ICCJ. Decizia nr. 2388/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2388/2010
Dosar nr. 30407/3/2008
Şedinţa publică din 21 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 august 2008, la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta C.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, acesta să fie obligat să soluţioneze notificarea din 2001, să emită dispoziţie motivată de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul - teren în suprafaţă de 350 mp, situat în Bucureşti, sector 4 şi să înainteze dispoziţia şi documentaţia către Secretariatul C.C.S.D., în conformitate cu dispoziţiile art. 16 şi urm. din Titlul VII Legii nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 465 din 31 martie 2009 tribunalul a admis acţiunea reclamantei C.M. şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 350 mp situat în Bucureşti, sector 4 şi, după emiterea acesteia, să înainteze întreaga documentaţie Secretariatului C.C.S.D., în conformitate cu dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 la restituirea terenului sus menţionat, în calitate de moştenitoare a părinţilor săi, foştii proprietari ai imobilului, care au fost deposedaţi în anul 1973 pentru realizarea unuia din planurile de sistematizare ale capitalei, considerând astfel că sunt aplicabile prevederile art. 25 şi următoarele din Legea nr. 10/2001.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General. Prin Decizia civilă nr. 487 din 14 octombrie 2009 apelul declarat de apelantul-pârât a fost respins, ca nefondat.
În motivarea acestei soluţii, din modalitatea de redactare, Curtea a constatat că acţiunea reclamantei este o acţiune în obligaţie de a face, tipică dreptului civil, şi promovată în condiţiile în care, timp de aproape 8 ani de zile, această notificare nu a fost soluţionată de către Primăria Municipiului Bucureşti.
De asemenea, în cererea de apel, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nu a făcut niciun fel de critici legate de nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii, ci a făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, la obligaţiile unităţii deţinătoare şi la faptul că reclamanta nu şi-a completat dosarul cu actele necesare în vederea soluţionării notificării, în condiţiile în care, actele privind calitatea de persoană îndreptăţită, dovada dreptului de proprietate al autorilor acesteia şi demersurile făcute pe Legea nr. 10/2001 au fost depuse la dosar, la judecata în fond a cauzei.
Totodată, Curtea a apreciat că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală, deoarece s-a pronunţat cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, în mod greşit, Curtea de Apel a respins apelul, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 25, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 25 Legea nr. 10/2001, republicată, pct. 25.1 H.G. nr. 250/2007).
În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire despre necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţită la restituire în sensul că nu mai deţine alte probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării (pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007).
Astfel, termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, norma legală sus-menţionată având caracter dispozitiv, iar nu imperativ. De altfel, depăşirea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut pentru soluţionarea cererii poate fi sancţionată, în măsura în care termenul a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, fapt ce nu a fost dovedit în cauză.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Curtea, faţă de excepţia nulităţii pusă în discuţie din oficiu, apreciază că acesta este nul, pentru următoarele considerente:
Motivele de recurs vizează alte aspecte, care nu au legătură cu argumentele analizate de către instanţa de apel în soluţionarea acţiunii.
Astfel, instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a apelului pe împrejurarea că actele privind calitatea de persoană îndreptăţită, dovada dreptului de proprietate al autorilor acesteia şi demersurile făcute pe Legea nr. 10/2001 au fost depuse la dosar, la judecata în fond a cauzei, iar, în raport de aceste înscrisuri s-a apreciat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 la restituirea terenului sus menţionat, în calitate de moştenitoare a părinţilor săi, foştii proprietari ai imobilului, care au fost deposedaţi în anul 1973 pentru realizarea unuia din planurile de sistematizare ale capitalei, considerând astfel că sunt aplicabile prevederile art. 25 şi următoarele din Legea nr. 10/2001.
Luând în considerare această constatare, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 350 mp situat în Bucureşti, sector 4 şi, după emiterea acesteia, să înainteze întreaga documentaţie Secretariatului C.C.S.D., în conformitate cu dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cu toate acestea, criticile recurentului vizează faptul că nu au fost depuse înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate al reclamantei şi că termenul de 60 de zile în care aceste acte trebuiau depuse este unul de recomandare, astfel încât ele nu privesc aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, în raport de situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond în baza noilor probe administrate, relativ la dovedirea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită să primească măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie care a fost recunoscută şi de către instanţa de apel.
Prin urmare, nu se pot identifica aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate în raport de motivele limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ. şi nici motive de ordine publică, astfel încât, conform art. 306 C. proc. civ., recursul urmează a fi constatat nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, împotriva Deciziei nr. 487 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2232/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 247/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
