ICCJ. Decizia nr. 2555/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2555/2010
Dosar nr. 25076/3/2007
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă;
Prin sentinţa civilă nr.1671/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta T.V. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 451 din 25 septembrie 2009, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, a respins calea de atac ca nefondată pentru considerentele ce urmează:
Prin decizii consecutive emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, reclamantei i s-a restituit suprafaţa de 267 mp situat în Bucureşti, sector 6 precum şi i s-au acordat despăgubiri pentru diferenţa de teren până la suprafaţa totală de 475 mp, respectiv pentru 208 mp.
S-a reţinut că reclamanta a făcut dovada de persoană îndreptăţită pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa arătată, dar şi că parte din terenul solicitat este ocupat de un bloc de locuinţe şi amenajările aferente acestuia - alei de acces, spaţiu verde etc.
Cererea apelantei de a i se acorda în compensare terenul situat în vecinătatea celui ce i-a fost restituit este nefondată.
Din chiar schiţa raportului de expertiză efectuat în cauză (pag.70 dos. fond) a rezultat că terenul solicitat în compensare se află în imediata vecinătate a blocului P 45 şi chiar se suprapune în parte peste acesta, astfel încât chiar dacă în concret nu este afectat de reţele edilitare, terenul cu pricina constituie parte componentă a complexului arhitectonic al blocului, fiind afectat căilor de acces şi spaţiu verde al locuitorilor din zonă, încadrându-se astfel în prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la „alte amenajări de utilitate publică".
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că terenul de 240 mp este liber de construcţii şi de reţele de utilităţi edilitare şi că, pentru terenul ce nu putea fi restituit în natură să se acorde în compensare terenul din sector 6 ce a aparţinut unchilor săi M.V. şi M.F., teren nerevendicat şi aflat în proprietatea intimatei.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Imobilul solicitat a fi retrocedat în natură a făcut obiectul HG nr. 556 din 17 mai 1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile situate în Municipiul Bucureşti, act normativ ce a consacrat exproprierea pentru cauză de utilitate publică a imobilelor înscrise în anexe.
Urmare a notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reclamantei i s-a restituit în natură terenul în suprafaţă de 267 mp conform dispoziţiei nr. 8307 din 4 iunie 2007, pentru diferenţa de 208 mp propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent deoarece terenul este afectat de elemente de sistematizare.
Legea nr. 10/2001 instituie prevalenţa restituirii în natură a bunurilor ce fac obiectul acestei legi de reparaţie conform art. 1 alin. (1) şi art. 9.
În situaţia în care însă restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării - art. 9 alin. (2).
Bunul solicitat de reclamantă a fi acordat în compensare nu întruneşte caracteristica cerută de lege şi anume aceea de a fi liber, în sensul de a nu fi afectat de amenajări de utilitate publică destinate a deservi nevoile comunităţii, căi de comunicaţie, amenajări de spaţii verzi în jurul blocurilor şi altele asemănătoare.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în sensul că terenul constituie parte componentă a complexului arhitectonic al blocului, este în concordanţă cu probele administrate, întrucât nu este suficient ca imobilul să nu fie afectat de reţele de utilităţi edilitare şi electrice, fiind necesar ca acesta să nu fie util construcţiilor edificate urmare a exproprierii.
Terenul solicitat nu a fost inclus, conform art. 1 alin. (5) din lege, în tabelul bunurilor disponibile a fi acordate în compensare, aşa încât, soluţia adoptată de unitatea deţinătoare şi confirmată de ambele instanţe de fond, acordarea de despăgubiri în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, este în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din lege.
Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva deciziei nr. 451 din 28 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2559/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2436/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
