ICCJ. Decizia nr. 109/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 109/2010
Dosar nr. 1848/117/2007
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 59 din 7 februarie 2008, Tribunalul Cluj a respins cererea prin care reclamanta P.M.M. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 4132 din 5 martie 2007 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
În considerentele acestei sentinţe, tribunalul a reţinut că reclamanta P.M.M. a formulat notificarea cu nr. 44173/3/2001 prin care a solicitat Primarului Municipiului Cluj-Napoca restituirea în natură a imobilului situat in Cluj-Napoca.
Prin dispoziţia nr. 4132 din 05 martie 2007, Primarul Municipiului Cluj-Napoca a respins notificarea 1044/2001, înregistrată sub nr. 44173/3/2001, cu motivarea că petenta nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului situat in Cluj-Napoca.
Acest imobilul a fost înscris în CF 6751 Cluj-Napoca, nr. top.9412/2/1, 9421, fiind proprietatea văduvei lui P.E., născută N.R. Ulterior, au fost înscrişi Z.R. pentru cota de 6/24-a parte, Z.I. pentru cota de 2/24 parte, Z.I. pentru cota de 2/24 parte, G.C. pentru cota de 1/24 parte, K.L. pentru cota de 1/24 parte şi N.E. pentru cota de 12/24 parte.
În baza Decretului 183/1961, cu încheierea 18 din 1962, a fost intabulat Statul Român ca proprietar al imobilului, cu drept administrare operativă în favoarea Sfatului Popular al Oraşului Cluj.
Ulterior, imobilul a suferit modificări, prin dezmembrare, în conformitate cu prevederile art. 13 din Decretul-lege nr. 115/1938.
În decretul de preluare este menţionată M.F., mama reclamantei, acest lucru fiind consemnat în procesul verbal din data de 25 mai 1954.
În procesul verbal întocmit în anul 23 decembrie 1953 se consemnează că imobilul a fost proprietatea familiei P.
Deşi din procesul verbal încheiat în anul 1954 se poate concluziona că mama reclamantei a locuit în imobilul de pe str. Horea, în cauză, nu s-a demonstrat că M.A.F. a dobândit proprietatea asupra unei cote părţi sau asupra întregului imobil în baza unui act de moştenire, după cum nu s-au depus acte translative de proprietate care să facă dovada, în conformitate cu art. 1169 C. civ., că M.A.F. ar fi fost coproprietara imobilului revendicat de reclamantă şi care ar fi câtimea cotei indivize a acesteia.
De asemenea, nu s-a demonstrat plata impozitului pentru acest imobil de către antecesoarea reclamantei şi nici nu s-a făcut o altă probă decât aceea că autoarea petentei a avut ultimul domiciliu cunoscut în Cluj-Napoca, str. Horea, însă această împrejurare nu justifică calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, în conformitate cu prevederile art. 3 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii plângerii, anulării dispoziţiei atacate şi restituirii în natură sau, în subsidiar, prin echivalent bănesc, a cotei din imobilul situat în Cluj Napoca, str. Horia, ce a aparţinut antecesoarei sale, cu cheltuieli de judecată.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, având în vedere şi probele noi administrate în apel, prin decizia civilă nr. 247/A din 01 octombrie 2008, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte plângerea formulată împotriva dispoziţiei nr. 4132 din 05 martie 2007 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.
A fost anulată dispoziţia menţionată şi a fost stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru cota de 1/6 parte din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, parcela cu nr. top. 9422 din CF 6751 Cluj, teren în suprafaţă de 796 mp şi construcţii demolate în suprafaţă de 594 mp.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Aşa cum rezultă din copia cărţii funciare nr. 6751 Cluj, proprietari tabulari ai parcelelor înscrise în această carte funciară au fost Z.I. sub B3, cota de 2/24 parte, Z.I. sub B4, cota de 2/24 parte, G.C. sub B5, cota de 1/24 parte, K.L. sub B6, cota de 1/24 parte, N.E., născută S. sub B7, cota de 12/24 parte şi Z.R. sub B9, cota de 6/24 parte.
În cauză, s-au ridicat mai multe probleme, respectiv dacă mama reclamantei a cumpărat sau nu vreo cotă din imobilul de pe str. Horia şi ce cotă (cu alte cuvinte, cota căror coproprietari tabulari, ea nefiind înscrisă în cartea funciară), iar, faţă de cuprinsul cărţii funciare 6751 Cluj în care sunt înscrise mai multe imobile, care dintre parcelele înscrise în această carte funciară se identifică cu imobilul situat din punct de vedere administrativ pe str. Horia.
Referitor la cota de proprietate cumpărată, în apel, au fost audiaţi martorii G.S. şi V.V. şi s-a luat din oficiu interogatoriul reclamantei, consemnat în încheierea şedinţei publice din 25 iunie 2008. Din declaraţiile martorilor, rezultă că mama reclamanţilor a cumpărat casa şi o parte din grădina imobilului de pe str. Horia de la 3 fraţi maghiari, în anul 1946, unde a locuit până în anul 1959 şi a închiriat o parte care depăşea nevoile familiei.
Verificând acele de preluare depuse la dosar, Curtea de Apel a constatat că s-a încercat de mai multe ori preluarea imobilului de către stat. Astfel, la data de 25 mai 1954, se întocmeşte un proces verbal de preluare, în baza deciziei Sfatului Popular al oraşului Cluj nr. 12.552 din 6 mai 1954 şi a dispoziţiei I.L.L.C. nr. 3.259 din 11 mai. În acest proces verbal se menţionează că preluarea s-a făcut de la M.F. (mama reclamantei, conform actelor de stare civilă şi a certificatului de moştenitor), despre care se arată că este coproprietară alături de S.E., J.I. şi J.R., care lipsesc din localitate.
Coroborând cuprinsul procesului verbal cu declaraţiile martorilor audiaţi, care au vorbit de trei fraţi maghiari care şi-au vândut cota, cuprinsul cărţii funciare din care rezultă cine au fost fraţii coproprietari şi interogatoriul reclamantei, care a recunoscut că în procesul verbal au fost trecuţi coproprietarii care nu şi-au vândut cota mamei reclamantei, instanţa de apel a concluzionat că aceasta a cumpărat cota lui Z.I. de 2/24 parte, cea a lui G.C. de 1/24 parte şi cea a lui K.L. de 1/24 parte, deci, în total, 4/24 parte, adică 1/6 parte şi nu 6/24 parte, adică 1/4 parte, cât susţine reclamanta în apel.
S-a mai reţinut că, deşi în apel au fost depuse copii ale unor contracte, acestea nu sunt semnate sau legalizate.
Nu s-a făcut dovada plăţii impozitului de către mama reclamantei, însă împrejurarea nu este imputabilă acesteia, din răspunsul Direcţiei de impozite şi taxe a Municipiului Cluj Napoca, rezultând că această instituţie nu deţine evidenţa plăţii impozitelor din perioada respectivă.
În plus, mama reclamantei este trecută în anexa Decretului de expropriere nr. 183 din 3 iunie 1961, fiind invitată să ridice despăgubirile stabilite în baza acestui decret prin adresa I.L.L. Cluj, Serviciul plan financiar nr. 115/1962, însă nu s-a mai făcut dovada încasării acestora.
Tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, reţinând procesele verbale în care este consemnată împrejurarea că imobilul a fost al familiei P. În apel însă, au fost administrate probe noi, din care rezultă că o parte ii moştenitorii fostei proprietare tabulare, la rândul lor înscrişi în cartea funciară cu titlu de succesiune, şi-au înstrăinat cota mamei reclamantei.
În ceea ce priveşte identificarea imobilului, s-a reţinut că, din adresa Direcţiei Patrimoniului Municipiului şi Evidenţa Proprietăţii din cadrul Primăriei Municipiului Cluj Napoca nr. 120818/452.1 din 21 iulie 2008, coroborată cu procesul verbal de preluare în baza Decretului de expropriere nr. 183 din 3 iunie 1961, rezultă că este vorba de parcela cu nr. top 9422 din CF 6751 Cluj.
Întrucât, în actele depuse la dosar, suprafaţa terenului, ca şi cea construită diferă, Curtea de Apel a avut în vedere suprafaţa trecută în anexa decretului de expropriere, de 796 mp teren, suprafaţa construită fiind de 594, deoarece, în cartea funciară, Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate sub B12 în temeiul acestui act de preluare.
În ceea ce priveşte măsura reparatorie, s-a reţinut că părţile au recunoscut că imobilul construcţie a fost demolat, iar terenul nu este liber, astfel că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanta P.M.M. şi pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
Reclamanta P.M.M. formulează următoarele critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată:
În susţinerea apelului au fost administrate mai multe înscrisuri şi au fost audiaţi doi martori, probe din care a reieşit, fără putinţă de tăgadă, că antecesoarea reclamantei a fost proprietara imobilului în litigiu.
Instanţa de apel a recunoscut acest drept de proprietate, însă nu a coroborat toate înscrisurile depuse la dosar, stabilind o cotă mai mică decât i s-ar fi cuvenit în mod legal reclamantei.
Deşi la dosar există trei contracte de vânzare-cumpărare prin care M.F., mama reclamantei, a dobândit dreptul de proprietate asupra unor cote-părţi din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, instanţa a recunoscut valabilitatea a numai două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv cel încheiat la data de 04 iunie 1948 între M.F. şi vânzătorul Z.I. prin care cumpărătoarea dobândeşte dreptul de proprietate asupra unei cote de 1/12 din imobilul înscris în C.F. nr. 6751 Cluj nr. top 9422, situat în Cluj-Napoca, str. Horea, şi cel încheiat la data de 25 iulie 1946 între vânzătorii proprietari tabulari K.L. şi G.C. şi cumpărătorii S.P. şi soţia născ. P.E. Prin acest contract, vânzătorii au înstrăinat cotele lor de proprietate de 1/24, respectiv 1/24 parte cumpărătorilor. Cea care a cumpărat aceste cote de la S.E. a fost mama reclamantei care a dobândit dreptul de proprietate asupra încă unei cote-părţi de 1/12 parte din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea.
În schimb, instanţa de apel nu a recunoscut valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din data de 10 aprilie 1948 şi care are menţiunea „pentru conformitate cu originalul”, convenţie încheiată între M.F. şi vânzătorul Z.I. prin care acesta din urmă îi vinde cumpărătoarei cota sa de proprietate de 1/12 din imobilul înscris în C.F. nr. 6751 Cluj, nr. top 9422. Instanţa a motivat că, din procesul-verbal de preluare a imobilului din 25 mai 1954, rezultă că preluarea s-a făcut de la M.F., alături de S.E., Z.I. şi Z.R., care lipseau din localitate. Această menţiune din procesul-verbal reţinută de instanţă nu se coroborează cu declaraţiile martorilor care au precizat că mama reclamantei a cumpărat cote de proprietate din imobil de la trei fraţi maghiari şi cu Decretul de expropriere nr. 183 din 3 iunie 1961 unde, la numele proprietarilor imobilului situat pe str. Horea, apare numele antecesoarei reclamantei.
Este real faptul că aceste contracte nu sunt semnate sau legalizate, însă aceasta se datorează faptului că înscrisurile sunt copii după originalul contractelor. Toate aceste contracte dovedesc că M.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote-părţi de ¼ din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, prin contracte de vânzare-cumpărare de la proprietarii tabulari ai imobilului.
Pe lângă cele trei contracte de vânzare-cumpărare care dovedesc că mama reclamantei a cumpărat cota de ¼ din imobil şi declaraţiile martorilor, mai există la dosar o serie de înscrisuri ce emană de la mama reclamantei în care aceasta specifică faptul că deţine o cotă de ¼ din imobil ( adresa nr. 54217 din 21 septembrie 1961, cererea de chemare în judecată din data de 19 septembrie 1961, declaraţia din 25 octombrie 1959 a numitei M.F.).
Faptul existenţei contractelor de vânzare-cumpărare şi a calităţii pe proprietară a antecesoarei reclamantei au fost dovedite şi prin declaraţiile celor doi martori audiaţi în faţa instanţei de apel V.V., respectiv G.S.
Încă un motiv al faptului că reclamanta este persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului sau acordarea de despăgubiri îl constituie recunoaşterea Primarului Municipiului Cluj-Napoca în dosarul de fond potrivit căreia nu a mai fost formulată nici o altă cerere de restituire a imobilului din str. Florea, în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte măsura reparatorie, este real faptul că reclamanta a precizat că imobilul construcţie a fost demolat şi s-au edificat alte construcţii, însă a afirmat că există o parte de teren care este liber şi îl solicită în natură.
Se solicită admiterea recursului formulat, schimbarea în parte a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, restituirea în natură a unei cote de ¼ parte din terenul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, în suprafaţă de 796 mp, parcela cu nr. top 9422 din C.F. nr. 6751 Cluj şi acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru cota de ¼ parte din construcţiile demolate în suprafaţă de 594 mp şi pentru terenul care nu mai poate fi restituit în natură.
În drept, cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul declarat, pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Dovada dreptului de proprietate în lumina dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi făcută cu martori, iar copiile contractelor depuse nu sunt semnate sau legalizate.
Prin urmare, în mod nelegal, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe coroborarea unor probe care, conform legii, nu pot constitui dovezi ale dreptului de proprietate.
Mai mult, în mod absolut nelegal se procedează la recunoaşterea unui transfer de proprietate în lipsa pretinşilor vânzători, fără ca aceştia să fie chemaţi în judecată, situaţie în care, acestora din urmă, nu le este opozabilă decizia instanţei de apel.
De asemenea, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în vigoare la data realizării aşa-zisului transfer de proprietate, întrucât pretinsul drept de proprietate al antecesoarei reclamantei nu a fost niciodată înscris în cartea funciară; astfel că, prin încălcarea dispoziţiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanţa a apreciat ca dovedit dreptul de proprietate în baza a două declaraţii de martori din care nu rezultă nici măcar numele vânzătorilor.
Instanţa de apel a pronunţat decizia recurată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, având în vedere că persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar, numai în absenţa unor probe contrare.
În cauză, proba contrară o constituie tocmai C.F. nr. 6751 Cluj care atestă că proprietari la data preluării erau alte persoane decât antecesoarea reclamantei.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
1. Prin recursul declarat, reclamanta P.M.M. susţine că, în mod greşit, instanţa de apel nu a recunoscut valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din data de 10 aprilie 1948 şi care are menţiunea „pentru conformitate cu originalul”, convenţie încheiată între M.F. şi vânzătorul Z.I. prin care acesta din urmă îi vinde cumpărătoarei cota sa de proprietate de 1/12 din imobilul înscris în C.F. nr. 6751 Cluj, nr. top 9422.
Înalta Curte va analiza această critică în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1188 C. civ. şi va constata că nu este fondată pentru următoarele argumente:
În condiţiile art. 1188 C. civ., atunci când originalul unui înscris există, copia legalizată face dovadă despre cuprinsul originalului, prezentarea acestuia putând fi cerută oricând. Dacă originalul nu mai există, copia legalizată face dovada potrivit distincţiilor din alin. (2) al textului.
Or, ceea ce s-a depus în faza de judecată a apelului este o copie nelegalizată şi nesemnată a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între M.F. şi Z.I.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel, făcând aplicarea art. 1188 C. civ., nu a recunoscut valoarea probatorie a înscrisului depus.
Se susţine de către reclamanta recurentă şi că, autoarea sa, M.F. a dobândit, contrar celor reţinute prin decizia recurată, dreptul de proprietate asupra unei cote-părţi de ¼ din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Horea, această împrejurarea fiind dovedită prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu proprietarii tabulari ai imobilului, declaraţiile martorilor audiaţi şi înscrisurile ce emană de la mama reclamantei, în care aceasta specifică faptul că deţine o cotă de ¼ din imobil.
Înalta Curte apreciază că această critică vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în cauză, prin interpretarea probelor administrate.
Însă, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa criticilor legate de modul în care instanţa de apel a interpretat declaraţiile celor doi martori audiaţi, V.V., respectiv G.S. şi de coroborarea probelor administrate, respectiv a menţiunii din procesul-verbal reţinută de instanţă şi depoziţiile martorilor.
Pentru considerentele arătate anterior, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
Urmează a fi înlăturată, ca nefondată, şi critica prin care se susţine că este dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului sau la acordarea de despăgubirilor prin recunoaşterea Primarului Municipiului Cluj-Napoca făcută pe parcursul soluţionării în primă instanţă a litigiului, potrivit căreia nu a mai fost formulată nici o altă cerere de restituire a imobilului din str. Florea, în temeiul Legii nr. 10/2001.
În reglementarea dată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea unui bun al cărui regim juridic cade sub incidenţa acestui act normativ, se poate face numai în condiţiile art. 23-24 din Legea nr. 10/2001. Simpla împrejurare că, în legătură cu imobilul în litigiu, nu a mai fost formulată nici o altă cerere de restituire, nu dovedeşte prin ea însăşi calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea bunului în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte critica legată de modalitatea de restituirea cuprinsă în decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin motivele de recurs formulate, reclamanta arată că este îndreptăţită la restituirea în natură a suprafeţei de teren liberă care reprezintă o curte interioară şi o grădină şi depune în acest sens un raport de expertiză extrajudiciară prin care se concluzionează că o astfel de modalitate de restituire este posibilă.
Înalta Curte apreciază că şi această critică este nefondată. În condiţiile art. 305 C. proc. civ., în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, limitarea fiind justificată prin caracterul nedevolutiv al căii de atac.
Prin înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ., urmează a se înţelege actele scrise care emană de la părţi sau de la un terţ, un raport de expertiză extrajudiciară neputând fi calificat ca înscris nou în înţelesul normai menţionate.
În plus, recurenta reclamantă nu a solicitat instanţei administrarea unor probe prin care să se dovedească împrejurarea că o parte din teren ar putea fi restituit în natură. Aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din data de 17 septembrie 2008, apelanta a solicita instanţei încuviinţarea unei expertize pentru stabilirea părţii din imobil care corespunde cotei de proprietate a antecesoarei sale (probă respinsă de instanţă cu motivarea cuprinsă în încheierea menţionată), iar prin concluziile scrise a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a dovedit că imobilul în litigiu poate fi restituit în natură, astfel încât modalitatea de restituire cuprinsă în decizia recurată a fost aplicată cu respectarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 9-10 din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
Nu vor fi analizate motivele de recurs formulate pentru prima dată prin cererea intitulată „precizare în drept a motivelor de recurs” şi prin care reclamanta critică decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul stabilirii despăgubirilor acordate în forma titlurilor de despăgubire reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, susţinând că o astfel de modalitate de despăgubire nu este efectivă.
Acest motiv de recurs este formulat cu depăşirea termenului prevăzut de art. 301-303 C. proc. civ. şi, neavând caracterul unui motiv de recurs de ordine publică, nu învesteşte în mod legal instanţa de recurs cu analiza lui.
2. Contrar celor susţinute de pârât prin recursul declarat, în cauză, dovada proprietăţii autoarei reclamantei asupra unei părţi din imobilul în litigiu, nu a fost făcută prin depoziţii de martori, dispoziţiile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, nefiind încălcate.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acţiunii în revendicare imobiliară.
Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.
În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din Lege, legiuitorul instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
Prin decizia recurată, Curtea de Apel a stabilit întinderea dreptului de proprietate al autoarei reclamantei prin interpretarea şi coroborarea tuturor probelor administrate, nu numai prin conţinutul depoziţiilor martorilor audiaţi.
Menţiunile cuprinse în cartea funciară au fost, deasemenea, avute în vedere de instanţa de apel şi au fost interpretate prin raportare la toate celelalte dovezi administrate şi la dispoziţiile cuprinse în art. 24 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul modalităţii de dovedire a dreptului de proprietate în condiţiile acestei legi speciale.
Împrejurarea că litigiul nu s-a judecat şi în contradictoriu cu vânzătorii de la care autoarea reclamantei a dobândit cota sa parte din imobil nu poate reprezenta un motiv de nelegalitate al deciziei ori o cauză de infirmare a dreptului de proprietate al autoarei reclamantei asupra unei părţi din imobilul în litigiu.
Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta P.M.M. şi de pârâtul Primarul Municipiului Cluj – Napoca împotriva deciziei nr. 247/A din 1 octombrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia civilă, de muncă şi de asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1305/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1089/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
