ICCJ. Decizia nr. 2497/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2497/2010
Dosar nr.9576/118/2008
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La termenul de judecată din 30 iunie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a pus în discuţia părţii excepţia invocată de recurenta-pârâtă S.C. P. S.A., la aceeaşi dată, de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53 din 20 (prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României revizuită.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) şi art. 79 alin. (1) în măsura în care aceste dispoziţii de lege se referă la abrogarea art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, întrucât, potrivit art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000, abrogarea trebuie să fie expresă, prin indicarea tuturor datelor de identificare a acestora şi nu implicită.
Totodată s-a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative.
Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă este lege organică specială, iar Legea nr. 53/2003 este lege organică şi reprezintă dreptul comun. Pentru a determina norma aplicabilă trebuie să se verifice principiile ierarhizării normelor interne, principiile aplicării în timp a legilor, principiile tehnicii legislative.
Prin încheierea de şedinţă din data de 30 iunie 2009, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României revizuită.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei ori în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Potrivit aceleiaşi legi, alin. (3) nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Din dispoziţiile legale menţionate mai sus, rezultă că instanţa are rolul de filtru şi va selecta acele excepţii de neconstituţionalitate care vizează dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei şi a căror neconstituţionalitate nu a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În cauză, recurenta pârâtă a pus în discuţie modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum şi raportul dintre legea specială şi dreptul comun cu privire la competenţa teritorială în materia dreptului muncii, ori toate aspectele invocate ţin de interpretarea şi aplicarea legii în timp, atribut ce revine instanţei de judecată, iar nu Curţii Constituţionale.
Împotriva menţionatei încheieri a formulat şi motivat recurs, în termen legal, pârâta S.C. P. S.A. - membru OMV Grup.
În dezvoltarea recursului s-a susţinut că hotărârea Curţii de Apel Constanta este nelegală, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind pe deplin admisibilă, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (4) - (5) din Legea nr. 47/1992 republicată.
Soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin. (2) C. muncii sunt identificate sau marcate cu liniuţă actele normative abrogate expres, total sau parţial. Ultima liniuţă este urmată de textul "orice alte dispoziţii contrare ".
Această ultimă liniuţă din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădeşte pentru teoreticieni o neinformare legislativă şi reluarea unor teze vechi, dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijenţă prin necunoaşterea legii aplicabile şi depăşirea atributelor puterii judecătoreşti sau exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, Decretul nr. 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative.
Potrivit dispoziţiilor art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: „Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială. Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul.
În vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora."
Prin dispoziţiile art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Faţă de situaţia juridică dedusă judecăţii - modalitatea de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa - respectiv conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalităţii de soluţionare a cauzei, având astfel o strânsă legătură cu obiectul dedus judecăţii.
În aceste împrejurări, este evident că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate cerute de Legea nr. 47/1992.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, recurentul-pârât susţine că modul în care este concepută norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare şi a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincţia între o normă validă în vigoare prin existenţa ei în sistem şi una abrogată şi o normă nevalidă prin existenţa ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare sau de tehnică legislativă.
Astfel, norma conţine o prevedere generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziţii contrare", care ar include şi dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, preexistente la data apariţiei C. muncii - 2003.
Or, această consecinţă ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea generală şi legea specială, precum şi regulile de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, aşadar nu mai permite abrogarea implicită, ce exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.
În jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, practica de respingere, ca inadmisibile, a excepţiilor de neconstituţionalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanţe, greşita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele.
De asemenea, Curtea Constituţională a precizat că, în ceea ce priveşte coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare Constituţiei, coordonarea legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situaţie dată ţine de competenţa instanţei de judecată, ce dispune atribuţia interpretării şi aplicării legii.
Mai mult, s-a format deja o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale chiar pe aspectul vizat de excepţia invocată în cauză, respectiv neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009).
În acord cu practica anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, şi în acest cadru instanţa de control constituţional a arătat că toate aspectele invocate de către petent ţin de modul de aplicare a legii şi de stabilirea unei interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competenţa sa, ci a instanţelor de judecată, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie.
În acest context, este corectă aprecierea instanţei de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, aceea că excepţia invocată să se circumscrie limitelor competenţei instanţei de control constituţional.
Chiar dacă atare condiţie nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin interpretarea per a contrario a acestei norme, interpretare ce aparţine însăşi Curţii Constituţionale, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa sa.
Ca atare, în măsura în care sesizarea vizează modul de interpretare şi aplicare a legii într-o situaţie dată, la latitudinea exclusivă a instanţei de judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a constatat instanţa de recurs în cauză.
Drept urmare, nu este întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. - membru OMV Grup împotriva încheierii din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2010.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2500/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2496/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
