ICCJ. Decizia nr. 3025/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3025/2010
Dosar nr. 741/3/2005
Şedinţa publică din 14 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Prin sentinţa civilă nr. 245 din 9 martie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta R.L.G. împotriva pârâţilor Ministerul Finanţelor, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
S-a reţinut că acţiunea formulată de reclamantă vizând restituirea imobilului situat în Bucureşti, nu a fost însoţită de dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
Sentinţa sus-menţionată a fost desfiinţată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, urmare admiterii apelului declarat de reclamantă, prin Decizia civilă nr. 363A din 14 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Instanţa de apel a reţinut că s-a depus ca act nou în apel certificatul de moştenitor ce îi conferă reclamantei calitatea de moştenitor de pe urma fostului proprietar.
Prin sentinţa civilă nr. 1016 din 17 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată, acţiunea cu motivarea că titlul autorului reclamantei s-a stins prin naţionalizare, nemaiproducând efecte juridice.
Prin Decizia nr. 115A din 25 februarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, care a fost schimbată în sensul admiterii acţiunii. S-a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului fără titlu valabil, dispunându-se obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate imobilul, mai puţin partea ce a fost înstrăinată către I.M. şi D.L. şi C. S-a menţinut soluţia primei instanţe privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a altor persoane pronunţată prin încheierea de şedinţă din 1 octombrie 2001.
Ambele hotărâri pronunţate în cauză au fost casate prin Decizia nr. 5516 din 7 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la tribunal.
Instanţa de recurs a reţinut că ambele instanţe au apreciat greşit că cererii completatoare formulată de reclamantă la data de 21 mai 2001 îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 57 C. proc. civ. S-a apreciat în recurs că reclamanta s-a găsit în cazul reglementat de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., text care îi îngăduie întregirea cererii introductive atât cu referire la imobilul litigiului (nulitatea contractelor), cât şi cu privire la părţile între care s-au încheiat aceste acte juridice şi care nu pot avea în cauză decât calitatea de pârâţi, părţi pe care instanţele erau datoare să le citeze în această calitate.
2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 306 din 24 aprilie 2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-pârâţi I.M., S.E. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 923 din 15 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă R.L.G. şi intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, SC H.N. SA şi SC R. SA. S-a respins cererea de cheltuieli de judecată, ca nedovedită.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 923 din 15 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi prescripţiei dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare (tardivităţii), ca neîntemeiate.
A fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta R.L.G. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA, I.M., SC R. SA, S.E.
S-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 897/1 din 11 iunie 1998 încheiat între pârâta SC R. SA - în calitate de vânzător şi pârâta I.M. - în calitate de cumpărător.
A fost obligată pârâta I.M. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament nr. 1 situat în Bucureşti, sector 1, compus din 4 camere, vestibul, baie, hol, bucătărie, culoar, pivniţă având o suprafaţă utilă de 124,55 mp şi teren aferent în suprafaţă de 43,93 mp.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4678/20926 din 03 iulie 1997 încheiat între pârâtul Municipiul Bucureşti - prin S.C. H.N. S.A. - în calitate de vânzător şi pârâţii D.L. şi D.C. - în calitate de cumpărători.
A fost obligată pârâta S.E. - moştenitor al pârâţilor D.L. şi D.C., decedaţi, să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament nr. 1 situat în Bucureşti, sector 1, compus din dormitor, dormitor, pivniţă, WC, baie, hol, având o suprafaţă utilă de 50,29 mp şi teren aferent 26,73 mp.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1 - întregul imobil, pentru restul suprafeţelor care nu au fost precizate anterior.
A fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată şi că pârâta S.E. nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale, conferind caracter abuziv măsurii de naţionalizare; astfel că, titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, perspectivă din care se privesc ca lipsite de relevanţă afirmaţiile pârâţilor referitoare la statutul de casnică al autoarei reclamantei, statut care, de altfel, nu-i conferea acesteia apartenenţa la o anumită clasă socială pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, fostul proprietar şi-a conservat calitatea de proprietar avută la data preluării.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia actelor încheiate cu bună-credinţă.
La data când pârâţii I.M., D.L. şi D.C. au formulat cererile de cumpărare a imobilului, reclamanta formulase o cerere de restituire, astfel că nu se poate reţine buna-credinţă.
Împotriva sentinţei civile de mai sus au formulat apel apelanta - pârâtă I.M., apelanta - pârâtă S.E. şi apelantul - pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Apelantul - pârât Municipiul Bucureşti a criticat sentinţa , arătând că imobilul a trecut cu titlu la stat, aprecierile instanţei fiind greşite. Actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.
Apelanta I.M. a criticat sentinţa, în sensul că imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum este Decretul nr. 92/1950.
În ceea ce priveşte încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 897/1 din 11 iunie 1998, la momentul încheierii apelanta a avut convingerea fermă că vânzătorii au toate însuşirile legale pentru a putea transmite proprietatea.
Apelanta S.E. (C.) a criticat sentinţa arătând următoarele:
Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi solicitat restituirea imobilului înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către soţii D. şi că la momentul contractării soţii D. au fost de rea-credinţă, în sensul că aceştia ar fi ştiut că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului; nu se poate constata nulitatea absolută, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ambele părţi, sau cel puţin chiriaşii cumpărători, au fost de bună-credinţă la încheierea actului; în cazul relei-credinţe a vânzătorului, conform art. 2 din HG nr. 11/1997, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contractul nu este lovit de nulitate absolută.
Apelurile sunt nefondate.
Prin actul de vânzare nr. 25434 din 10 septembrie 1930, E.S. şi
colonel I.C.S. au cumpărat de la M.C.D. imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi clădiri, identificat potrivit schiţei cadastrale (filele 13-15 dosar nr. 6374/1999 al Tribunalului Bucureşti).
Din adresa nr. 5013 din 05 iunie 1996 emisă de SC H. SA rezultă că imobilul situat în Bucureşti, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 92/1950, poziţia 6810, de la numitul S.I. (fila 4, dosar nr. 6374/1999).
Din certificatul de moştenitor nr. 17 din 06 aprilie 2000 eliberat de BNP „B.V." rezultă că de pe urma defunctului S.I. (zis şi I.) decedat la data de 21 ianuarie 1956, a rămas ca unic moştenitor R.L. (născută S.), renunţător fiind S.E. - soţie (fila 5, dosar nr. 2138/2000 al Curţii de Apel Bucureşti).
Din certificatul de moştenitor nr. 1943/1980 eliberat de notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti rezultă că de pe urma defunctei S.E., decedată la data de 22 iunie 1980, a rămas ca unic moştenitor R.L.G., care a cules întreaga moştenire (filele 51,52 dosar nr. 4306/2000).
Din certificatul de naştere seria NI nr. 0282681 din 07 ianuarie 1955 eliberat de Raionul Stalin - Bucureşti rezultă că S.L.G. este fiica lui S.I. şi a lui S.E. (fila 8, dosar nr. 6374/1999 al Tribunalului Bucureşti), iar din certificatul de căsătorie seria Cd nr. 768612 din 28 ianuarie 1955 rezultă că după căsătorie, S.L.G. s-a numit R.L.G. (fila 9, dosar nr. 6374/1999 al Tribunalului Bucureşti).
Din interpretarea coroborată a actelor de stare civilă şi înscrisuri emanând de la diverse autorităţi, a rezultat fără dubiu că S.I., S.I.N., S.I.N., S.I., etc. sunt una şi aceeaşi persoană, fiind vorba doar de erori materiale la scrierea numelui şi prenumelui acestuia.
În consecinţă, reclamanta, în calitate de moştenitor al acestuia, este titulara dreptului dedus judecăţii şi justifică în acest fel calitatea procesuală activă, motiv pentru care s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Acţiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 şi continuată sub imperiul acestei legi, dispoziţiile legii speciale fiind derogatorii de la dispoziţiile dreptului comun potrivit principiului ,,generalia spelialibus derogant".
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Reglementarea pe care o consacră textul citat porneşte de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menţionat aparţine în proprietate Statului Român numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enunţate de textul examinat. În caz contrar, în situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
La data când imobilul a fost naţionalizat de la autoarea reclamantei, era în vigoare Constituţia din anul 1948, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială.
Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. a rezultat că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din acelaşi cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Dispoziţiile art. 8 din Constituţia României din anul 1948, art. 480-481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, la care România era parte, garantau respectarea dreptului de proprietate, iar imobilul a trecut în patrimoniul statului "fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire", rezultând astfel că imobilul în litigiu nu a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, fiind preluat cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare.
De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naţionalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil.
Din adresa nr. 11/3314 din 06 martie 2001 emisă de Primăria Sectorului 1 Bucureşti rezultă că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 112/1995 pentru restituirea imobilului, în baza acesteia formându-se dosarul nr. 1386/1506 din 16 iulie 1996 (fila 61, dosar nr. 4306/2000 al Tribunalului Bucureşti).
Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (2) [art. 45 alin. (2) după republicarea] din Legea nr. 10/2001, toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia actelor încheiate cu bună-credinţă.
Aşadar, legiuitorul a înţeles să salveze de la nulitate actele de înstrăinare care au fost încheiate între stat şi foştii chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 numai pentru respectarea principiului bunei-credinţe a subdobânditorului, precum şi pe acela al stabilităţii circuitului juridic civil.
Principiile validităţii aparenţei în drept şi al ocrotirii bunei-credinţe existau şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 care le-a confirmat o dată în plus.
Conform art. 1898 C. civ., buna credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea.
Potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se prezumă, iar cel ce invocă reaua-credinţă este obligat să o dovedească.
Aşa cum s-a reţinut, la data la care pârâţii I.M., D.L. şi D.C. au formulat cererile de cumpărare a imobilului, reclamanta formulase o cerere de restituire, astfel că nu se poate reţine buna-credinţă, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995 interzicea în mod expres vânzarea imobilelor pentru care s-au formulat cereri de restituire, înainte de soluţionarea acestor cereri (art. 9 din lege).
Fiind vorba despre un imobil naţionalizat, pârâţii - cumpărători erau obligaţi să depună diligentele necesare pentru a se convinge că vânzătorul este un versus dominus. Rezultatul însemna evitarea, prin precauţiune, a încheierii unui act juridic păgubitor pentru interesele legitime ale reclamantei şi în niciun caz perfectat pe riscul asumat al pârâţilor.
Întrucât la data cumpărării apartamentelor, era formulată de către reclamantă o cerere de restituire, este indubitabil că titlul statului era pus la îndoială.
Omisiunea acestora se constituie într-o gravă neglijenţă (culpa lata), ceea ce înseamnă rea-credinţă. În consecinţă, nemaifiind protejate de prezumţia bunei-credinţe, contractele de vânzare-cumpărare, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt lovite de nulitate absolută.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 63 din 22 octombrie 2001 pârâta-cumpărătoare D.L. a decedat la data de 15 aprilie 2001, iar potrivit certificatului de moştenitor nr. 14 din 05 mai 2004 pârâtul-cumpărător D.C. a decedat la data de 26 decembrie 2003, de pe urma ambilor rămânând ca unic moştenitor pârâta S.E., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală.
De asemenea, potrivit raportului de expertiză rezultă că imobilul în litigiu este acelaşi cu cel naţionalizat şi poate fi restituit în natură.
Pentru aceste considerente, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile ca nefondate şi ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
3. Împotriva deciziei de apel au formulat cereri de recurs apelanţii.
a) Recursul declarat de pârâta-apelantă C. (fostă Ş.)E.
- Din moment ce în baza Legii nr. 112/1995 cererile pe care le puteau formula proprietarii ce nu locuiau în imobilul naţionalizat erau numai cele referitoare la despăgubiri, nu se poate accepta de o instanţă o cerere prin care s-a solicitat restituirea în natură.
- Cumpărătorul a avut credinţa că a cumpărat de la proprietar imobilul în litigiu.
Chiar dacă imobilul a fost preluat fără titlu de stat, nu se poate reţine nulitatea absolută în condiţiile Legii nr. 10/2001, ambele părţi fiind de bună credinţă la încheierea actelor.
Defuncţii soţi Damian, ca terţi dobânditori de bună-credinţă ai imobilului altuia, asociind buna-credinţă cu o eroare comună şi invincibilă, sunt beneficiarii teoriei aparenţei creatoare de drept (error comunis facit jus) pe care o opun în cadrul acţiunii în revendicare îndreptată împotriva lor de către intimata-reclamantă. Evident că recurenta preia de la autorii săi beneficiul bunei-credinţe.
Chiar dacă s-ar reţine reaua-credinţă a vânzătorului, având în vedere prevederile art. II din HG nr. 11/1997 nu se poate reţine reaua-credinţă a cumpărătorului. Contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi lovit de nulitate absolută, întrucât Legea nr. 10/2001 nu distinge în sensul că buna-credinţă trebuie să privească concomitent ambele părţi contractante sau doar cumpărătorul – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
În lumina Legii nr. 10/2001, actul de vânzare-cumpărare cu privire la bunul altuia este lovit de nulitate absolută dacă ambele părţi contractante au fost de rea-credinţă, nefiind lovit de această sancţiune dacă cel puţin cumpărătorul a fost de bună-credinţă.
Or, administratorul imobilului, SC H.N. SA a făcut menţiune pe cererea de cumpărare formulată de autorii recurentei, în sensul că în raport de Legea nr. 112/1995 şi HG nr. 11/1997 defuncta D.L. , în calitatea sa de vechi chiriaş, are dreptul să cumpere apartamentul în discuţie.
Nu se poate reţine reaua-credinţa la cumpărare cu motivarea că era formulată la data respectivă o cerere de restituire în natură, în lipsa depunerii la dosar a unei asemenea cereri. Mai mult, pe cererea de cumpărare formulată de D.L. s-a menţionat că s-a înregistrat o cerere de restituire din partea numitei D. – cerere care nu avea specificat care dintre apartamente este solicitat şi, totodată, era depusă de o altă persoană decât intimata-reclamantă din prezenta cauză.
La dosarul cauzei nu s-a făcut dovada cererii de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în aceste condiţii adresa nr. II/3314 din 6 martie 2011 emisă de Primăria sectorului 1 nu poate fi reţinută ca probă.
În cauză sunt incidente astfel dispoziţiile art. 46 alin. (2) [fost art. 45 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001, instanţa neavând niciun element prin care să poată răsturna buna-credinţă a cumpărătoarei, fiind respectate totodată cerinţele Legii nr. 112/1995.
Prin pronunţarea unei hotărâri de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 se aduce atingere unui alt drept de proprietate şi se subminează securitatea raporturilor juridice-aspecte criticate şi în Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului.
b). Pârâta I.M. a criticat Decizia pentru următoarele motive:
- Acţiunea a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Din Decizia Curţii Constituţionale nr. 308 din 10 iulie 2003 rezultă că pentru posibilitatea ca cele două instanţe să se prevaleze de legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001, era imperios necesar să fie învestite cu o astfel de argumentare juridică, iar, pe de altă parte, legea să le permită o astfel de abordare sau control judiciar al actului său de proprietate. Reclamantul putea beneficia de Legea nr. 10/2001 numai dacă renunţa la judecată sau suspenda judecata cauzei, potrivit deciziei Curţii Constituţionale.
Se constată astfel că ambele instanţe nu au analizat legalitatea contractului său de vânzare-cumpărare prin prisma dispoziţiilor legale invocate de reclamantă.
- Faţă de cele reţinute mai sus, se poate constata că ambele instanţe au încălcat principiul disponibilităţii, atât timp cât reclamanta nu a optat în sensul ca restituirea să se facă în baza Legii nr. 10/2001.
- În ceea ce priveşte reaua-credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare.
Art. 1898 C. civ. consacră principiul bunei-credinţe, iar recurenta este prezumată a fi de bună-credinţă, sarcina probei revenind celui care impută reaua-credinţă.
Potrivit art. 1 alin. (6) din HG nr. 11/1997, chiriaşul nu putea dobândi bunul în cazul în care pe rolul instanţei se afla o cerere de revendicare asupra imobilului pe care l-a cumpărat.
Mergând pe raţionamentul instanţelor că notificarea în baza Legii nr. 112/1995 este suficientă pentru a atinge calitatea de cumpărător de rea-credinţă, ar însemna să se facă aplicarea greşită a HG nr. 11/1997, care sunt în sensul arătat.
Reclamantei nu i s-a pus niciodată în vedere să depună o copie a notificării, iar răspunsul unei autorităţi publice fără atribuţii legale, cu referire la imobilele naţionalizate, nu este de natură a crea prezumţia de adevăr în ceea ce priveşte un demers al unui terţ.
Valabilitatea actului său trebuia analizată în raport cu legea în fiinţă la data încheierii acestuia, respectiv Legea nr. 112/1995 şi dispoziţiile art. 948 pct. 4 C. civ., care reglementează cauza convenţiei supuse judecăţii, iar nu prin prisma Legii nr. 10/2001.
La data încheierii actului nu exista nicio interdicţie de înstrăinare. A verificat legalitatea dreptului de proprietate al vânzătorului, cunoscut fiind faptul că legea este un mod de dobândire, iar câtă vreme Decretul-lege nr. 92/1950 nu era desfiinţat însemnă că vânzătorul său era titularul legitim al dreptului de proprietate.
c). Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
Actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se solicită în prezenta cauză au fost încheiate cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În mod indiscutabil, titlul Statului nu a fost pus la îndoială la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare, iar actele nu s-au perfectat nici printr-o gravă neglijenţă şi nici prin rea-credinţă, prezumţia de bună-credinţă prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 fiind dovedită în cauză.
4. La termenul de judecată a cauzei s-a invocat lipsa calităţii de reprezentant a apărătorului intimatei-reclamante R.I., motivele arătate în susţinere fiind detaliate în încheierea de dezbateri.
Această excepţie nu este întemeiată, întrucât potrivit art. 71 C. proc. civ. mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil, mandatul dăinuind până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.
Faptul că ulterior decesului părţii i s-a plătit onorariul de avocat, fiind angajată astfel în cauză, eliberându-se şi împuternicirea avocaţială, denotă faptul că mandatul dat nu a fost retras de moştenitor, aşa cum prevede norma procedurală sus-menţionată.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în considerarea celor ce succed:
1. Recursul declarat de pârâta-apelantă C. (fostă Ş)E.
Îndreptăţirea fostului proprietar la restituirea în natură a imobilului solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995 sau la despăgubiri se stabileşte de către entitatea abilitată de lege să soluţioneze cererea, urmând ca modul de dispunere să fie cenzurat de instanţă în cazul în care se apelează la procedura jurisdicţională.
Chiriaşul imobilului nu are abilitatea de a aprecia asupra dreptului care i se cuvine fostului proprietar al imobilului, obligaţia sa fiind a aştepta soluţionarea cererii formulate de acesta, întrucât art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 prevede „chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărare…"(s.n.)
În ceea ce priveşte credinţa cumpărătorului că a cumpărat de la proprietar, instanţele au făcut o corectă soluţionare a cauzei.
Potrivit art. 1898 C. civ., buna-credinţă este conduita posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite proprietate. per a contrario, dacă acesta ştia sau cu minime diligenţe putea să afle că titlul vânzătorului nu este cert, este îndoielnic, nu mai este protejat de buna-credinţă, prezumată în favoarea sa de dispoziţiile art. 1898 alin. (2) C. civ.
Nu se poate reţine buna-credinţă a dobânditorului şi nici a ambelor părţi contractante, în condiţiile în care cu minime diligenţe se putea afla de la Primăria Sectorului 1 - Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995 că defuncta R.L. a solicitat restituirea în natură a imobilului, cererea fiind înregistrată la data de 16 iulie 1996 sub nr. 1506 (fila nr. 9 9 ds. de recurs). Înregistrarea acestei cereri este confirmată de Primăria Municipiului Bucureşti cu adresa nr. 4533 din 26 februarie 2010 (fila nr. 100 ds. de recurs), precum şi cu adresa nr. II/3314 din 6 martie 2001 emisă de Primăria Sectorului 1 – aceasta din urmă fiind avută în vedere de instanţe.
Autorii recurentei au încheiat contractul de vânzare-cumpărare la data de 3 iulie 1997, în condiţiile în care cererea fostului proprietar formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 nu fusese soluţionată, iar cu minime diligenţe putea afla de existenţa acesteia şi, astfel, faptul că titlul vânzătorului nu este cert, fiind necesar să aştepte soluţionarea irevocabilă a acesteia pentru a vedea dacă imobilul mai rămâne sau nu în proprietate statului. Legea face referire în art. 9 la imobile „ce nu se restituie în natură foştilor proprietari".
Menţiunile aflate pe cererea de cumpărare formulată de D.L. (autoarea recurentei) nu sunt în măsură să înlăture reaua sa credinţă (fila nr. 221 ds. de fond).
Astfel, Oficiul juridic al SC H.N. face menţiunea că la data de 12 mai 1997 nu figurează litigiu pentru apartamentul deţinut de D.L. cu societatea. Or, această societate nu avea calitatea de proprietar al imobilului ci de administrator, iar o eventuală cerere de restituire trebuia verificată în raport cu legea în vigoare, respectiv Legea nr. 112/1995, în temeiul căruia s-a şi perfectat actul, la organele abilitate în acest sens de lege. Cu minime diligenţe s-ar fi putut constata că se formulase cerere de restituire în natură de către fostul proprietar, care nu era soluţionată.
Chiar şi faptul că figura o altă persoană cu cerere de restituire în natură, fără menţionarea numărului apartamentului solicitat, o obliga pe chiriaşă să aştepte soluţionarea acesteia de către organele abilitate legal, în temeiul aceloraşi considerente reţinute mai sus.
Situaţia în care se află recurenta nu este similară cu cea ajunsă în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a pus problema securităţii raporturilor juridice prin desfiinţarea pe căi extraordinare de atac (în special recurs în anulare) a unor hotărâri judecătoreşti irevocabile de confirmare a titlului de proprietate.
Nu se poate reţine o eroare comună şi invincibilă în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a vânzătorului (deşi Legea nr. 10/2001 face referire la buna-credinţă), în condiţiile în care chiar art. 9 din Legea nr. 112/1995, în temeiul căruia s-a vândut imobilul,obliga chiriaşul la minime diligenţe, în urma cărora se putea constata caracterul îndoielnic al calităţii vânzătorului.
2. Recursul declarat de pârâta I.M.
Într-adevăr, acţiunea formulată de reclamanta-intimată s-a înregistrat pe rolul instanţei în anul 1999, anterior deci intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Numai că, cererea completatoare prin care au fost introduşi în cauză titularii contractelor de vânzare-cumpărare, cu punerea în discuţie a valabilităţii acestor acte, a fost formulată de reclamantă la data de 21 mai 2001 – după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, valabilitatea contractelor de vânzare a fost în mod corect analizată din perspectiva art. 45 din Legea nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost formulată cererea.
De altfel, analizarea bunei/relei credinţe la data încheierii actului se face cu referire la dispoziţiile dreptului comun în materie, iar prin Legea nr. 10/2001 nu se face decât o confirmare legislativă în legea specială a principiului bunei-credinţe, guvernat deja de dispoziţiile dreptului comun. Elementele avute în vedere de instanţă sunt aceleaşi, atât sub regimul legii speciale cât şi sub cel de drept comun.
Decizia Curţii Constituţionale indicată de către recurentă nu poate fi reţinută faţă de cele reţinute mai sus. Analizând constituţionalitatea art. 47 din Legea nr. 10/2001 – care prevede că această lege este aplicabilă şi acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând în judecata cauzei sau solicitând suspendarea cauzei, în raport de dispoziţiile art. 16 din Constituţie, s-a reţinut că textul legal dă expresie principiului disponibilităţii, finalitatea acestuia fiind de a crea posibilitatea tuturor persoanelor îndreptăţite de a beneficia în egală măsură de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, indiferent de momentul în care au formulat acţiuni având ca obiect restituirea imobilelor de care au fost deposedate, respectiv înainte sau după intrarea în vigoare a legii menţionate.
În ceea ce priveşte atitudinea subiectivă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Într-adevăr, după cum s-a arătat şi în analiza recursului formulat de cealaltă pârâtă, art. 1898 C. civ. consacră prezumţia de bună credinţă, însă prin probele administrate aceasta a fost răsturnată.
Potrivit art. I alin. (5) din HG nr. 11/1997, imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.
Alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că în cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se află cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriaşi, se suspendă de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor respective.
Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că situaţia în care se află recurenta este total diferită de cea avută în vedere de norma legală. Astfel, s-ar fi putut suspenda procedura de vânzare în cazul în care era înregistrată pe rol acţiune în sensul art. I alin. (5) din HG nr. 11/1997, însă aceasta nu este singura ipoteză în care nu trebuia să aibă loc încheierea actului contestat. Cealaltă ipoteză se referă la situaţia în care fostul proprietar a formulat cerere de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, iar aceasta rezultă din dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, după cum s-a arătat mai sus, în analiza celuilalt recurs. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, pot opta pentru cumpărare chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
După cum s-a reţinut mai sus, reclamanta a depus la dosar copia de pe cererea de restituire în natură a imobilului, formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.
Valabilitatea actului a fost verificată în raport de cerinţele impuse de Legea nr. 112/1995, acordându-se relevanţa cuvenită cererii formulată în temeiul acestei legi de către fostul proprietar.
Apărarea recurentei referitoare la titlul vânzătorului nu poate fi primită atât timp cât chiar în temeiul legii în baza căreia a cumpărat imobilul, aceasta avea obligaţia unor minime diligenţe pentru a verifica dacă fostul proprietar a cerut restituirea în natură a imobilului pe care intenţiona să-l cumpere. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 putea opta pentru cumpărarea imobilului pe care îl deţinea în calitate de chiriaş numai dacă acesta nu se restituia în natură fostului proprietar, iar acest lucru îl ştia cu certitudine numai după verificarea formulării în termenul legal a unei asemenea cereri sau după soluţionarea (irevocabilă în cazul în care se ajungea în instanţă) acesteia.
3. Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Nu se poate reţine că actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. şi ale Legii nr. 112/1995 în condiţiile în care s-a formulat cerere de restituire în natură de către fostul proprietar iar relevanţa acesteia a fost în mod corect apreciată în cauză de instanţa de apel, după cum s-a reţinut mai sus.
În condiţiile în care s-a formulat cerere de restituire în natură a imobilului, nu se poate susţine că vânzătorul avea calitate neîndoielnică de proprietar atât timp cât nu se soluţionase cererea formulată de fostul proprietar.
Argumentele referitoare la relevanţa cererii de restituire în natură, reţinute mai sus, urmează a fi reţinute în analiza criticilor de recurs aferente.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va face aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi vor fi obligaţi la plata sumei de 3700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă R.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantei invocată de recurenta pârâtă C.E., ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, C.(fostă Ş.)E. şi I.M. - continuat de moştenitorii A.D.I. şi A.F. împotriva deciziei nr. 306 din 24 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 3700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă R.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3027/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3007/2010. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
