ICCJ. Decizia nr. 2655/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2655/2010
Dosar nr. 37237/3/2007
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 477 din 10 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii B.A.I. şi B.A.G. în contradictoriu cu pârâţii Primarul general al municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti.
A dispus restituirea în natură către reclamanţi a imobilului situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 2.568,64 mp şi imobile în suprafaţă construită desfăşurată de 2.808,96 mp, identificate prin memoriul tehnic întocmit de expert B.C. şi anexa plan de situaţie cu vecinătăţile şi dimensiunile din acesta, ce fac parte integrantă din hotărâre.
A respins capetele 2 şi 3 din cererea precizatoare, ca neîntemeiate.
A menţinut afectaţiunea actuală a imobilului pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 4, cu menţinerea afectaţiunii, obligarea pârâţilor la plata sumei de 233,520 Ron pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 30 octombrie 2007 şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 18.680 lei lunar, începând cu data de 1 noiembrie 2007 i până la eliberarea imobilului.
Reclamanţii sunt moştenitorii autorului lor, C.HG, care a fost proprietarul imobilului situat în Bucureşti.
Tribunalul a mai reţinut că imobilul a fost impus pe numele lui C.G. şi avea destinaţia de pielărie, dar în prezent în imobil îşi desfăşoară activitatea Colegiul tehnic „Petru Rareş".
Imobilul figura impus la nr. 129 din 7 februarie 1948 pe numele I.P.
Reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite pentru imobilul, iar imobilele au fost preluate abuziv, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind aplicabile dispoziţiile art. 16 din legea specială.
În ceea ce priveşte cererile privind acordarea pretenţiilor băneşti pe cele două perioade indicate, tribunalul a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, deoarece, în baza art. 16 din Legea nr. 10/2001, noul proprietar va beneficia de chirie în cuantumul stabilit prin hotărâre de guvern.
Prin Decizia nr. 19A din 12 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de reclamanţi şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că imobilul restituit este compus din teren în suprafaţă de 2556,10 mp şi clădiri în suprafaţă construită desfăşurată de 2703,92 mp.
A admis şi capetele 2 şi 3 de cerere şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor daune interese în sumă de 333.894,2 Ron pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 29 februarie 2008 şi 18.483,98 Ron lunar, de la 1 martie 2008 şi până la eliberarea imobilului.
Instanţa de apel a reţinut că apelul declarat de Primarul general al municipiului Bucureşti este fondat, deoarece, în urma expertizei de specialitate efectuate, s-a constatat că imobilul este compus din teren în suprafaţă de 2556,10 mp şi clădiri în suprafaţă construită desfăşurată de 2703,92 mp.
Imobilul poate fi restituit în natură, chiar dacă este ocupat de Colegiul tehnic „Petru Rareş", deoarece sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.
In ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu s-a pronunţat plus petita, având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, aceştia au solicitat restituirea imobilului în condiţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, chiar dacă ulterior au precizat că nu doresc menţinerea afectaţiunii.
Instanţa de apel a mai constatat că cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului la despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, HG. nr. 1886/2006, nr. 343/2007 şi ale art. 998 C. civ.
Fapta ilicită constă în faptul că şi în prezent pârâtul deţine bunul solicitat şi că nu a răspuns în termenul prevăzut de lege notificării transmise cu respectarea condiţiilor legale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi incidente dispoziţiile art. 998 C. civ., în sensul că ar exista prejudiciu, cauzat de o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie.
De asemenea, data de la care s-a stabilit că sunt datorate despăgubirile a fost stabilită în mod arbitrar.
Recurentul a mai arătat că în ceea ce priveşte cererea pentru acordarea unei chirii lunare, instanţa de apel se contrazice flagrant în considerentele hotărârii, pentru că, dacă motivează că termenul de 5 ani pentru menţinerea afectaţiunii începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, nu motivează de ce termenul pentru plata chiriei începe să curgă de la data de 1 martie 2008.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 233.520 Ron, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin nesoluţionarea notificării în termenul prevăzut de lege. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 33, art. 25 alin. (1), art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 998 şi urm. C. civ.
Recurentul susţine că art. 998 C. civ. nu este aplicabil, deoarece nu există o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, care să fi produs un prejudiciu reclamanţilor.
Această susţinere nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 33 din Legea nr. 10/2001, încălcarea dispoziţiilor sale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală.
Prin urmare, chiar Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziţii care fac trimitere la sediul comun al materiei răspunderii civile în situaţia în care prevederile sale nu sunt respectate.
In ceea ce priveşte fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie, se constată că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
In mod constant, persoanele juridice ce au obligaţia de a răspunde la notificare susţin că termenul de soluţionare a notificării nu este un termen imperativ, deoarece legea nu prevede nici o sancţiune pentru nerespectarea acestuia, dar aşa cum s-a arătat, legea specială cuprinde dispoziţii clare privind antrenarea răspunderii atunci când prevederile sale nu sunt respectate.
Or, nerespectarea termenului de soluţionare a notificării, stabilit ca o obligaţie în sarcina unităţii deţinătoare, este de natură a atrage una din formele răspunderii juridice la care face referire art. 33 din legea specială.
Recurentul pretinde că nu are culpă în nerespectarea termenului de soluţionare a notificării, deoarece cauza este complexă şi doar la apel, prin efectuarea expertizei, s-a stabilit întinderea reală a dreptului de proprietate, dar nu a produs nici o dovadă din care să rezulte că, în ciuda diligentelor depuse, natura complexă a cauzei ar fi dus la întârzierea soluţionării notificării.
In ceea ce priveşte prejudiciul, recurentul susţine doar că i se par discutabile şi neconforme cu spiritul legii aprecierile instanţei, dar aceste susţineri nu constituie critici de nelegalitate, şi ca atare, nu pot fi analizate.
Mai susţine recurentul că, în condiţiile unei legi speciale de reparaţie, se poate vorbi despre prejudiciu doar după ce se emite o dispoziţie definitivă sau se pronunţă o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Aceste susţineri nu sunt întemeiate, deoarece în toată perioada în care notificarea reclamanţilor nu a fost soluţionată din culpa recurentului pârât, care a stat în pasivitate, reclamanţii - intimaţi au suferit un prejudiciu, prin aceea că au fost lipsiţi de folosinţa bunului la a cărui restituire aveau dreptul, potrivit legii.
Or, principiul general al reparării integrale a prejudiciului, specific materiei răspunderii civile delictuale, operează nu numai în ceea ce priveşte prejudiciul efectiv, dar şi beneficiul nerealizat.
Cât priveşte raportul de cauzalitate, este evident că există un astfel de raport direct între prejudiciul cauzat reclamanţilor prin lipsa de folosinţă şi fapta ilicită, care a constat în nesoluţionarea, din motive imputabile a notificării.
Recurentul a mai susţinut că data de la care s-a stabilit că sunt datorate despăgubirile a fost stabilită în mod arbitrar, dar instanţa de apel a motivat pe larg elementele avute în vedere la stabilirea momentului de la care se datorează despăgubirile (pag. 10 a hotărârii).
Nici criticile referitoare la contradicţia existentă în hotărârea instanţei de apel cu privire la termenul de la care se datorează chiria şi de la care începe să curgă perioada în care se păstrează afectaţiunea imobilului nu sunt fondate, deoarece motivarea contradictorie, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., presupune faptul ca argumentaţia instanţei să nu susţină soluţia pronunţată sau, dimpotrivă, să susţină o soluţie contradictorie, ceea ce nu este cazul în speţă.
Termenul impus de art. 16 din Legea nr. 10/2001, pe durata căruia se păstrează afectaţiunea imobilului şi termenul de la care se datorează despăgubiri reprezentând chirii sunt figuri juridice diferite, cu reglementări şi efecte distincte, iar prezentarea argumentelor avute în vedere de instanţă la stabilirea lor nu poate fi întotdeauna identică.
De asemenea, instanţa de apel a prezentat motivele pentru care a reţinut data de la care se datorează chirii (pag. 11 a hotărârii).
Faţă de cele arătate, recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primar general, se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 19/A din 12 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2653/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 2639/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
