s-a cerut.
Astfel, în condiţiile în care unitatea sesizată cu notificare a refuzat să o soluţioneze în termenul legal, Tribunalul a analizat pe fond pretenţiile reclamantei, stabilind că imobilul în litigiu a fost preluat fără niciun titlu de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că reclamanta, în calitate de moştenitoare a proprietarului deposedat abuziv, este îndreptăţită la măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii, tribunalul nu le-a acordat pe cele solicitate de reclamantă, respectiv restituirea în natură sau despăgubiri băneşti.
Restituirea în natură a fost considerată imposibilă pentru că terenul nu este liber în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, iar despăgubirile băneşti nu s-au acordat pe considerentul că nu sunt prevăzute de legea specială de reparaţie, ca formă de despăgubire care să poată fi dispusă de instanţă în această etapă.
Substituindu-se unităţii deţinătoare, care în mod culpabil nu a soluţionat notificarea şi, respectând şi decizia dată în interesul legii nr. XX/2007, tribunalul s-a pronunţat cu privirea la măsurile reparatorii prin echivalent la care reclamanta ar avea acces, respectiv despăgubirea în condiţiile legii speciale, reglementată de Titlul VII al Legii nr. 274/2005, prin intermediul Fondului Proprietatea.
Dacă nu ar fi procedat astfel, adică prin propunerea unei forme despăgubire - pe care reclamanta este adevărat că nu a solicitat-o şi, constatând că măsurile solicitate de ea nu se pot acorda, ar fi însemnat ca notificarea să rămână parţial nesoluţionată.
Aceasta deoarece este de neconceput, în viziunea legiuitorului, ca odată ce unei persoane i se recunoaşte îndreptăţirea la măsuri reparatorii, acestea să nu fie identificate şi propuse.
Prin urmare, nu i se poate imputa tribunalului că a acordat altceva decât s-a cerut, iar curtea de apel a stabilit corect acest lucru când a găsit neîntemeiat pe acest aspect apelul reclamantei, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia i se circumscrie de fapt critica analizată.
2. Nici critica referitoare la nerespectarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care se încadrează în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.
Tribunalul a analizat pe fond solicitarea reclamantei de restituire în natură a terenului, iar curtea de apel nu avea a face, în atare situaţie, aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care are în vedere ipotezele în care prima instanţă în mod greşit nu cercetează fondul cauzei sau o soluţionează cu lipsă de procedură.
În realitate, reclamanta este nemulţumită de faptul că nici curtea de apel nu a dispus restituirea în natură a terenului litigios, considerând că terenul nu este liber. Chiar dacă există o suprafaţă pe care nu se situează nicio construcţie, s-a stabilit că aceasta este absolut necesară normalei utilizări a locuinţelor din blocul construit pe teren.
Sub acest aspect recurenta reclamantă se plânge de modul în care au fost interpretate probele, în special expertiza tehnică, or, faţă de actuala configuraţie a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în recurs o asemenea critică nu mai poate fi analizată.
La situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită în cele două instanţe de fond, dispoziţiile art. 10 al Legii nr. 10/2001 au fost corect aplicate, nefiind posibil ca, în recurs să se dispună restituirea în natură a terenului solicitat, ca fiind liber.
3. În ceea ce priveşte admiterea excepţiei calităţii procesuale pasive a pârâţilor chemaţi în judecată în cererea conexă astfel cum a fost completată, critica de nelegalitate a reclamantei este fondată.
Pentru a concluziona că nici Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu au calitate procesuală pasivă, curtea de apel a avut în vedere prevederile art. 25 şi 26 ale Legii nr. 10/2001.
Potrivit acestora, într-adevăr, cadrul procesual într-o contestaţie îndreptată împotriva unei dispoziţii sau decizii emise în baza Legii nr. 10/2001 ori îndreptată împotriva refuzului emiterii acestora se limitează la persoana care a formulat notificare, care dobândeşte calitate procesuală activă şi la unitatea sesizată să o soluţioneze, care dobândeşte calitate procesuală pasivă.
Numai că, în speţă, printr-o cerere distinctă de contestaţia iniţială îndreptată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, în calitate de entitate sesizată cu soluţionarea notificării, reclamanta a mai formulat o cerere care a fost înregistrată distinct pe rolul instanţei şi apoi conexată cu prima.
Prin această a doua cerere, reclamanta a chemat în judecată şi pe pârâta A.N.R.P., pentru a o obliga să-i restituie echivalentul imobilului, în cazul în care tribunalul nu-l va obliga pe pârâtul Municipiului Bucureşti la restituirea sa în natură. În drept, reclamanta şi-a întemeiat această solicitare subsidiară pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi art. 21 din Constituţia României.
Ulterior, a formulat o cerere completatoare, îndreptată de data aceasta împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat, tot cu caracter subsidiar, ca pârâtul să fie obligat să o despăgubească cu echivalentul valoric al terenului care nu se restituie în natură.
Reclamanta şi-a întemeiat această din urmă cerere pe jurisprudenţa C.E.D.O. din numeroase cauze împotriva României, prin care s-a constatat că despăgubirile preconizate a se acorda prin Fondul Proprietatea nu reprezintă o justă despăgubire şi încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece acest fond nu este cotat la bursă, iar valoarea titlurilor sale este ipotetică.
În atare situaţie, curtea de apel trebuia să constate că cele două cereri care alcătuiesc acţiunea conexă au alte temeiuri juridice decât art. 24 şi 26 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor în raport de legea specială de reparaţie este nelegală, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 5 şi 314 C. proc. civ.
În legătură cu A.N.R.P. curtea a mai reţinut lipsa calităţii procesuale pasive din faptul că are atribuţia legală a coordonării procesului de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile necesare implementării Legii nr. 247/2005, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar. Cum instanţa s-a pronunţat doar asupra soluţionării în fond a notificării, toate aceste atribuţii menţionate de tribunal sunt subsecvente următoarei etape a procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 şi Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aceea a stabilirii cuantumului concret al despăgubirilor şi obţinerii despăgubirilor efective şi nu au însă nici o legătură cu etapa prezentă, a obligării la a propune la modul general acordarea de despăgubiri.
Or, ceea ce solicită reclamanta este ca instanţa să se pronunţe nu doar asupra modului în care trebuie soluţionată notificarea ci, în subsidiar, în cazul în care notificarea nu poate fi soluţionată în sensul restituirii în natură a terenului, pârâta să fie obligată, pe temeiuri diferite de cel al Legii nr. 10/2001, la plata de despăgubiri băneşti.
Motivele pentru care recurenta consideră că acţiunea sa trebui admisă faţă de cei doi pârâţi, reluate în cererea de recurs – referitoare la actualitatea dreptului său de proprietate dat de aplicabilitatea în speţă a art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, la nefuncţionarea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la faptul că acordarea în mod aleator de despăgubiri altor persoane nu este de natură să-i ofere garanţii reclamantei că ea însăşi le va primi într-un viitor, la faptul că instanţa a reţinut în mod greşit că, admiţând cererea s-ar substitui legiuitorului şi entităţilor abilitate să pună în aplicare unele măsuri reparatorii - urmează a fi avute în vedere de instanţa de trimitere, dar nu prin raportare la pârâtul Municipiul Bucureşti, faţă de care s-a stabilit în mod corect că nu ar putea fi obligat să acorde sau să propună alte măsuri decât cele prevăzute de legea specială de reparaţie, în temeiul căreia a fost acţionat în justiţie.
Curtea de apel a reţinut, de altfel, că este întemeiată critica apelantei în sensul că prin multiple hotărâri, inclusiv recente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat ineficienţa procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, dar a considerat că acest fapt trebuie să determine, aşa cum a apreciat şi tribunalul, măsuri de eficientizare din partea legiuitorului român, instanţa, în virtutea principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, fiind obligată doar să aplice legea, în speţă Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - temeiul juridic ales de apelanta - reclamantă.
În realitate, tocmai temeiul juridic al cererilor conexe a fost neglijat, deoarece reclamanta, invocând jurisprudenţa C.E.D.O., care face corp comun cu Convenţia - care la rândul său este parte a dreptului intern din data la care România a devenit membră a Consiliului Europei - a solicitat tragerea la răspundere a Statului tocmai pentru ineficienţa mecanismului prevăzut de legea specială de reparaţie în acordarea efectivă a măsurilor reparatorii pe care însuşi statul le recunoaşte.
Or, aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului - chiar cu prioritate atunci când se constată că o reglementare naţională vine în conflict cu ea pe tărâmul drepturilor omului, conform art. 21 din Constituţia României – nu înseamnă legiferare sau depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci chiar aplicarea legii.
Judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei şi are obligaţia de a preveni, prin modul în care o aplică, o eventuală condamnare a Statului Român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În baza art. 304 pct. 5 şi 314 C. proc. civ., Înalta curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta P.A.M. împotriva deciziei nr. 62A din 2 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 109/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1017/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
