ICCJ. Decizia nr. 2635/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2635/2010
Dosar nr. 12882/3/2008
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta M.G. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria comunei Baloteşti şi Primarul comunei Baloteşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la restituirea, pe vechiul amplasament, a terenului proprietatea reclamantei, fostul lot 76, în suprafaţă de 5.000 mp, din fosta moşie Preoţeşti - Petreşti, situat pe raza comunei Baloteşti, iar în situaţia în care se va constata că nu se poate dispune retrocedarea pe vechiul amplasament, să se dispună retrocedarea pe un alt amplasament, de aceeaşi categorie şi valoare.
La data de 19 iunie 2008 reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită restituirea fostului lot 92, că cererea introductivă este o acţiune în revendicare, că evaluează ( provizoriu ) terenul la suma de 1 milion de Euro şi că solicită introducerea în cauză şi a Consiliului local al comunei Baloteşti.
Prin sentinţa nr. 1503 din 9 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea reclamantei, prin care se solicită restituirea unui teren extravilan, este inadmisibilă, întrucât procedura de restituire a acestor terenuri este prevăzută de o lege specială, respectiv Legea nr. 18/1991, care are prioritate faţă de dispoziţiile generale de drept comun care reglementează acţiunea în revendicare, iar procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost urmată integral de către reclamantă şi s-a finalizat prin respingerea irevocabilă de către o instanţă judecătorească a pretenţiilor acesteia.
A mai reţinut tribunalul că, în speţă, obiectul litigiului fiind o acţiune în revendicare formulată după epuizarea tuturor procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991, împotriva unor persoane care nu deţin bunul, este evident că acţiunea formulată este inadmisibilă, iar faptul că reclamanta nu a avut câştig de cauză în litigiul având ca obiect plângerea împotriva hotărârii emisă de Comisia Judeţeană Ilfov nu înseamnă că aceasta are la dispoziţie posibilitatea introducerii unei alte acţiuni pe dreptul comun, întrucât ceea ce nu se poate obţine direct, pe calea legii speciale, nu se poate obţine nici indirect.
Prin Decizia nr. 217/A din 7 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, arătând că terenul în litigiu a intrat în patrimoniul statului prin expropriere, ca urmare a Deciziei nr. 26 din 22 decembrie 1943 a Curţii de Apel Bucureşti şi a Decretului-lege nr. 1952/1943.
Nefiind folosit pentru realizarea aeroportului ce urma să se construiască, acest imobil a fost utilizat în agricultură, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar găsindu-l în administrarea unor institute de cercetare.
S-a reţinut că reclamanta a formulat în baza Legii nr. 18/1991 cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul revendicat în cauza pendinte, cerere ce a fost respinsă în considerarea faptului că aceasta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate.
În consecinţă, rezultă că este vorba de un teren situat în extravilan, pentru care se aplică dispoziţiile legii speciale în materia fondului funciar.
Instanţa de apel a mai reţinut că formularea unei acţiuni de drept comun este inadmisibilă, atâta timp cât statul a înţeles ca prin Legea nr. 18/1991 să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al terenurilor extravilane astfel că, după anul 1991, persoanele ce ar fi fost îndreptăţite la retrocedarea lor erau obligate să se conformeze procedurilor instituite de norma specială.
Atâta timp cât reclamanta beneficia de o procedură specială pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate, pe care, de altfel, a şi urmat-o, această împrejurare exclude posibilitatea acesteia de a introduce o nouă acţiune pe dreptul comun, prin care să solicite acelaşi lucru.
În ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie, curtea de apel a arătat că acesta nu este un drept absolut, ci poate permite restricţii admise implicit, având în vedere că Statul Român se bucură de o anumită marjă de apreciere în elaborarea unor astfel de acte normative, doar restricţiile aplicate neputând limita accesul persoanei într-o asemenea manieră încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, în termenul legal, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel întrucât încalcă principiul dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar invocarea Legilor nr. 10/2001 şi nr. 18/1991 este neavenită, în raport de reglementările internaţionale, care prevalează în raport cu legile interne, fie acestea şi speciale.
Instanţa de apel a interpretat greşit şi conceptul de liber acces la justiţie, recurenta susţinând că acest drept nu poate fi restricţionat, iar în ceea ce priveşte concursul dintre legea generală şi legea specială, arată că instanţa supremă, prin Decizia pronunţată în urma promovării recursului în interesul legii, a stabilit că legea specială este aplicabilă în raport cu legea generală numai în măsura în care nu este încălcată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A mai susţinut recurenta că, instanţa de apel a interpretat greşit Decizia nr. 26/1943 a Curţii de Apel Bucureşti, dând o forţă de opozabilitate acestei hotărâri, deşi aceasta a făcut dovada că exproprierea nu a operat niciodată şi că titlul său nu a fost anulat.
De asemenea, s-a susţinut că cele două legi speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 18/1991 nu prevăd excluderea persoanei îndreptăţite de la formularea de acţiuni în justiţie întemeiate pe dreptul comun, că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 s-a stabilit că prin confiscarea abuzivă proprietarul nu a pierdut decât posesia asupra bunului şi nu însăşi calitatea sa de proprietar, iar prin Legea nr. 213/1998 s-a stabilit dreptul şi obligaţia instanţelor de judecată de a analiza titlul în baza căruia statul deţine terenuri incidente.
Or, în speţă, statul nu a deţinut niciodată vreun titlu pentru terenul revendicat, acesta fiind confiscat de facto, fără titlu, deposedarea producându-se prin forţă.
A mai susţinut recurenta că terenul revendicat este agricol extravilan şi nu a intrat niciodată sub incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel că raportarea instanţelor la acest act normativ este inoportună.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente.
În cauza de faţă, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare privind un teren agricol extravilan.
Legea nr. 18/1991 reglementează regimul juridic al terenurilor extravilane astfel că, după apariţia acestei legi, persoanele îndreptăţite la retrocedarea unor astfel de imobile au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ.
Recurenta reclamantă, anterior promovării prezentei acţiuni, a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 18/1991, în cadrul căreia cererea sa prin care solicita retrocedarea în natură a aceluiaşi teren a fost respinsă de către Comisia locală Baloteşti, iar prin hotărârea nr. 2187/2006 a Comisiei judeţene Ilfov a fost respinsă şi contestaţia formulată împotriva propunerii comisiei locale.
În cadrul procedurii judiciare, prin sentinţa civilă nr. 1466 din 26 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. 6275/94/2006, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 919/R din 7 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă plângerea formulată de reclamantă împotriva hotărârii comisiei judeţene, cu motivarea că nu se poate trece peste chestiunile dezlegate irevocabil de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 816/1995.
Astfel, s-a arătat că instanţa supremă a analizat legalitatea actului pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile, statuând în mod irevocabil că titlul de care aceasta se prevalează nu poate avea caracter constitutiv ori translativ de drepturi reale, fiind dezvoltate în acest sens motivele pentru care terenul nu putea intra legal în proprietatea autorilor reclamantei.
Se constată aşadar că legea în discuţie prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea terenurilor extravilane, ce are caracter special în raport de dispoziţiile de drept comun.
Prin raportare la situaţia de fapt existentă în speţa dedusă judecăţii, în prezenta cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 18/1991, astfel încât în mod corect instanţele de fond şi de apel au apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile actului normativ menţionat mai sus instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie care este supusă controlului instanţelor de judecată pe calea plângerii, conform dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.
Prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţia României, astfel cum susţine recurenta, întrucât, aşa cum s-a arătat, în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie, hotărârea comisiei judeţene prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva măsurilor dispuse de comisia locală poate fi supusă controlului instanţei de judecată, în temeiul Legii nr. 18/1991.
Potrivit deciziei nr. 33 pronunţată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 18/1991 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare.
Singura premisă care interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală este existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile unei legi speciale, cum este şi Legea nr. 18/1991, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 18/1991 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO.
Nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împrejurarea că Legea nr. 18/1991 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva hotărârii emise în procedura administrativă legea prevede calea plângerii în instanţă (art. 53), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină, în concordanţă cu Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
În consecinţă, aşa cum s-a arătat şi în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana care se consideră îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile adoptate în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 s-a stabilit că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Însă, atât Convenţia, cât şi Curtea europeană, lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea – fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea are loc în condiţiile impuse de Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Aşadar, reglementarea unei proceduri speciale de restituire nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
În ceea ce priveşte susţinerile din recurs care vizează aprecierea probelor, acestea nu reprezintă o critică de legalitate şi nu pot face obiect de analiză în recurs.
De asemenea, având în vedere că atât de instanţa de apel, cât şi de prima instanţă, au soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, nu vor putea fi examinate nici criticile care se referă la fondul cauzei.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta M.G. împotriva deciziei nr. 217/A din 7 aprilie2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2636/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2631/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
