ICCJ. Decizia nr. 2924/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2924/2010
Dosar nr. 11359/118/2008
Şedinţa publică din 11 mai 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr. 433 din 27 martie 2009 a admis excepţia lipsei de interes formulată de pârâţi şi a respins acţiunea reclamanţilor.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanţii R.I.H. şi G.M. au chemat în judecată Primarul oraşului Eforie, Consiliul Local şi Oraşul Eforie pentru obligarea acestora la acordarea de măsuri reparatorii prin atribuirea unui teren în compensare pentru terenul imposibil de restituit în natură, în suprafaţă de 618,45 mp situat în Eforie Nord.
Acţiunea a fost motivată în fapt pe împrejurarea că prin dispoziţia nr. 238 din 24 martie 2005 Primarul Oraşului Eforie a respins notificarea de restituire în natură a terenului iar contestaţia formulată împotriva acestei dispoziţii a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1017 din 9 mai 2006 a Tribunalului Constanţa (soluţie rămasă definitivă prin Decizia nr. 178 din 21 mai 2007 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin Decizia nr. 1567 din 6 martie 2008 a I.C.C.J.) prin admiterea contestaţiei şi obligarea pârâtului să emită o dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri.
S-a invocat împrejurarea că pe parcursul soluţionării procesului de contestaţie împotriva dispoziţiei Primarului, reclamanţii nu au solicitat niciodată atribuirea unui alt teren în compensare dar nici nu au fost interogaţi asupra acestui aspect şi au cerut ca instanţa să analizeze posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent sub forma atribuirii în compensare a unui teren având aceleaşi caracteristici.
În drept s-au invocat disp. art. 10, art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi art. 480 C. civ. şi jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele purtate în contradictoriu cu Statul Român.
Instanţa a constatat că din punct de vedere formal o cerere de acordare de măsuri reparatorii prev. de Legea nr. 10/2001 este admisibilă. Cererea reclamanţilor nu se încadrează însă în niciuna din cele două ipoteze în care se poate recurge la sesizarea instanţei de judecată fie contestaţia împotriva dispoziţiei prin care a fost soluţionată notificarea fie însăşi soluţionarea pe fond a notificării.
S-a constatat că prin cererea de faţă se invocă hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză şi se urmăreşte încălcarea autorităţii de lucru judecat de care acestea se bucură.
S-a reţinut că modalitatea în care reclamanţilor li se asigură reparaţia prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a fost analizată de instanţă la momentul soluţionării contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr. 238 din 24 martie 2005 şi sub acest aspect pretenţiile reclamanţilor au luat sfârşit odată cu pronunţarea deciziei nr. 1567 din 6 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cererea ulterioară nu este justificată de faptul că în procesele anterioare o atare cerere nu a fost formulată, întrucât ea se circumscrie analizei legalităţii şi temeiniciei modului în care s-a soluţionat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Orice nemulţumire cât priveşte stabilirea modalităţii de reparaţie acordată putea face obiect de eventuale critici pe căile de atac prevăzute de lege.
Analizându-se excepţia invocată de pârâţi instanţa a constatat că definiţia dată de doctrină interesului se referă la interes drept condiţie de exerciţiu a acţiunii civile respectiv folosul practic pe care partea îl urmăreşte la momentul punerii în mişcare a procedurii judiciare.
Or s-a constatat că în concret interesul reclamanţilor a fost acela de a obţine măsuri reparatorii pentru prejudiciul rezultat din preluarea abuzivă a imobilului interes ce a fost realizat o dată cu soluţionarea irevocabilă a litigiului în care s-a stabilit dreptul acestora la despăgubiri băneşti.
Instanţa de fond a mai reţinut că şi în măsura în care s-ar putea admite teoretic că reclamanţii păstrează în continuare un interes pentru obţinerea unor măsuri reparatorii în altă formă decât cea dispusă de instanţă, în nici un caz nu se poate aprecia că un asemenea interes este unul legitim câtă vreme părţile care îl susţin nesocotesc unul dintre efectele cele mai importante ale unei hotărâri judecătoreşti şi anume autoritatea de lucru judecat.
1. Instanţa de apel
Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 233/C din 14 octombrie 2004 a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Criticile formulate de apelanţi în sensul – restrângerii accesului la justiţie prin admiterea excepţiei lipsei de interes; eroarea de interpretare a instanţei cu privire la esenţa acţiunii care a avut în vedere soluţionarea notificării nr. 1147 din 1 august 2001 şi nu s-a urmărit rezolvarea notificării în alt sens decât cel stabilit în soluţionarea primei contestaţii; neobservarea că nu se soluţionase notificarea până la introducerea prezentei acţiuni şi aprecierea , în alegerea măsurilor potrivit Legii nr. 10/2001, care trebuia să se facă în conformitate cu dreptul comunitar – au fost considerate nefondate.
Instanţa de apel a reţinut că interesul, ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, se verifică în legătură cu finalitatea procesului, respectiv cu dreptul a cărui recunoaştere se cere.
Prin acţiunea în cauză s-a constatat că reclamanţii în fapt solicită ca instanţa să revină asupra modalităţii în care urmează să se facă restituirea terenului şi consideră că se impune în acest proces aplicarea principiului prevalenţei restituirii în natură şi verificarea acordului expres al reclamanţilor în privinţa modalităţii de restituire.
S-a apreciat corect raţionamentul instanţei de fond care chiar dacă nu a putut reţine în cauză autoritate de lucru judecat obiectul celor două acţiuni fiind diferit, nu a putut ignora efectul pozitiv al sentinţei nr. 1017/2006.
S-a reţinut că statuându-se irevocabil asupra modalităţilor de restituire efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei anterioare se manifestă şi în privinţa aspectelor litigioase dezlegate anterior, fără posibilitatea de a se statua diferit.
S-a concluzionat că reclamanţii având deja soluţia litigioasă rezolvată, printr-un titlu executoriu, ei nu mai pot justifica un interes legitim în folosirea aceleiaşi proceduri pentru rezolvarea aceleiaşi situaţii, dar într-o altă modalitate.
3. Recursul
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.
În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt recurenţii au explicat motivul pentru care nu au solicitat în procesul deja derulat compensarea în natură pentru simplul motiv că la acel moment a existat dorinţa de a recupera în natură suprafaţa de teren notificată. Ca urmare a constatării pe cale judecătorească a calităţii lor de persoane îndreptăţite au înţeles să-şi exercite opţiunea pe care însăşi legea le-o pune la dispoziţie.
Şi-au motivat acţiunea pe interesul pe care le este asigurat de legea specială iar folosul practic este explicat chiar de modalitatea curentă de reparaţie pe care o solicită.
Interesul lor este actual prin refuzul organelor competente să soluţioneze cererea lor din 12 decembrie 2008 prin care şi-au exercitat opţiunea pusă la dispoziţie de art. 1 alin. (2) teza a II-a şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziţii fiind încălcate de instanţele de fond şi apel. Acest din urmă articol prevede expres că se acordă despăgubiri numai în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită adică se instituie o ierarhie în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
4. Analiza instanţei de recurs
Recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 233 C din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa este nefondat şi se va respinge pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. o hotărâre poate fi modificată sau casată când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În cazul deciziei atacate se constată că soluţia acesteia este legală şi temeinică.
În procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 se disting două etape: prima de natură administrativă dată în competenţa entităţii sesizate cu rezolvarea notificării şi o alta ulterioară, judiciară, dată în competenţa instanţei judecătoreşti, recte tribunalul, care realizează un control asupra modalităţii în care s-a rezolvat notificarea în procedura specială mai sus amintită.
Recurenţii au urmat cele două etape ale procedurii speciale astfel încât după obţinerea dispoziţiei nr. 238 din 24 martie 2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie, nemulţumiţi de soluţia respingerii notificării s-au adresat cu contestaţie Tribunalului Constanţa care, examinând modalitatea de aplicare a Legii nr. 10/2001 în cazul dedus judecăţii, în exercitarea controlului judiciar prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a constatat nelegală dispoziţia primarului care a fost anulată. Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 9 mai 2006, a fost obligat primarul să emită o nouă dispoziţie, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire a despăgubirilor aferente terenului de 618,45 mp situat în Eforie Nord.
Modalitatea de soluţionare a notificării - pe cale judiciară de către instanţa de fond - a fost atacată de reclamanţi, potrivit căilor legale prevăzute de codul de procedură civilă - cu apel.
Potrivit deciziei nr. 1178/C din 21 mai 2007 a Curţii de Apel Constanţa, criticile formulate de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1017/2006, s-au referit conform precizării acţiunii iniţiale, numai la solicitarea restituirii în natură a suprafeţei de 275 mp (din total de 618,45 mp) considerată a fi teren liber.
Instanţa de apel a respins această critică constatând că în realitate este vorba de un teren de 265 mp şi acesta este identificat ca spaţiu verde şi potrivit completărilor probelor în această fază procesuală, s-a reţinut că din terenul pretins a fi liber de reclamanţi, expertul a identificat numai o porţiune de 100 mp liberă dar că pe aceasta se află conductele de apă şi canalizare, teren care, prin această stare de fapt nu are un regim construibil.
Decizia Curţii de apel a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia de recurenţi conform deciziei nr. 1567 din 6 martie 2008 a Î.C.C.J.
Ca urmare se constată că în faza judiciară a procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanţii din prezenta cauză nu au invocat ca motiv de nemulţumire în soluţionarea contestaţiei lor împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării, împrejurarea că se impunea acordarea unei alte modalităţi de reparaţie din cele puse la dispoziţie de art. 26 alin. (1) pentru ipoteza imposibilităţii de restituire în natură.
Ca urmare în mod legal s-a stabilit de instanţa de fond şi respectiv de apel, în prezenta cauză că reclamanţii, după epuizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu justifică un interes legitim în solicitarea unei alte modalităţi de rezolvare a notificării lor după pronunţarea - pe acest aspect - a unei hotărâri definitive şi irevocabile.
De altfel criticile din recurs se referă în principal la greşita aplicare în prezenta cauză a unor dispoziţii [art. 1 alin. (1) teza a II-a şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], critici care nu au însă legătură cu soluţia dată.
Considerentele pentru care instanţele au apreciat că reclamanţii nu au dovedit in interes legitim, actual şi personal nu au fost combătute de recurenţi.
Motivele particulare pentru care recurenţii nu au făcut discuţii cu privire la o altă modalitate de reparaţie în cadrul procedurii judiciare anterioare (şi care privesc cum s-a arătat mai sus numai o parte din teren – 100 mp), sunt irelevante în cazul dedus judecăţii în raport de considerentele mai sus exprimate.
Se constată că în cauză nu se pot reţine în temeiul art. 304 pct. 9 motive care să conducă la modificarea deciziei atacate şi, văzând disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor R.I.H. şi G.M. împotriva deciziei nr. 233/C din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3007/2010. Civil. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 2917/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
