ICCJ. Decizia nr. 136/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 136/2010
Dosar nr. 6446/117/2008
Şedinţa publică de la 15 ianuarie 2010
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă de la 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, dată în Dosarul nr. 6446/118/2008, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de pârâta SC P. - O.M.V. - Grup, în contradictoriu cu intimata - reclamantă M.M. şi intimatul pârât SC P. SA, prin SC P. SA Constanţa.
În considerentele hotărârii, s-a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României,revizuită, este inadmisibilă prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
S-a apreciat că sunt întrunite cerinţe precum aceea ca excepţia să vizeze texte dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, ce au legătură cu soluţionarea cauzei şi care nu au fost declarate anterior neconstituţionale.
Cu toate acestea, nu este îndeplinită condiţia, desprinsă din interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, ca sesizarea Curţii Constituţionale să nu vizeze modul de interpretare şi aplicare a legii la cazul concret, ce ţine de resortul exclusiv al instanţei de control judiciar, competenţa instanţei constituţionale fiind limitată la stabilirea înţelesului neconstituţional al normei supuse controlului.
Astfel, s-a constatat că excepţia, deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege.
Art. 298 alin. (2) ultima liniuţă are legătură cu soluţionarea cauzei, dar nu prin prisma dacă abrogă sau nu art. 72 din Legea nr. 168/1999, ci orice alte dispoziţii contrare C. muncii deoarece competenţa de soluţionare este expres stabilită prin art. 284 alin. (2) în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie reclamanţii îşi au domiciliul.
În consecinţă, nu este îndeplinită una dintre condiţiile obligatorii de sesizare a Curţii Constituţionale, şi anume aceea ca norma juridică a cărei neconstituţionalitate se invocă să constituie temei al acţiunii.
Împotriva încheierii menţionate, a declarat recurs petenta, care a reluat în totalitate susţinerile din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa Curţii de Apel Constanţa.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, recurenta - pârâtă susţine că modul în care este concepută norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare şi a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincţia între o normă validă în vigoare prin existenţa ei în sistem şi una abrogată şi o normă nevalidă prin existenţa ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnica legislativă.
Astfel, norma conţine o prevedere generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziţii contrare”, care ar include şi dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, preexistente la data apariţiei C. muncii - 2003.
Or, această consecinţă ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea generală şi legea specială, precum şi regulile de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, aşadar nu mai permite abrogarea implicită, ce exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.
Pârâta a susţinut că, faţă de situaţia juridică dedusă judecăţii, modalitatea de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, respectiv conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale, antamează asupra modalităţii de soluţionare a cauzei, având, astfel, o strânsă legătură cu obiectul dedus judecăţii.
În raport de asemenea argumentare, instanţa de recurs a constatat în mod corect că excepţia, deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unor dispoziţii cuprinse într-o altă lege. Nu mai puţin, se relevă necesitatea conturării unei jurisprudenţe unitare şi a adoptării de către Parlamentului a unor dispoziţii eficiente din punctul de vedere al aplicabilităţii.
În jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, practica de respingere, ca inadmisibile, a excepţiilor de neconstituţionalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanţe, greşita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele.
De asemenea, Curtea Constituţională a precizat că, în ceea ce priveşte coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare Constituţiei, coordonarea legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situaţie dată ţine de competenţa instanţei de judecată, ce dispune atribuţia interpretării şi aplicării legii.
Mai mult, s-a format deja o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale chiar pe aspectul vizat de excepţia invocată în cauză, respectiv neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009).
În acord cu practica anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, şi în acest cadru instanţa de control constituţional a arătat că toate aspectele invocate de către petentă ţin de modul de aplicare a legii şi de stabilirea unei interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competenţa sa, ci a instanţelor de judecată, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie.
În acest context, este corectă aprecierea instanţei de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, aceea ca excepţia invocată să se circumscrie limitelor competenţei instanţei de control constituţional.
Chiar dacă atare condiţie nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin interpretarea per a contrario a acestei norme, interpretare ce aparţine înseşi Curţii Constituţionale, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa sa.
Ca atare, în măsura în care sesizarea vizează modul de interpretare şi aplicare a legii într-o situaţie dată, la latitudinea exclusivă a instanţei de judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a constatat instanţa de recurs în cauză.
Drept urmare, nu este întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA - membru O.M.V. Grup împotriva încheierii de şedinţă de la 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale,ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1359/2010. Civil. încredinţare minor. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1361/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
