ICCJ. Decizia nr. 2979/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 2979/2010

Dosar nr. 35756/3/2007

Şedinţa publică din 13 mai 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 2141/3001/2007, reclamantul O.E. a chemat în judecată pârâţii S.E., S.M.L., D.l., l.P., I.E. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele pe care le ocupă în imobilul în litigiu, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că autorul său, M.O., a cumpărat la data de 01 septembrie 1925, de la Primăria oraşului Bucureşti, imobilul-teren, situat în Bucureşti, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat în data de 1 septembrie 1925, transcris la 01 septembrie 1925. Pe această parcelă de teren, în anul 1927, autorul său a edificat o construcţie, formată din subsol, parter, etaj, aşa cum reiese din autorizaţia de din 13 august 1927 şi planurile anexate.

Imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, anexa pentru Bucureşti.

S-a susţinut că în anul 1961 a decedat M.O., rămânând ca moştenitori, tatăl său, O.H.B. şi mătuşa sa, O.I., care la rândul lor au decedat în anul 1996, respectiv 2003, reclamantul fiind singurul moştenitor al acestora.

În perioada 1997 - 2006, SC F. SA a încheiat contracte de vânzare - cumpărare pentru părţi din imobilul revendicat şi anume, contractul din 15 aprilie 1997 încheiat cu S.E., contractul din 21 iulie 1997 încheiat cu S.M.L., contractul din 25 iulie 1997 încheiat cu D.l., contractul din 10 decembrie 1998 încheiat cu I.P. şi contractul din 28 iunie 2006 încheiat cu pârâta I.E.

S-a susţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 statuând ca fiind preluate abuziv, inclusiv imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Prin urmare, s-a susţinut că Statul Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar a intrat în posesia acestuia în mod abuziv.

În urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, s-a solicitat să se reţină că titlul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv, iar cele ale pârâţilor, de la aşa zisul proprie tar-statul iar, în ceea ce priveşte invocarea de către pârâţi a bunei-credinţe la momentul întocmirii actelor de vânzare-cumpărare, reclamantul a arătat că este irelevanta buna credinţă în contextul acţiunii în revendicare formulate.

Faptul că actele de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate nu înseamnă că pârâţii au un drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentelor în litigiu, neputându-se concepe situaţia în care asupra unui bun există doi sau mai mulţi adevăraţi proprietari, ci doar situaţia în care asupra unui bun există două sau mai multe titluri de proprietate.

S-a solicitat a se face distincţia cuvenită dintre titlu (act juridic) şi dreptul propriu-zis, respectiv că nu există nici o contradicţie între situaţia menţinerii titlurilor invocate de pârâţi şi constatarea că aceştia nu au un drept de proprietate asupra apartamentelor din imobil, deşi actele juridice nu au fost desfiinţate.

Menţinerea acestor contracte nu contrazice logic în nici un fel posibilitatea instanţei de a compara aceste contracte cu titlul de proprietate al fostului proprietar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 112 C. proc. civ.

Pârâta S.L.M. a formulat cerere reconvenţională, având ca obiect acordarea contravalorii îmbunătăţirilor şi recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului în litigiu.

Pârâţii S.L., D.I., D.G., S.E. şi I.E. au formulat cereri de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin primarul general, Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, SC F. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, SC F. SA., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Municipiul Bucureşti să-i despăgubească pe solicitanţi cu o sumă ce reprezintă preţul actualizat al apartamentului în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1386 din 12 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiată, a respins excepţia admisibilităţii cererii în revendicare, ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamantul - pârât O.E., în contradictoriu cu pârâţii S.E., D.l., l.P., I.E. şi D.G., pârâta - reclamantă S.M.L., pârâtul chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, chemaţii în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti şi SC F. SA, a constatat că statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor de a lăsa, reclamantului, în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, ca neîntemeiat, a obligat reclamantul la plata către pârâţii D. a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, s-a luat act că pentru restul părţilor nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, a disjuns cererile de chemare în garanţie, astfel cum au fost completate, formulate de pârâţii S.L., D.l. şi D.G., S.E., I.E. şi chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice împotriva chemaţilor în garanţie, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC F. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi cererea reconvenţională formulată de pârâta S.L.M., în ceea ce priveşte capetele de cerere prin care solicită acordarea contravalorii îmbunătăţirilor şi recunoaşterea unui drept de retenţie, cu formarea unui nou dosar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamantul justifică un interes în analizarea titlului statului asupra imobilului în litigiu, că reclamantul şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi că acţiunea în revendicare este admisibilă, instanţele fiind competente să se pronunţe asupra acţiunii în revendicare de drept comun, chiar şi în prezenţa Legii nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, instanţa a constatat ca reclamantul nu a făcut anterior încheierii contractelor de vânzare - cumpărare vreun demers din care să rezulte intenţia acestuia de a reintra în proprietatea bunului, astfel încât cumpărătorii au fost de bună credinţă la momentul perfectării contractelor de vânzare - cumpărare.

Tribunalul a acordat preferinţă titlurilor de proprietate opuse de pârâţi, respectiv contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, aceştia fiind consideraţi subdobânditori de bună credinţă ai imobilului, pentru a garanta siguranţa circuitului civil.

Prin decizia civilă nr. 396 din 12 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant O.E., de apelanta – pârâtă - reclamantă S.M.L., de apelanţii-pârâţi B.I., D.G. şi D.l., de apelanţii-chemaţi în garanţie Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi de apelantul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant, s-a constatat ca acţiunea reclamantului de revendicare a imobilului, iniţiată în anul 2007, după apariţia legii speciale - Legea nr. 10/2001, este neîntemeiată, întrucât atât dreptul comun, cât şi legea specială (art. 45 şi art. 18 lit. c)) dau preferinţa cumpărătorului de buna - credinţă, chiar şi în situaţia în care imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.

S-a reţinut că, în speţă, nu s-a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi, prin urmare, valabilitatea titlului chiriaşilor cumpărători nu poate fi pusă la îndoială, intimaţii-pârâţi beneficiind de prezumţia de bună-credinţă (art. 1898 C. civ.) care în cauză nu a fost combătută prin nici o probă contrară. Atât prezumţia sus-amintită, cât şi protecţia drepturilor legitime ale dobânditorilor de bună - credinţă au valoarea unor principii generale ale dreptului civil care, deşi sunt reconfirmate prin Legea nr. 10/2001 (art. 45), au operat şi anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

La soluţia adoptată, a fost avută în vedere şi decizia pronunţată, în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 - care a adus printre alte argumente, şi cel privind asigurarea stabilităţii circuitului civil.

Apelul formulat de pârâta-reclamantă S.M.L. a fost apreciat ca fiind nefondat, întrucât reclamantul a probat calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, ca urmare a transmiterii acestei calităţi, pe cale succesorală, din patrimoniul autorului său, O.M., proprietar la data preluării imobilului, în cauză fiind incident art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 2 alin. (2) din lege.

În ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului, s-a apreciat că, în mod legal, prima instanţă a constatat nevalabilitatea acestuia. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, din proprietatea lui O.M., fără a se achita despăgubiri, preluarea fiind astfel fără titlu.

Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 instituie o prezumţie legală de preluare abuzivă, interesul constatării preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului în litigiu fiind cel al aflării persoanei obligate la despăgubiri faţă de fostul chiriaş pentru îmbunătăţirile aduse imobilului.

În ce priveşte critica privind lipsa de identitate între imobilul revendicat şi cel deţinut de pârâţi, critica a fost considerată nefondată, actele administrate în cauză dovedind trecerea imobilului de la autorul reclamantului la stat şi, ulterior, la subdobânditori.

În ceea ce priveşte soluţia disjungerii cererilor de chemare în garanţie, critici formulate atât de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, cât şi de Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, au fost apreciate ca nefondate. Cererea de disjungere a cererilor de chemare în garanţie a fost pusă în discuţia părţilor, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din 05 septembrie 2008 (fila 168, Dosar nr. 35756/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă).

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 63 alin. (2) C. proc. civ., critica a fost considerată neîntemeiată, întrucât instanţa, faţă de pretenţiile părţilor privind acordarea îmbunătăţirilor şi necesitatea administrării probatoriilor, a justificat măsura disjungerii cererilor.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs (I) reclamantul O.E., la data de 16 iulie 2009 şi (II) chemaţii în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, la aceeaşi dată.

(I) Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de apel, sub următoarele aspecte de pretinsă ne legalitate:

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 - hotărârea pronunţată a fost data cu aplicarea greşita a legii - a susţinut că buna-credinţă pârâţilor, în calitatea lor de subdobânditori cu titlu oneros ai imobilului în litigiu, nu prezintă nicio relevanţă în contextul acţiunii în revendicare pendinte, întrucât buna-credinţă este relevantă doar în ceea ce priveşte nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau în cazul unei eventuale cereri de dezdăunare a posesorului neproprietar.

Instanţa de apel în mod netemeinic şi nelegal a reţinut contrariul celor enunţate anterior, ignorând faptul că speţa de faţă pune problema recunoaşterii şi ocrotirii titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de vreme ce reclamantul invocă un titlu de proprietate incontestabil (întemeiat pe succesiune şi pe ieşirea abuzivă din patrimoniu autorului său a bunului în litigiu), în timp ce pârâţii susţin, în apărare, doar principiul ocrotirii subdobânditorului de bună credinţă, cu corolarul asigurării principiului stabilităţii raporturilor civile.

Instanţa ar fi trebuit sa aibă în vedere dispoziţiile legale pertinente, anume art. 480 C. civ. şi art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantului i-a fost recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin dispoziţiile exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului făcându-se de către stat fără titlu legal.

Prin urmare, s-a învederat instanţei de recurs că, recurentul-reclamant este titularul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, iar, prin compararea titlurilor, se putea cu uşurinţa observa ca udul reclamantului este preferabil celor deţinute de pârâţi, întrucât ridul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv de stat, în timp ce titlul pârâţilor provine de la un neproprietar.

Vânzarea realizată de stat, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţa nejustificată în dreptul de proprietate al reclamanţilor. O astfel de interpretare a fost dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunţate împotriva României (Cauzele Păduraru, Porteanu, Radu, Străin, etc).

Compatibilitatea acestor vânzări a imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului.

O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

În ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, s-a susţinut că aceasta nu este îndeplinită. Principiul legalităţii implica existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile care sa prevadă o astfel de ingerinţă. Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate, nici o altă dispoziţie de drept intern nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea doar de facto în patrimoniul său.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, nici această condiţie nu este îndeplinită datorită următoarelor motive:

O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei şi în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. In special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul său.

Pentru a determina în concret dacă măsura litigioasă a respectat justul echilibru necesar şi, în special, daca nu a obligat reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să fie avute în vedere modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.

Din această perspectivă, s-a susţinu că, la momentul ingerinţei (1997) nu existau dispoziţii legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept, de către stat, locuinţele către chiriaşi, Legea nr. 10/2001 fiind adoptată mult după intervenţia ingerinţei. Cu toate acestea, aşa cum s-a apreciat constant în jurisprudenţa instanţei de contencios european, dar şi în numeroase hotărâri ale instanţelor din România, Legea nr. 10/2001 nu a constituit o modalitate eficientă de compensare a reclamantului pentru privarea de proprietate suportată. Pe de altă parte, trebuie observat că nu există în cauză nici o circumstanţă excepţională pentru a se justifica lipsa totală a despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, recurentul-reclamant a susţinut ca, în speţă, nu s-a respectat principiul proporţionalităţii ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului.

Nefiind justificată ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, nu se pot recunoaşte efecte bunei credinţe a cumpărătorilor în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

Evident, pe cale de consecinţă, nici nu se pune problema unei eventuale prefezabilități a titlului pârâţilor în cadrul acţiunii în revendicare pendinte, întrucât, cu atât mai mult, s-ar realiza o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, ce ar conduce inevitabil la încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţate în recursul în interesul legii privind asigurarea stabilităţii circuitului civil, s-a susţinut că aceasta idee nu poate fi acceptată, pentru următoarele considerente: a) decizia pronunţată de instanţa supremă constituie izvor de drept secundar, având o forţă inferioară sau cel mult egală, în anumite privinţe, cu cea a unei legi ordinare; b) potrivit principiilor constituţionale, Convenţia prevalează oricărei legi interne, ori de câte ori i s-ar aduce atingere; c) decizia în interesul legii poate dobândi caracterul obligatoriu prevăzut de art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ. numai în ipoteza existenţei unui dispozitiv perfect, neîndoielnic, iar nu a unuia confuz, care lansează minim patru ipoteze, fără să arate ce anume le determină.

(II) Recurenţii-chemaţi în garanţie au criticat hotărârea instanţei de apel, sub următoarele aspecte de pretinsă ne legalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât instanţa nu a avut în vedere faptul că cererea principală de revendicare a reclamantului avea o strânsa legătură cu cererile de chemare în garanţie formulate în aceeaşi cauză.

Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice au fost chemaţi în garanţie de către pârâţii S.L.M., D.I., D.G. şi S.E. pentru ca, în situaţia admiteri acţiunii în revendicare, aceştia să fie obligaţi la plata sumei reprezentând preţ, dar şi despăgubirile pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu. In situaţia pendinte, fiind respinsă acţiunea în revendicare, recurentul consideră că şi cererile de chemare garanţie trebuiau respinse ca fiind rămase fără obiect, în nici un caz, disjunse.

(I) Analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamant din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 si 9, coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. 3 Cod de procedură civilă, respectiv dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul acestuia, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează:

În fapt, prin cererea înregistrată sub nr. 2141/300/2007, reclamantul O.E. a chemat în judecată pârâţii S.E., S.M.L., D.l., l.P., I.E. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele pe care le ocupa în imobilul în litigiu, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de chemare în judecata a fost întemeiată în mod expres de reclamant pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 112 C. proc. civ.

În expunerea de motive a cererii introductive de instanţă, reclamantul a susţinut că Statul Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci doar a intrat în stăpânirea acestuia în mod abuziv.

În urma comparării titlurilor de proprietate deţinute de părţile cu interese contrare din dosar, s-a solicitat să se reţină că titlul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv, iar cele ale pârâţilor, de la aşa zisul proprietar - statul, iar, în ceea ce priveşte invocarea de către pârâţi a bunei-credinţe la momentul întocmirii actelor de vânzare-cumpărare, reclamantul a arătat că este irelevantă buna-credinţă în contextul specificului acţiunii în revendicare formulate.

Modalitatea concretă în care reclamantul şi-a configurat cererea de chemare în judecată, expresie a principiului disponibilităţii, a determinat părţile adverse să formuleze propria strategie în apărare, fiecare parte susţinând şi valorificând situaţia de fapt a dosarului pendinte din perspectiva unui raţionament juridic distinct (întemeiat pe dispoziţii exprese de drept intern si internaţional, inclusiv jurisprudenţă naţionala si convenţională), cu finalitate diferită, corespunzătoare propriului interes patrimonial urmărit.

Într-un asemenea context procesual, rolul instanţei de judecată era acela de a cerceta şi soluţiona raportul juridic litigios în deplina sa complexitate, ceea ce înseamnă, în esenţă, stabilirea deplină a situaţiei de fapt în baza probelor încuviinţate si administrate în cauză, respectiv pronunţarea unei hotărâri în temeiul dispoziţiilor legale care constituiau temeiul juridic explicit al cererilor, hotărâre motivată după toate rigorile prescrise de norma legală procedurală - art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din expunerea de motive a hotărârii atacate nu rezultă că instanţa de apel a realizat în mod efectiv o cercetare de fond a acţiunii în revendicare a reclamantului, în forma sa specifică - prin compararea titlurilor părţilor, în contextul respectării tuturor garanţiilor inerente dreptului afirmat, impuse de dispoziţii exprese de drept naţional şi convenţional (art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului), ci doar a confirmat o soluţie de respingere a pretenţiei de retrocedare a imobilului, reţinând ca fundament buna-credinţa pârâţilor-cumpărători ai imobilului.

Instanţa de apel nu a răspuns niciunuia din argumentele de fapt şi de drept prin care reclamantul a invocat recunoaşterea şi ocrotirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în condiţiile în care a susţinut în mod constant că este în posesia unui titlu de proprietate incontestabil. Nu s-a analizat nici susţinerea conform căreia, reclamantului i-ar fi fost recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin dispoziţiile exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu toate efectele ce ar conduce la pretinsa ingerinţă în dreptul său de proprietate, în contrapondere, faţă de apărările formulate referitoare la justificarea ingerinţei. Nu s-a cercetat nici susţinerea reclamantului referitoare la pretinsa sa calitate de titular al unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, la necesitatea comparării titlurilor părţilor, şi dintr-o astfel de perspectivă, cea convenţională, la afirmaţia că titlul reclamantului ar fi preferabil celui/celor deţinute de pârâţi, întrucât titlul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv de stat, în timp ce titlul pârâţilor provine de la un neproprietar.

S-a susţinut, totodată, că vânzarea realizată de stat, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, ar reprezenta o privare de bun, constituind o ingerinţa nejustificată în dreptul de proprietate al reclamanţilor, în acest sens fiind invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauzele pronunţate împotriva României, Păduraru, Porteanu, Radu, Străin, etc. Nu în ultimul rând, s-a susţinut că, o privare de proprietate nu ar putea fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

În egală măsură, trebuie reţinute spre analiză şi apărările părţilor adverse, care au răspuns prin argumente consistente de drept naţional şi convenţional, cuprinse în actele de procedură existente la dosarul cauzei, susţinerilor reclamantului. În acest sens s-au susţinut chestiuni legate de admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun, de justificarea ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului, de motivaţia concretă a acestei justificări, de lipsă de identitate dintre imobilul în litigiu şi cel preluat în stăpânirea statului, de neclarităţi/neconcordanţe pe aspectul dovedirii calităţii de moştenitor a reclamatului, inclusiv de neincidenţa normelor Convenţiei, câtă vreme privarea de proprietate a avut loc anterior ratificării Convenţiei etc.

În drept, accesului liber la justiţie al persoanei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, drept consacrat de art. 21 din Constituţia României, îi corespunde obligaţia corelativă atribuită instanţei de judecată ca, în condiţiile legii, să se pronunţe asupra cererii ce i-a fost adresată. Dispoziţiile exprese ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prevăd că „ in toate carurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecaţii".

Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit pretenţia concretă de retrocedare a imobilului în litigiu, formulată de reclamant şi fundamentată pe o serie de argumente de fapt şi de drept ce se impunea a fi analizată şi, ulterior, însuşită sau înlăturată prin propriile considerente ale instanţei de judecată.

Dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prescriu că hotărârea judecătorească pronunţată de o instanţă de judecată trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor"".

Dispoziţiile legale susmenţionate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient asupra modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Din perspectiva acestei exigenţe procedurale, în ceea ce priveşte cauza de faţă, se poate lesne observa că actul de dispoziţie al instanţei de apel nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care a învestit instanţa, a probelor administrate de aceasta, de a înlătura în mod justificat susţinerile acesteia, de a analiza susţinerile părţii adverse, respectiv probele administrate la solicitarea acesteia, cu atât mai mult cu cât cauza se prefigura a fi complexă - din perspectiva susţinerilor din acţiune, apărărilor formulate, circumstanţelor administrării probatoriului, relevanţei acestora pentru proces, stabilirea argumentelor de fapt şi de drept decisive pentru soluţionarea cauzei etc.

Cum dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea actului procedural în cauză în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecinţele acestei încălcări prin desfiinţarea hotărârii recurate.

S-a avut în vedere şi împrejurarea că, lipsa motivării, în forma şi limitele circumscrise de textul de lege susmenţionat, a fost privită în jurisprudenţa instanţelor naţionale ca fiind echivalentă recercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Soluţia de casare a hotărârii pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă s-a impus si din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, (art. 126 din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 304/2004) conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalităţii, a normelor de drept aplicabile, dar şi a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.

Pe de altă parte, soluţia s-a impus şi faţă de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., conform cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate carurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Din conţinutul acestei ultime dispoziţii legale procedurale rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, respectiv dreptul/obligaţia acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză (pe toate aspectele relevante cauzei pendinte).

Hotărârea pronunţată în cauza pendinte, în circumstanţele particulare prezentate în paragrafele anterioare, nu poate conduce la situaţia-premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situaţia de fapt, partea interesată poate deduce judecăţii orice ipoteză de aplicare greşită a legii din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Toate aceste considerente de fapt şi de drept s-au conturat a fi relevante pentru soluţia propusă şi ca o garanţie a respectării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.

Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţei, cu privire la desfăşurarea procesului civil, la tranşarea pe fond a litigiului, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate etc, aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios şi care constituie temeiul juridic al cererilor formulate.

Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparenţa actului de justiţie, şi, pe de altă parte, se oferă justiţiabililor posibilitatea reală de a se convinge că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele susţinute, probate, dar şi relevante pentru cauză.

În plus, enunţarea consideraţiilor de fapt şi de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, sunt importante şi din perspectiva posibilităţii conferite părţii interesate de a aprecia asupra şanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa celei in care a obţinut deja hotărârea judecătoreasca.

Faţă de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9, coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3), respective art. 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr. 396 din 12 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, pe care o casează, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

(II) Analizând criticile de nelegalitate formulate de chemaţii în garanţie din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9, Înalta Curte va respinge recursul acestora, pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează:

Hotărârea instanţei de apel nu a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât prima instanţa s-a pronunţat asupra chestiunii disjungerii prin încheierea din 05 septembrie 2008, dată anterioară celei la care s-a pronunţat soluţia de fond a dosarului pendinte.

Rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă că cererea de disjungere a fost soluţionată în condiţiile respectării întocmai a principiului contradictorialităţii, aceasta fiind supusă discuţiei părţilor din dosar.

Faţă de soluţia pronunţată şi caracterul interlocutoriu al încheierii de şedinţă pe chestiunea disjungerii cererilor în cauză, prima instanţă nu mai putea proceda, la momentul soluţionării cauzei, la reevaluarea situaţiei acestora.

Toate aspectele legate de aplicarea condiţiilor impuse de art. 63 C. proc. civ. - cererea de chemare în garanţie se judecă o dată cu cererea principală; când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi judecate deosebit - au fost avute în vedere la data pronunţării încheierii de şedinţă din 05 septembrie 2010.

Reevaluarea situaţiei cererilor de chemare în garanţie poate fi realizată în căile de atac prescrise de lege, cu condiţia ca actul procedural prin care s-a configurat soluţia să constituie el însuşi obiect de cenzură.

În situaţia pendinte, soluţia propusă de recurenţi - respingerea acţiunii în revendicare, atrage după sine respingerea cererile de chemare în garanţie, ca fiind rămase fără obiect - va constitui, cum este şi firesc, obiect de analiză în faţa instanţei de judecată în faţa căreia au fost înregistrate şi, drept consecinţă, vor fi dezbătute cererile disjunse.

Pentru toate considerentele de fapt şi de drept prezentate anterior, Înalta Curte va respinge recursul declarat de chemaţii în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr. 396 din 12 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge recursul declarat de chemaţii în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3990/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2856/2010. Civil. Marcă. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2979/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs