ICCJ. Decizia nr. 2500/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2500/2010
Dosar nr.1196/91/2009
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1196/91/2009 reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor Bucureşti a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pentru pârâtul L.A.
Reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la 16 februarie 2009 în baza Decretului Prefecturii Primăriei Roma, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia şi şi-a întemeiat cererile pe dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 397 din 2 iunie 2009 Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin Decretul de expulzare nu s-au stabilit faptele pentru care a fost reţinut şi dacă a fost sancţionat pentru fiecare din ele în parte. Prin aplicarea unei alte sancţiuni de către Statul Român, s-ar ajunge la o dublă sancţionare ceea ce contravine principiilor de drept aplicabile în România.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 254/A din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, astfel cum rezultă din Decretul Prefecturii Provinciei Roma, pârâtul a expulzat din Italia la data de 16 februarie 2009 pentru săvârşirea unor fapte penale referitoare la asocierea şi încălcarea reglementărilor privitoare la cardurile de credit, precizându-se în final că această persoană nu poate reintra pe teritoriul statului italian înainte de împlinirea unui termen de 5 ani. Însă, a-i aplica pârâtului o nouă măsură de restrângere a dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei, potrivit legislaţiei române, ar însemna o dublă sancţiune pe aceeaşi faptă.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect instanţa de fond a apreciat că o asemenea sancţionare încalcă principiile de drept aplicabile pe teritoriul României şi a respins cererea reclamantului, ca nefondată.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1.347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi în Italia pe o perioadă determinată.
În context, arată recurentul, aşa cum rezultă din documentele depuse în susţinerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 16 februarie 2009, conform Decretului Prefectului Provinciei Roma. Din conţinutul documentului emis de autorităţile italiene reiese că, pe timpul şederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, în documentul de referinţă se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă", fiind considerat un pericol public.
Având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, care nu a respectat interdicţiile anterioare de intrare pe teritoriul statului italian şi încălcând aceste interdicţii, a revenit pe teritoriul Italiei, fiind returnat în ţară de autorităţile italiene, ţinând cont şi de faptul că prezenţa pârâtului pe teritoriul italian şi activităţile desfăşurate de pârât pe acest teritoriu, anterior menţionate, aduc atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia, recurentul a apreciat oportună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie pe teritoriul Italiei.
Conform art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006, pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
În raport de prevederile legale menţionate mai sus, se reţine gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracţională prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice, conduita pârâtului reprezentând o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Totodată, potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alineatul 2 acelaşi text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Astfel, conform decretului emis de autorităţile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac parte astfel din dreptul intern.
Totodată, recurentul învederează dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia: „1. Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetăţean al părţii contractante solicitate."
Având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
În acest sens, în mod greşit instanţa de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1.347/2007, precum şi a Decretului Prefectului Provinciei Roma.
Analizând recursul formulat în raport de criticile menţionate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriul Italiei se poate realiza numai în condiţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, conform căruia restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2) acelaşi text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Astfel, conform decretului emis de autorităţile italiene împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii acestuia de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Prin prezenta cerere se solicită a se lua din nou faţă de pârât măsura de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriul Italiei, de către autorităţile române, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Înalta Curte apreciază însă că o astfel de măsură poate fi luată o singură dată, căci nimeni nu poate fi sancţionat pentru aceeaşi faptă de două ori, motiv pentru care nu poate fi primit argumentul adus de recurentă, în sensul că o astfel de sancţiune ar fi posibil de aplicat a doua oară în temeiul art. 2 lit. d) din HG nr. 1.347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, conform cu care "dosarul de îndepărtare" trebuie înaintat instanţei pentru a se lua măsura prevăzută de art. 38 lit. b) al Legii nr. 248/2005.
Prin urmare, indiferent de temeiurile juridice invocate de către recurentă în susţinerea măsurii de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie a intimatului, o astfel de măsură nu poate fi dispusă şi de către instanţele române, în baza dispoziţiilor legii interne, cât timp această sancţiune s-a dispus de către autorităţile italiene, căci ar fi încălcat principiul imposibilităţii dublei sancţiuni recunoscut de legislaţia română.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelantul-reclamant Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva Deciziei nr. 254/A din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2010.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2501/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2497/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
