ICCJ. Decizia nr. 3027/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3027/2010
Dosar nr. 3175/3/2009
Şedinţa publică din 14 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3175/3/2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 29 ianuarie 2009, reclamantul O.O. a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMAN prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.000.000 Euro cu titlu de daune.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa penală nr. 122 din 13 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, devenită titlu executoriu, pârâtul H.O. a fost obligat să îi plătească suma de 2.000.000 Euro, însă această hotărâre nu a putut fi pusă în executare, întrucât la momentul la care hotărârea a devenit executorie, în patrimoniul lui H.O. nu au mai fost găsite bunuri ce ar fi putut fi valorificate, acesta fiind insolvabil, iar dosarul de executare silită a fost închis.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondate.
Excepţia de netimbrare a fost respinsă de instanţă pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă din data de 27 martie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 682 din 15 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi, în consecinţă, a respins cererea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pârâtul a arătat, în esenţă, că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, potrivit cu care, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat dacă sunt persoane juridice; or, în speţă, reclamantul a susţinut că Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei sunt persoanele juridice care şi-au îndeplinit în mod defectuos activitatea, acestea fiind cele care, prin fapta lor, au adus prejudicii reclamantului.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale analizate, prima instanţă a reţinut că reclamantul justifică formularea cererii sale împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor, în considerarea faptului că debitorul său, H.O., nu a putut fi executat silit, întrucât la momentul solicitării punerii în executare a titlului executoriu, acesta era insolvabil, insolvabilitate ce a fost posibilă, urmare lipsei de diligentă a autorităţilor statului în indisponibilizarea patrimoniului debitorului.
Tribunalul a constatat că raportul juridic obligaţional născut din sentinţa penală nr. 122 din 13 iunie 2007, a stabilit în favoarea reclamantului un drept de creanţă împotriva numitului H.O., iar nu împotriva Statului prin Ministerul Finanţelor, apreciindu-se că în cauză nu există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta cauzatoare de prejudicii.
Pe de altă parte, nu s-ar putea reţine nici că ar exista vreo obligaţie a pârâtului de a-1 garanta pe reclamant pentru prejudiciul creat, reclamantul arătând persoanele care, în opinia sa, se fac vinovate de imposibilitatea executării titlului executoriu, deci a persoanelor care au comis fapta cauzatoare de prejudicii, astfel că, Statul nu poate răspunde pentru fapta comisă de o altă persoană.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel prin care a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, a susţinut că, potrivit art. 48 din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar contenciosul constituţional, prin Decizia nr. 45/1998, a stabilit principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale, principiu ce trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.
De asemenea, apelantul a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care s-a pronunţat în sensul că statul răspunde pentru erorile judiciare şi are apoi dreptul la regres împotriva acelora găsiţi vinovaţi, conform Protocolului VII la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 14 din Convenţie.
Apelantul a mai arătat că în cazul de faţă, refuzul agenţilor statului de a institui măsurile asigurătorii asupra bunurilor învinuitului, este situaţia ce i-a permis lui H.O. înstrăinarea averii sale, astfel că, statului îi revine răspunderea patrimonială pentru imposibilitatea punerii în executare de către partea vătămată, a titlului executoriu rezultând din procesul penal.
Prin Decizia civilă nr. 505 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant; a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea fondului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamant a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 2.000.000 Euro cu titlu de daune, invocând dispoziţiile art. 998-999 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală şi arătând că a suferit un prejudiciu ca urmare a faptului că nu a fost posibilă punerea în executare a sentinţei penale nr. 122 din 13 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, definitivă şi irevocabilă, întrucât nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru conservarea bunurilor şi banilor inculpatului H.O.
Instanţa de apel a reţinut că din petitul cererii de chemare în judecată, rezultă că apelantul reclamant a invocat răspunderea civilă delictuală a Statului Român în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ., susţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta delictuală ce aparţine prepuşilor statului, prejudiciul care i-a fost cauzat, culpa prepuşilor statului şi legătura de cauzalitate dintre faptele evocate şi prejudiciu.
Instanţa de apel a apreciat că admiţându-se excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prima instanţă a ignorat prevederile art. 48 din Constituţia României, din care rezultă că Statul prin Ministerul Finanţelor răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, iar în speţă, s-a invocat răspunderea civilă delictuală a statului, în calitatea sa de comitent ce răspunde pentru prepuşii săi.
Curtea de apel a reţinut, totodată, că în cauza de faţă nu au fost invocate dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi în mod greşit tribunalul a apreciat în sensul lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman, cu încălcarea prevederilor art. 48 din Constituţia României, întrucât prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece, potrivit dispoziţiilor constituţionale, nu poate fi antrenată răspunderea instituţiilor statului, respectiv a Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Prin urmare, tribunalul avea obligaţia de a analiza cauza, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispoziţiile art. 998-999 C. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., apelul reclamantului a fost admis, sentinţa atacată fiind desfiinţată cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii, la prima instanţă; s-a stabilit că în rejudecare, tribunalul va analiza temeiul juridic al acţiunii formulate şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a invocat prin cererea de chemare în judecată, temei juridic ce nu a fost analizat.
In termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că motivarea instanţei de apel este lipsită de temei juridic deoarece textele la care s-a făcut referire nu mai sunt în vigoare, iar pe de altă parte, s-a făcut trimitere la norme care nu au legătură cu obiectul cererii deduse judecăţii.
Invocarea dispoziţiilor art. 48 din Constituţia României, referitoare la problema familiei, iar nu la răspunderea statului pentru erori judiciare, este neaventită, întrucât un atare raport juridic nu a fost dedus judecăţii.
Chestiunea răspunderii Statului pentru erori judiciare este reglementată în art. 52 din Constituţie, conform renumerotării legii fundamentale de după revizuirea Constituţiei, aprobate prin Legea nr. 429/2003.
Astfel, art. 52 alin. (1) din Constituţie prevede: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă".
Pe de altă parte, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare prevede că: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară."
Faţă de textele anterior redate, recurentul susţine că răspunderea specială a Statului (care exclude răspunderea instituţiilor sale), poate fi antrenată în condiţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, numai în cazul unor erori judiciare, nu şi în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.
Aşadar, răspunderea Statului poate fi antrenată în condiţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. sau în cazul care printr-o hotărâre definitivă, s-a instituit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă şi dacă această faptă a fost de natură să determine o eroare judiciară.
Cum în cauza dedusă judecăţii nu se verifică niciuna dintre ipotezele anterior expuse, şi cum temeiul juridic invocat de reclamant îl constituie dispoziţiile art. 998-999 C. civ., concluzia instanţei de apel în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea dispoziţiilor "art. 48 din Constituţia României" care prevăd că statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare, este eronată şi lipsită de fundament.
Recurentul mai învederează că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că în speţă nu există o obligaţie de garanţie a pârâtului faţă de prejudiciul ce i-a fost creat cu atât mai mult cu câţ chiar reclamantul a arătat persoanele care se fac vinovate imposibilitatea executării titlului executoriu, deci a persoanelor care, în accepţiunea sa, au comis fapta cauzatoare de prejudiciu.
Fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. care instituie răspunderea pentru fapta proprie, instanţa de fond în mod corect a analizat dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu, aşa încât, într-o astfel de cerere nu pot fi analizate condiţiile răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Fără a mai lua în considerare faptul că statul are o răspundere specială numai în ceea ce priveşte erorile judiciare, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului poate fi atrasă numai în condiţiile prevăzute art. 1000 alin. (3) C. civ., iar în astfel de acţiuni este necesar să se verifice dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-999 C. civ., precum şi condiţiile speciale privind existenţa raportului de prepuşenie şi a săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate. Or, în speţa de faţă nici nu ar putea fi analizată îndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie a prepusului, câtă vreme acesta nu a fost atras în judecată.
Recurentul mai învederează că instanţa de apel apreciază în mod contradictoriu, pe de o parte, că instanţa fondului nu a analizat speţa în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (ceea ce impune rejudecarea cauzei), iar pe de altă parte, se impută aceleiaşi instanţe faptul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea prevederilor art. 48 din Constituţia României; în plus; s-a mai reţinut că şi daca nu au fost invocate în mod expres dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., se putea proceda la stabilirea temeiului de drept în funcţie de motivarea în fapt a acţiunii.
In aceste condiţii, indicaţiile stabilite prin Decizia recurată pentru instanţa de rejudecare, sunt imposibil de urmat, întrucât răspunderea specială a statului prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţia României poate fi analizată numai în condiţiile în care se invocă eroarea judiciară, nu şi în cazurile în care se solicită repararea unui prejudiciu în condiţiile dreptului comun, reprezentat de reglementările art. 998-999 C. civ..
In baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt susceptibile de încadrare în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurentul mai susţine că în doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia, referitor la răspunderea în materie a statului sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc o delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia, în ce priveşte modul de a o aduce la îndeplinire, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
Practic, ceea ce se afirmă în doctrină este în concordanţă cu dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora „persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel al treilea.".
Contrar afirmaţiilor intimatului-reclamant, statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorităţii sale, chiar dacă din Constituţia României rezultă că Statul Român garantează, printre alte valori fundamentale, şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor sale - legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.
Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat în art. 52 alin. (3) din Constituţie, iar aceasta poate fi stabilită numai condiţiile legii, iar în cauza dedusă judecăţii nu se verifică o astfel de situaţie pentru a deveni aplicabile normele de excepţie invocate anterior.
Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs şi nu au fost administrate alte probe dintre cele permise de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Înalta Curte constată că prin Decizia recurată, instanţa de apel nu a confirmat excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, stabilind, în esenţă, că prima instanţă nu a analizat cererea de chemare în judecată în raport de temeiul juridic invocat - art. 998, art. 999 C. civ., admiţând în mod greşit excepţia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 48 din Constituţia României (în realitate, referirea vizând prevederile art. 52 din legea fundamentală, urmare a renumerotării textelor, după revizuirea aprobată prin Legea nr. 429/2003, cum corect susţine recurentul) şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954.
Este real că prin cererea de chemare în judecată reclamantul, solicitând obligarea Statului Român la plata sumei de 2.000.000 Euro cu titlu de daune, a invocat ca temei juridic al cererii prevederile art. 998 -999 C. civ., după cum prin concluziile scrise s-a prevalat de dispoziţiile art. 48 din Constituţie, precizarea anterioară cu privire la textul corect fiind, din nou, aplicabilă.
Aşa cum au reţinut instanţele de fond, cererea reclamantului a fost generată de imposibilitatea punerii în executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 122 din 13 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, investită cu formulă executorie, hotărâre prin care, pe latură civilă, inculpatul H.O. a fost obligat la 2.000.000 Euro cu titlu de despăgubiri morale către intimatul reclamant O.O.; s-a susţinut că nerealizarea creanţei sale se datorează insolvabilităţii debitorului, stare creată ca urmare a inacţiunii organelor judiciare în dispunerea sau dispunerea cu întârziere a unor măsuri asigurătorii adecvate în timpul procesului penal, care ar fi putut preîntâmpina această situaţie.
Ca atare, intimatul reclamant se consideră îndrituit să se îndrepte cu acţiune în pretenţii împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cerere având un temei delictual - art. 998, 999 C. civ.
Mecanismul antrenării răspunderii Statului în baza unei răspunderi civile delictuale pentru faptă proprie este însă insuficient explicitat de reclamant, iar instanţele de fond nu au identificat în mod neechivoc normele de drept aplicabile şi nici nu au pretins părţii acele precizări care să fie utile în calificarea juridică a raportului dedus judecăţii, deşi art. 129 alin. (4) C. proc. civ. prevede: „Cu privire la situaţia de fapt şi motivare în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare."
Se constată că răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru faptă proprie, în dreptul român, este reglementată de dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 31/1954 care prevăd:
„Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organe sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor."
Prin urmare, conform normelor citate, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Prin gradul lor de generalitate, reiese că dispoziţiile legale anterioare nu exclud din sfera lor de reglementare nici statul, fie că este vorba despre ipostaza sa de subiect de drept public, fie de cea de subiect de drept privat, putându-se conchide că normele Decretului 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale (ce interesează în speţă) a persoanelor juridice, deci, şi a statului.
Pe de altă parte, în contextul regimului juridic al răspunderii Statului pentru faptă proprie, trebuie menţionată excepţia stabilită prin dispoziţiile art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ (aşa cum corect a observat prima instanţă), potrivit cărora Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor de stat..., dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârşită de organele sale, constituie o măsură de protecţie pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însăşi, ceea ce, în concepţia Decretului nr. 31/1954, nu exclude răspunderea persoanei sau persoanelor fizice care intră în componenţa organelor persoanei juridice. Acestea au o răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, răspundere care funcţionează atât faţă de persoana juridică, precum şi faţă de victima prejudiciului, sens în care dispune art. 35 alin. final din Decret.
Dat fiind acest din urmă text, reiese că victima prejudiciului este cea care are alegerea chemării în judecată fie a persoanei juridice, fie a acesteia, în solidar cu persoanele fizice care, acţionând ca organe ale persoanei juridice, au săvârşit fapta ilicită, fie doar a acestor persoane fizice.
In cazul în care persoana juridică achită despăgubirile celui prejudiciat, ea are dreptul să se întoarcă printr-o acţiune în regres împotriva persoanelor fizice din componenţa organelor sale de conducere, pe temeiul art. 1108 pct. 3 C. civ.
Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru faptă proprie, reiese că ea constituie în realitate o ficţiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noţiune, un concept juridic, prin urmare, o abstracţie fără voinţă proprie care să genereze fapte proprii, licite sau ilicite.
Potrivit celor anterior redate, se constată că pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăţie, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Or, aşa cum a fost concepută cererea de chemare în judecată, reiese că reclamantul invocă prejudiciul decurgând din insolvabilitatea debitorului său, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea rezultatului păgubitor (caz în care răspunderea statului este exclusă), insolvabilitate care însă, în lanţul cauzal, potrivit susţinerilor aceluiaşi reclamant, ar putea fi determinată şi de inacţiunea organelor judiciare sau dispunerea tardivă a măsurilor asigurătorii care i-ar fi asigurat realizarea creanţei la momentul obţinerii titlului executoriu.
In acest context, contrar celor reţinute de instanţa de apel, devine evident că răspunderea statului pentru faptă proprie nu poate analizată fi potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii şi, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, cum corect susţine recurentul.
Raporturile dintre stat şi puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituţional, şi, subordonat acestora, prin lege organică, respectiv, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Art. 52 din Constituţie consacră tocmai „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică", iar alin. (3) (care interesează cauza) dispune că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituţionale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Prin urmare, instanţa de rejudecare va trebui să analizeze cererea de chemare în judecată în baza dispoziţiilor anterior menţionate, dispoziţiile dreptului comun fiind aplicabile în completarea acestora, cu privire la condiţiile generale de angajare a răspunderii statului, numai dacă legea specială nu conţine prevederi derogatorii.
Astfel, ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal [art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004] sau în alte procese decât cele penale [alin. (4) din acelaşi text], în cel din urmă caz, textul prevăzând o condiţie suplimentară, anume, aceea a stabilirii în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârşită în cursul procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Totodată, vor trebui observate şi celelalte cerinţe stipulate de textul indicat.
In plus, în completarea condiţiilor din norma specială, trebuie menţionat că reclamantul este ţinut să probeze celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară (fapta ilicită) şi rezultatul vătămător şi vinovăţia autorului faptei (în măsura în care s-ar aprecia că vinovăţia ce ar fi stabilită prin hotărârea definitivă de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului nu acoperă necesităţile de probaţiune ale cauzei sub acest aspect).
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, instanţa de rejudecare urmând a avea în vedere dezlegările stabilite prin prezenta decizie, întrucât deşi întemeiate criticile formulate de recurent în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum au fost recalificate, ele nu sunt susceptibile de a infirma legalitatea soluţiei, astfel că aceasta nu se impune a fi modificată, ci au condus doar la înlăturarea contradicţiilor din considerentele instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 505 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3165/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3025/2010. Civil → |
|---|
