ICCJ. Decizia nr. 263/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 263/2010
Dosar nr. 4634/299/2008
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamanţii C.F. şi C.V.M. au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii I.E., M.I. şi F.M., să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare – cumpărare, încheiat în formă autentică, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Bd. Camil Ressu, format din două camere, bucătărie, cămară, baie, debara, oficiu, vestibul, balcon, cu o suprafaţă utilă totală de 46,23 m.p., cota indiviză de 0,42 % din suprafaţa de folosinţă comună a imobilului şi teren aferent imobilului, în suprafaţă de 6,24 m.p., respectiv cota indiviză de 0,42 % din teren.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că la data de 20 martie 2006 au încheiat, în calitate de promitenţi – cumpărători, un antecontract de vânzare – cumpărare sub semnătură privată, având ca obiect imobilul mai sus descris, cu numita S.E., aceasta din urmă în calitate de promitent – vânzător.
Au mai arătat reclamanţii că antecontractul de vânzare – cumpărare a fost încheiat cu clauză de uzufruct viager şi clauză de întreţinere în favoarea promitentei – vânzătoare, că imobilul fusese dobândit de promitenta – vânzătoare în timpul căsătoriei, împreună cu soţul său S.M., că acesta a decedat în anul 2000, fără să se dezbată succesiunea şi că la data de 23 noiembrie 2006 a decedat şi promitenta – vânzătoare S.E., motiv pentru care acţiunea a fost introdusă împotriva moştenitorilor.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969, 970 şi urm., art. 1073 şi urm. C. civ.
Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa nr. 141 din 10 ianuarie 2008, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti invocată de pârâta F.M. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zimnicea.
A reţinut instanţa că, prin acţiunea de faţă, se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă izvorât din antecontractul încheiat, ce are ca obligaţie corelativă o obligaţie de a face, şi anume de a încheia ulterior contractul translativ de proprietate.
Ca atare, acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic este o acţiune personală, şi nu reală, care să atragă competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul, potrivit art. 13 C. proc. civ.
Faptul că antecontractul a fost încheiat de autoarea pârâţilor nu atrage competenţa instanţei de la locul celui din urmă domiciliu al defunctei, întrucât nu ne aflăm în soluţionarea unei cereri în materia moştenirilor.
Prin urmare, instanţa competentă teritorial este cea prevăzută de art. 5 C. proc. civ. şi cum pârâta I.E. are domiciliul în com. Cervenia, jud. Teleorman, pârâta M.I., în com. S., jud. Teleorman, iar pârâta F.M. domiciliază în străinătate, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Zimnicea.
Judecătoria Zimnicea, prin sentinţa civilă nr. 191 din 29 februarie 2008, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Zimnicea invocată de pârâta F.M. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, faţă de împrejurarea că pârâta F.M. are domiciliul în Germania, nu sunt aplicabile prevederile art. 5 şi 9 C. proc. civ., ci prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992 care, fiind lege specială, se aplică prioritar în raport de normele generale.
Primind dosarul, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5616 din 25 aprilie 2008, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti invocată de reclamanţi şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Zimnicea.
A constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul în vederea soluţionării acestuia la Curtea de Apel Bucureşti.
În considerentele hotărârii, s-a arătat că acţiunea de faţă este una personală, fiind aplicabile dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., potrivit cărora cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului şi art. 9 C. proc. civ., potrivit cu care cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei.
Prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992 reglementează un caz de competenţă teritorială exclusivă şi specială, nefiind aplicabile în speţă, întrucât instanţa competentă teritorial se poate stabili prin prisma dispoziţiilor procedurale indicate, aceasta fiind instanţa de la domiciliul oricăruia dintre pârâţii chemaţi în judecată, fiind indiferent că unul dintre aceştia are domiciliul în străinătate.
Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin sentinţa nr. 2/ F din 12 februarie 2009, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zimnicea.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, doar pentru simplul considerent că una dintre pârâte are domiciliul în străinătate, nu se poate reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, întrucât nu suntem în prezenţa unui litigiu cu element de extraneitate care să privească raporturi de drept internaţional privat.
S-a constatat că pentru stabilirea instanţei căreia îi revine competenţa teritorială de soluţionare a prezentei pricini sunt relevante prevederile art. 5 coroborat cu art. 9 C. proc. civ., astfel că această competenţă revine Judecătoriei Zimnicea, instanţă în a cărei circumscripţie se află domiciliul a două dintre pârâtele acţionate în judecată.
A mai arătat curtea de apel că nu se poate da eficienţă acordului părţilor prin care au convenit ca litigiul să fie judecat de Judecătoria sector 3 Bucureşti, pentru că un asemenea acord poate fi primit numai în măsura în care se referă la instanţe care sunt deopotrivă competente, conform exigenţelor art. 12 C. proc. civ., situaţie care nu se verifică în privinţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii C.F. şi C.V.M. şi pârâta F.M.
În recursul pe care l-au declarat, reclamanţii au arătat că în mod greşit instanţa a apreciat că a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni personale şi că sunt relevante pentru stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei prevederile art. 5 coroborat cu art. 9 C. proc. civ.
Reclamanţii au arătat că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 14 alin. (3) C. proc. civ., astfel că Judecătoria sectorului 3 Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze pricina.
Pârâta F.M. a criticat sentinţa apreciind că, prin stabilirea competenţei în favoarea Judecătoriei Zimnicea, au fost încălcate dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ.
De asemenea, a arătat că nu au aplicare dispoziţiile art. 5 şi 9 C. proc. civ., dat fiind că art. 12 din acelaşi cod lasă la alegerea reclamantului între mai multe instanţe deopotrivă competente, iar potrivit art. 10 din acelaşi cod, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de la locul încheierii şi executării contractului, alternativ cu locul domiciliului părţilor.
A mai susţinut că nici reclamanţii, nici pârâtele nu au solicitat soluţionarea cauzei de către Judecătoria Zimnicea, unde au domiciliul două dintre pârâte, care nu au calitate procesuală pasivă.
De asemenea, s-a arătat că, în condiţiile în care nu ar avea aplicabilitate art. 10 C. proc. civ., competenţa teritorială ar aparţine Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, unde îşi are reşedinţa recurenta – pârâtă F.M.
În fine, a mai susţinut pârâta F.M., prin motivele de recurs, că reclamanţii au chemat în judecată şi alte persoane, respectiv pârâtele din judeţul Teleorman, care nu au calitate de succesoare ale defunctei S.E., cu care au încheiat convenţia, doar pentru a crea o aparentă competenţă a Judecătoriei Zimnicea şi că, potrivit art. 19 C. proc. civ., instanţa de fond trebuia să ia act de acordul părţilor cu privire la instanţa competent teritorial să soluţioneze cauza.
Verificând legalitatea sentinţei recurate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor, se constată că acestea nu sunt întemeiate, deoarece promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare este un antecontract prin care părţile se obligă să încheie contractul. Aşadar, efectele juridice ale antecontractului constau în naşterea unei obligaţii de a face, respectiv de a încheia, în viitor, contractul promis.
Astfel, în mod corect instanţa a stabilit că acţiunea de faţă este o acţiune personală imobiliară, întemeiată pe dreptul de creanţă născut din antecontract, prin care se tinde la valorificarea unui drept asupra unui bun imobil, pentru care se aplică în materia competenţei teritoriale regula actor sequitur forum rei, prevăzută de art. 5 C. proc. civ.
De asemenea, având în vedere situaţia pluralităţii de pârâţi, sunt incidente şi dispoziţiile art. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte susţinerea recurenţilor – reclamanţi că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 14 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu poate fi reţinută, atâta timp cât nu se pune în discuţie masa partajabilă, prezentul litigiu neavând ca obiect o cerere privitoare la moştenire.
Recurenta – pârâtă F.M. susţine, de asemenea, prin motivele de recurs, că în mod greşit s-au aplicat dispoziţiile art. 5 şi art. 9 C. proc. civ., apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., întrucât art. 12 din acelaşi cod, lasă la alegerea reclamantului între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Aceste susţineri nu se verifică, având în vedere că, în cazul pluralităţii de pârâţi, competenţa teritorială a instanţei trebuie să fie determinată de către reclamant, în aplicarea art. 9 C. proc. civ., numai în considerarea domiciliului respectivului pârât.
Se constată că acest text de lege indică, expressis verbis, în cazul pluralităţii de pârâţi, instanţa competentă pentru oricare dintre ei, iar în sensul art. 5 din cod instanţa competentă teritorial este aceea de la domiciliul pârâtului.
În plus, având în vedere că în antecontract nu s-a prevăzut locul pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii, în sensul celor prevăzute de art. 10 pct. 1 C. proc. civ., în lipsa indicării unui asemenea loc, se aplică prevederile art. 5 C. proc. civ.
Nici susţinerea că dacă nu ar avea aplicabilitate art. 10 competenţa ar aparţine Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, unde îşi are reşedinţa recurenta – pârâtă, nu este întemeiată.
Recurenta – pârâtă F.M. are domiciliul în Germania, iar în sectorul 4 al mun. Bucureşti are domiciliul ales pentru comunicările privind procesul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1141 alin. (4) C. proc. civ. şi nicidecum reşedinţa, care presupune locul unei locuinţe vremelnice sau temporare.
Or, competenţa teritorială a instanţei trebuie să fie determinată de către reclamant, în aplicarea art. 9 C. proc. civ., numai în considerarea domiciliului pârâtului. Aşadar, reclamantul nu-şi va putea constitui ca reper nici reşedinţa unuia dintre pârâţi, dacă ceilalţi au un domiciliu, nici domiciliul ales de unul dintre pârâţi, întrucât pentru ceilalţi alegerea de domiciliu este un res inter alios acta, nici un alt loc care, potrivit legii, ar justifica punerea în aplicare a competenţei alternative.
Susţinerea că cele două pârâte care au domiciliul în judeţul Teleorman nu au calitate procesuală pasivă şi au fost chemate în judecată doar pentru atragerea competenţei teritoriale a unei anume instanţe exced cadrului procesual, întrucât instanţa trebuie să-şi verifice cu prioritate competenţa, fără a se putea pronunţa asupra altor chestiuni.
În ceea ce priveşte acordul părţilor potrivit art. 19 C. proc. civ., se constată că în mod corect instanţa a constatat că nu sunt incidente, având în vedere că pârâta F.M. a invocat, prin întâmpinarea aflată la dosarul nr. 12545/301/2007 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe.
În fine, în ceea ce priveşte termenul de declarare a recursului de către reclamanta C.F., se constată că, deşi aceasta a declarat recurs cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că cererea de recurs este comună cu cea a reclamantului C.V.M., iar acesta a declarat recurs în termen, operează prevederile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., privitoare la coparticiparea procesuală, în sensul că efectele exercitării căii de atac a recursului în termenul legal de către unul din coparticipanţii - reclamanţi la proces îi va folosi şi celuilalt.
Faţă de cele arătate, recursurile declarate se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii C.F. şi C.V.M. şi pârâta F.M. împotriva sentinţei nr. 2/ F din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 247/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 271/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
