ICCJ. Decizia nr. 1798/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALA. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 1798/2010
Dosar nr. 36746/3/2008
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 02 octombrie 2008 înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III- a civilă, reclamantul P.V. a solicitat instanţei ca în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în sumă de 200.000 dolari SUA şi 500.000 dolari SUA daune morale, la cursul B.N.R. de la data executării.
Prin sentinţa civilă nr. 1581 din 04 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă, a respins ca tardiv formulată acţiunea reclamantului P.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 60/ A din 17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX- a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectualăm, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Petrescu Victor împotriva sentinţei primei instanţe, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 506 alin. 3 din C. proc. pen. „acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504".
Termenul prevăzut de acest articol este unul de prescripţie, iar nu de decădere, aşa încât nu sunt aplicabile dispoziţiile 102 și 103 C. proc. civ., invocate de către apelant. În plus, termenul de 18 luni curge, potrivit art. 506 alin. (3) C. proc. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, iar nu de la data comunicării acesteia, aşa încât nici dispoziţiile art. 102 și 103 C. proc. civ. invocate nu sunt aplicabile în cauză.
Cum termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (3) C. proc. pen. este unul de prescripţie, în cauză sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei, precum şi cele privind repunerea în termen.
Curtea a mai reţinut că nu rezultă faptul că reclamantul a formulat în faţa primei instanţe o cerere de repunere în termen, cererea nefiind făcută în cadrul cererii de chemare în judecată şi nici separat, de asemenea, nu a rezultat nici formularea unei cereri orale în acest sens după invocarea de către Ministerul Public a excepţiei de tardivitate.
Împotriva deciziei apelate a declarat recurs reclamantul P.V., criticând-o pentru nelegalitate pentru considerentele ce urmează:
Decizia de achitare s-a soluţionat şi pronunţat în lipsa părţilor. Drept urmare, termenul de 18 luni curge de la data la care recurentul a luat cunoştinţă de conţinutul acesteia, respectiv de la 19 septembrie 2008, aşa cum rezultă din declaraţia notarială pe proprie răspundere.
Chiar dacă potrivit art. 506 C. proc. civ. termenul în care putea fi primită acţiunea în repararea pagubei, era de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, nu se poate reţine că acesta a început să curgă de la această dată deoarece recursul extraordinar a fost formulat de procurorul general din oficiu.
Referitor la cererea de repunere în termen, potrivit art. 102 - 104 C. proc. civ., se arată că instanţa, în baza rolului activ putea să întreprindă demersuri în vederea stabilirii conduitei culpabile ori nu a recurentului în nerespectarea termenului.
Cu privire la termenul de 15 zile prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc. civ. se învederează că acesta nu a fost depăşit faţă de conţinutul declaraţiei notariale.
Termenul de o lună prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 nu a fost depăşit întrucât nu se poate da întâietate cererii de chemare în judecată prin care s-a arătat că în august 2008 recurentul a aflat de conţinutul deciziei de achitare, care a fost o informaţie obţinută telefonic de la un inculpat şi nu declaraţiei notariale.
Acţiunea putea fi totuşi primită faţă de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, coroborate cu art. 504 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 998 C. civ. cu referire la art. 61 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, aşa cum s-a arătat şi în cauza Vişan împotriva României.
Analizând decizia prin prisma greşitei rezolvări a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru considerentele ce succed.
Rolul activ al judecătorului, înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de a stărui prin toate mijloacele de la stabilirea situaţiei de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii.
Instanţa de judecată nu poate iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, în prezenta cauză, cererea de repunerea în termenul prevăzut de art. 506 C. proc. pen.
Cum recurentul nu a formulat cererea de repunere în termen, excepţia dreptului la acţiune a fost corect reţinută.
Aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, termenul de 18 luni înscris în art. 506 alin. (3) C. proc. pen. este unul de prescripţie, iar nu de decădere, aşa încât dispoziţiile art. 102 și 103 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speţă.
Fiind vorba de un termen de prescripţie, în cauză sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958 privind suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei.
Discuţiile purtate de recurent asupra termenului de o lună din art. 19 al Decretului nr. 167/1958 sunt lipsite de relevanţă, atâta timp cât acesta, aşa cum s-a arătat, nu a formulat cererea de repunere în termen.
O altă apărare a recurentului, ce se constituie în critica referitoare la începutul termenului de prescripţie, este aceea că data la care a luat cunoştinţă de conţinutul deciziei de achiziţie nu este cea arătată în motivarea acţiunii şi relevată în cuprinsul motivelor de recurs care, după cum am spus a fost o informaţie obţinută telefonic de la un coinculpat ci data înscrisă în declaraţia sa notarială din 5 martie 2009, dată în etapa procesuală a apelului, respectiv la 19 septembrie 2008.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, data la care a luat cunoştinţă de hotărâre este irelevantă întrucât termenul pentru formularea cererii de despăgubiri curge, potrivit art. 506 alin. (3) C. proc. pen. de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
Instituirea unui termen de prescripţie nu constituie o limitare a accesului la justiţie câtă vreme, în accepţiunea C.E.D.O., statele pot să stabilească, în mod rezonabil, limitele dreptului pretins şi termenul în care poate fi exercitat.
O altă critică formulată se referă la posibilitatea pe care o avea instanţa de a soluţiona cererea de chemare în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 998 și 999 C. civ. şi nu în temeiul dispoziţiilor art. 504 - 506 C. proc. civ.
Critica nu poate fi primită fiind făcută, omisso medio, direct în recurs, ea neconstituindu-se şi într-o critică a primei hotărâri de fond în calea devolutivă de atac.
Osebit de aceasta, de precizat că instanţa, de regulă, nu este ţinută de temeiul juridic invocat de către părţi, dar reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică calificată prin intermediul unui avocat care a stabilit limitele învestirii, respectiv obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept aplicabil cauzei, art. 504 - 506 C. proc. pen. .
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul reclamantului P.V. declarat împotriva Deciziei nr. 60/ A din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX- a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1856/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1468/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... → |
|---|
