ICCJ. Decizia nr. 4188/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4188/2010
Dosar nr. 6979/62/2008
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 6979/62, la data de 22 octombrie 2008, reclamanţii W.G., W.W., G.M., W.P.A. şi W.H.A. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Braşov, reprezentat de Primar, şi Statul Român, reprezentat Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent, Ministerul Finanţelor Publice), solicitând instanţei să constate că pârâţii nu deţin un titlu valabil asupra următoarelor imobile-terenuri: imobilul înscris în C.F. Braşov, în suprafaţă de 1378,44 mp, imobilul înscris în C.F. Braşov, în suprafaţă de 1378,44 mp, imobilul înscris în C.F. în suprafaţă de 1286,28 mp, imobilul înscris în C.F. Braşov, în suprafaţă de 344,16 mp, şi imobilul înscris în C.F., în suprafaţă de 719,28 mp; să dispună rectificarea evidenţelor de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtului Statul Român, şi reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorilor lor; să dispună intabularea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor din litigiu, drept dobândit cu titlu de moştenire, să îi oblige pe pârâţi să le predea, în deplină proprietate şi posesie, aceste imobile, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 37/ D din 13 februarie 2009, Tribunalul Braşov, secţia civilă a admis excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Din copiile integrale şi legalizate ale cărţilor funciare Braşov rezultă că imobilele înscrise sub numerele topografice indicate mai sus au constituit obiectul dreptului de proprietate al numiţilor H.W., A.W. şi L.L.H.P., ele fiind trecute în proprietatea statului în baza Decretelor nr. 210/1960 şi nr. 712/1966.
În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, reclamantul W.H.A. a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor mai sus identificate, în calitate de succesor în drepturi al proprietarilor iniţiali ai bunurilor respective.
Comisia locală Braşov de aplicare a Legii fondului funciar a formulat propunere de respingere a cererii, motivat de faptul că titularul acesteia nu a făcut dovada calităţii sale de succesor în drepturi al proprietarilor iniţiali ai imobilelor revendicate, precum şi motivat de faptul că nu a făcut dovada cetăţeniei române.
Împotriva propunerii formulate reclamantul menţionat a exercitat calea de atac a contestaţiei, care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 586 din 15 decembrie 2006 a Comisiei judeţene Braşov de aplicare a Legii fondului funciar.
Hotărârea dată de Comisia judeţeană Braşov a fost atacată de reclamantul W.H.A. cu plângere. Prin sentinţa civilă nr. 9822 din 09 noiembrie 2007, Judecătoria Braşov a admis plângerea, cu consecinţa anulării hotărârii atacate, iar, prin Decizia civilă nr. 408 din 09 aprilie 2008, Tribunalul Braşov a admis recursul declarat de pârâtă, a modificat, în tot, sentinţa recurată şi a respins plângerea formulată.
Legile fondului funciar reglementează, în mod general, modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil, cât şi fără titlu valabil, imobile care, la data de 1 ianuarie 1990, se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie, instituind, în acest sens, o procedură specială. Procedura de restituire reglementată de aceste legi cuprinde două etape distincte. Prima etapă vizează procedura prealabilă, care are un caracter obligatoriu, astfel încât, de la data intrării în vigoare a legii, cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, inclusiv acţiunile în revendicarea imobilelor preluate fără titlul valabil, formulate împotriva persoanelor juridice deţinătoare, direct, la instanţele judecătoreşti sunt inadmisibile.
Procedura judiciară este ulterioară, facultativă şi subsidiară, persoanele nemulţumite de modul de soluţionare a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate, în mod abuziv, de către stat, putând ataca în justiţie, în termenele şi în modalităţile prevăzute de lege, hotărârile emise de comisiile de aplicare a legilor fondului funciar.
Din considerentele ce preced, rezultă că imobilele în litigiu, ce au destinaţia de terenuri, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.
Legile fondului funciar constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor cu destinaţia de terenuri, ce au fost preluate, de stat, în perioada de referinţă a acestor legi, astfel că revendicarea unor asemenea bunuri nu se poate realiza decât în condiţiile stipulate de actele normative respective.
De asemenea, din starea de fapt mai sus expusă, reiese că reclamantul W.H.A. a uzat de procedura specială instituită de legile speciale de reparaţie, pentru a obţine reconstituirea dreptului său de proprietate asupra imobilelor din litigiu, astfel că, în conformitate cu regulile „non bis in idem", „electa una via" şi cu principiul securităţii juridice, el nu poate promova, în condiţiile reglementate de dreptul comun, o acţiune în revendicare.
Legile fondului funciar suprimă acţiunea în revendicare, promovată în condiţiile dreptului comun, dar asigură accesul la un proces echitabil, deoarece instituie controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de comisiile de aplicare a acestor legi.
De asemenea, în prezent, este în vigoare şi îşi produce efectele Hotărârea nr. 586 din 15 decembrie 2006 a Comisiei judeţene Braşov de aplicare a Legilor fondului funciar, care a statuat în sensul că imobilele în litigiu fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, precum şi în sensul respingerii cererii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestora, cerere formulată în condiţiile Legii nr. 247/2005. Ca atare, în conformitate cu principiile de drept mai sus menţionate şi cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, o acţiune în revendicarea acestor bunuri potrivit dreptului comun nu poate fi promovată.
Conform art. 6 din actul normativ menţionat, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat ori aparţinând unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, aşa cum s-a arătat, bunurile imobile în litigiu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, respectiv, al legilor fondului funciar, astfel că restituirea acestora nu poate opera decât în conformitate cu dispoziţiile acestor legi.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 33, pronunţată la data de 9 iunie 2008, de către Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie, în recurs în interesul legii, decizie la care reclamanţii au făcut referire în considerentele cererii de chemare în judecată pe care au formulat-o, Tribunalul a constatat că problema de drept rezolvată prin această decizie a vizat admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate, în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În această decizie, instanţă supremă analizează admisibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 prin raportare la dispoziţiile şi principiile instituite de acest act normativ, astfel că ea nu are incidenţă în prezenta speţă, întrucât imobilele din litigiul de faţă nu fac parte din categoria imobilelor ce constituie obiectul de reglementare al actului normativ în discuţie.
Însă, chiar dacă s-ar admite că raţionamentul ce a stat la baza pronunţării acestei decizii este aplicabil şi în cazul legilor fondului funciar, Tribunalul a constatat că una dintre condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare promovată în condiţiile dreptului comun, pentru imobile ce formează obiectul de reglementare al unor acte normative speciale de retrocedare, este aceea a existenţei unor neconcordanţe între procedura de restituire instituită de aceste acte normative şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În speţă, reclamanţii nu au indicat care sunt dispoziţiile legilor fondului funciar în contradicţie cu prevederile convenţionale.
De altfel, sub acest aspect, prin Decizia civilă nr. 408 din 9 aprilie 2008, Tribunalul Braşov a reţinut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în jurisprudenţa sa, că art. 1 din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. De asemenea, instanţa europeană a menţionat că dispoziţiile acestui text nu impun statelor contractante nicio restricţie în exerciţiul libertăţii lor de a determina domeniul de aplicare al legislaţiei pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute, în orice mod, în proprietatea lor şi în a stabili condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituite dreptul de proprietate asupra unor bunuri de care au fost deposedate.
În special, statele contractante dispun de o amplă marjă de apreciere cu privire la oportunitatea excluderii unor categorii de foşti proprietari de la recunoaşterea dreptului la restituire.
În situaţia în care există categorii de proprietari astfel excluşi, o cerere de restituire făcută de unul dintre ei nu este de natură sa confere acestuia baza unei „speranţe legitime", care ar atrage aplicarea garanţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. l, după cum a stabilit, de asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, problema de drept referitoare la existenţa unor contradicţii între legile fondului funciar şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost soluţionată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce este de natură să atragă incidenţa prevederilor art. 1201 C. civ.
De asemenea, Tribunalul a reţinut că speţele recente din jurisprudenţa C.E.D.O., la care reclamanţii au făcut referire în concluziile scrise (cazul Faimblat, cazul Katz), statuează asupra măsurilor reparatorii în echivalent instituite de Legea nr. 10/2001, iar nu asupra existenţei unor neconcordanţe între procedura de restituire reglementată de legile speciale de reparaţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste argumente, reţinând că imobilele în litigiu fac parte din categoria imobilelor ce constituie obiectul de reglementare al legilor fondului funciar şi că reclamanţii au uzat de procedura specială instituită de actele normative de reparaţie menţionate, prima instanţă a considerat că promovarea unei acţiuni în revendicare, în condiţiile dreptului comun, este inadmisibilă.
Faţă de soluţia pronunţată cu privire la excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, Tribunalul nu a mai procedat la analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi nici la analizarea, pe fond, a cauzei.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 93/ AP din 26 iunie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul declarat de reclamanţi.
În pronunţarea acestei hotărâri, Curtea a reţinut că Legea nr. 18/1991 este o lege specială reparatorie pentru imobilele ce fac obiectul acestei legi, preluate de stat în mod abuziv, prin care se declanşează un demers judiciar ce are ca scop redobândirea unui drept de proprietate asupra bunurilor respective. Acest demers nu poate fi parcurs decât în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 18/1991, republicată, care constituie dreptul comun în materie.
În speţă, reclamanţii au avut acces la instanţele de judecată, procedând conform legii speciale, iar prin hotărâre irevocabilă - Decizia civilă nr. 408 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului Braşov - s-a respins plângerea formulată de aceste părţi şi a rămas în vigoare Hotărârea nr. 586 din 15 decembrie 2006 a Comisiei judeţene Braşov, prin care s-a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul de reglementare al Legii fondului funciar, deoarece reclamanţii nu au calitatea de cetăţeni români.
Aceştia au avut asigurat accesul la justiţie şi la un proces echitabil, prin controlul judecătoresc instituit asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, parcurgând toate gradele de jurisdicţie.
Prin urmare, reclamanţii nu au o „speranţă legitimă" în sensul Convenţiei Europene întrucât legea internă nu le-a acordat niciodată o asemenea speranţă; ei nu s-au bucurat de aceste bunuri, nu au fost în posesia lor întrucât nicio instanţă nu le-a dat câştig de cauză printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. In acest sens, jurisprudenţa C.E.D.O., în cazul Peter Gratzinger şi Eva Gratzingerova vs. Czech Republic, a concluzionat că reclamanţii nu au probat cu o cerere care să fie suficient de întemeiată ca să fie executorie şi, în consecinţă, nu pot argumenta că au avut o posesie în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. l.
Nici deciziile instanţelor naţionale şi nici aplicarea legii interne, în cazul reclamanţilor, nu se reduc la interferenţa cu a te bucura de o posesiune liniştită şi, prin urmare, starea de fapt nu cade sub întinderea textului de lege sus-menţionat din documentul european.
În consecinţă, acţiunea reclamanţilor nu priveşte o posesie existentă, iar aceştia nu au statutul de proprietari, ci doar de simpli petiţionari.
În acest context, nu există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, care ocroteşte un bun actual, în consecinţă, existent, iar nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat.
Instanţa de fond, potrivit considerentelor expuse, nu a confundat acţiunea în revendicare cu însăşi speranţa legitimă a unui bun. Dreptul nu a fost atins în esenţa sa, întrucât reclamanţii au avut acces la instanţă şi dreptul a fost analizat conform legii interne.
Într-adevăr, ei nu au indicat dispoziţiile Legii fondului funciar care sunt în contradicţie cu prevederile Convenţiei Europene.
Însă, prima instanţă a analizat acest aspect, reţinând dispoziţiile Deciziei civile nr. 408/2008 a Tribunalului Braşov, prin care, în mod irevocabil, s-a analizat existenţa unor contradicţii între legile fondului funciar şi C.E.D.O.
De asemenea, instanţa de fond, deşi şi-a exprimat convingerea că îndrumările Deciziei nr. 33/2008 se aplică chestiunilor de drept ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, a aplicat dispoziţiile acestei decizii şi în cazul legilor fondului funciar, analizând, sub acest aspect, problema de drept dedusă judecăţii.
Ultima critică referitoare la „limitările pe care statele au dreptul să le impună în exerciţiul dreptului de proprietate", în accepţiunea art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. l, şi care trebuie să fie conforme cu „interesul general" a fost înlăturată de Curte pe considerentul că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în înţelesul principal conferit de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare ale altor subiecte de drept, situaţie recunoscută şi de dispoziţiile art. 1 din Protocol.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea a fost pronunţata cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Instanţa consideră, în mod greşit, ca tuturor recurenţilor li se pot aplica prevederile deciziei civile nr. 408/2008 a Tribunalului Braşov şi că, mai mult, prin această hotărâre s-ar fi şi tranşat conflictul dintre legea speciala de restituire şi Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, pe care l-au invocat în prezenta cauză.
În fapt, o asemenea judecată cu o asemenea putere nici nu putea să aibă loc. Decizia la care face referire instanţa de apel este pronunţată în cadrul procedurii Legii nr. 18/1991, într-un recurs exercitat de Comisia locală de fond funciar Braşov împotriva sentinţei prin care a fost admisă contestaţia reclamantului W.H.A.
Pe de o parte, judecata care a avut loc se subsumează art. 53 din Legea nr. 18/1991, instanţa fiind învestită cu soluţionarea unei plângeri împotriva unei hotărâri a comisiei de aplicare a legilor fondului funciar. Prin efectul legii, nu puteau face obiectul acelei judecaţi chestiuni cum ar fi susmenţionatul conflict între legislaţia internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, este imposibil ca o asemenea hotărâre să aibă autoritate de lucru judecat, aşa cum au constatat instanţele de fond şi apel, faţă de recurenţii W.G., W.W., G.M. şi W.P.A. întrucât aceştia nu au primit nicio decizie a Comisiei de aplicare a Legilor fondului funciar pe care să o atace în instanţă şi nu au fost parte la acea judecată.
Existenţa interesului legitim, în cauză, raportat la faptul că se află în aceeaşi situaţie juridică cu petentul W.H.A., reprezintă o altă chestiune decât invocarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri într-un proces în care nu au fost părţi.
Rezulta, astfel, o greşită aplicare a art. 1201 C. civ., care nu are incidenţă în speţa, cât şi greşita considerare a prevederilor art. 6 paragraf. 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
2. Deşi instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe, care a respins, pe cale de excepţie, acţiunea în revendicare, fără a intra în cercetarea fondului, Curtea trage concluzia (fără să ia în considerare probe în acest sens) că recurenţii nu deţin vreun drept sau speranţa legitimă a unui drept, fiind „simpli petiţionari".
Procedând astfel, instanţa de apel tranşează o chestiune care nu era supusă discuţiei (tantum devolutum, quantum judicatum), hazardându-se ca, în lipsa probelor asupra fondului cauzei (pe care, prin ipoteză, prima instanţă nu le-a mai considerat necesare) să îi „decadă" în postura de simpli solicitanţi, fără temei, ai unui drept de proprietate.
În realitate, reclamanţii au fost lipsiţi de un drept de proprietate, dobândit prin moştenire legală, de la antecesorii lor, proprietari tabulari. Proba dreptului de proprietate o fac cu cartea funciară şi cu certificatele de moştenitor prin care li se constată calitatea de succesori legali.
Ceea ce se opune acestor drepturi este o înscriere în cartea funciară bazată pe un temei de drept viciat Mo tempore - Decretul nr. 218/1960 şi Decretul nr. 712/1966 - făcută în favoarea pârâtului Statul Român.
Aceasta fiind singura „justificare" a preluării terenurilor, de către Statul Român, titlului de proprietate al recurenţilor li se opune o detenţie nelegitimă a statului, exercitată în baza unui titlu nul.
Valabilitatea titlului statului face obiectul acţiunii în revendicare pe care au intentat-o, şi pe care, a priori, instanţele de fond au considerat-o inadmisibilă.
În concluzie, argumentarea respingerii apelului a fost inconsecventă (ori pe cale de excepţie, ori se soluţionează cauza în fond), în acest fel fiind încălcate prevederile art. 137 şi art. 295 C. proc. civ.
3. Se face confuzie între problemele de drept invocate în cererea de apel.
Astfel, chestiunea limitării accesului liber la justiţie (art. 6 paragraf. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în cuprinsul speţei Faimblat contra României, la dezbateri în apel) este confundată cu chestiunea limitării legitime a dreptului de proprietate (tratată în art. 1 paragraf. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie şi interpretată separat).
Or, concluziile speţei Faimblat contra României sunt tocmai în sensul că accesul liber la justiţie nu este respectat dacă el se asigură numai formal, adică doar pentru a se constata că legea nu permite cercetarea pretenţiilor petentului.
Se vorbeşte despre speranţa reclamanţilor, considerată nejustificată, de a vedea născut „un vechi drept de proprietate imposibil de exercitat".
Şi un drept de proprietate vechi poate fi exercitat, câtă vreme nu a fost stins într-un mod legitim.
Chiar art. 480, 481 C. civ. şi Constituţia României întreţin speranţa că recurenţii vor fi repuşi în liniştita posesie asupra bunurilor pe care, din punct de vedere juridic, nu le-au pierdut niciodată, în mod valabil.
O altă confuzie este cea privitoare la limitarea exercitării dreptului de proprietate, de către legiuitor. Soluţia este pronunţată ca şi cum ar exista o lege care să îngrădească exercitarea dreptului de proprietate pentru o anumită categorie de bunuri - cele trecute abuziv în proprietatea statului, ceea ce nu este real.
Pe de o parte, conform principiului tempus regit actum, caracterul legitim al unei exproprieri trebuie judecat în raport cu legislaţia de la momentul la care ea s-a produs. Cele două decrete de expropriere, Decretul nr. 218/1960 şi Decretul nr. 712/1966, sunt considerate, în mod unanim, de către practica judiciară, ca acte ilegale şi neconstituţionale illo tempore.
Pe de alta parte, dacă limitarea dreptului de proprietate ar fi avut loc după anul 1990, ar fi trebuit avute în vedere prevederile Constituţiei şi cele ale Legii nr. 33/1994.
Nu se poate ca, din confuzia a două perioade legislative, o expropriere ilegală, atunci când s-a produs, să fie validată prin acte normative ulterioare.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii pârâţi au depus întâmpinare în dosar.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru criticile încadrate la motivele 1 şi 3 din recurs, precum şi a art. 304 pct. 5 şi 7, pentru cele din cadrul motivului 2, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Susţinerile recurenţilor privind inexistenţa autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 408/2008 pronunţată de Tribunalul Braşov, în sensul de excepţie ce presupune tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză, conform art. 1201 C. civ., sunt corecte, dar nu pot conduce la modificarea soluţiei atacate.
Într-adevăr, pentru niciunul dintre reclamanţi, hotărârea sus-menţionată nu se opune, cu autoritate de lucru judecat, în procesul de faţă întrucât, faţă de cei care nu au fost părţi în litigiul anterior, pe lângă faptul că nu există identitatea acestui element, nu este întrunită nici identitatea de cauză, iar pentru reclamantul W.H.A., parte în dosarul finalizat prin decizia Tribunalului Braşov, nu există identitate de cauză, hotărârea respectivă fiind pronunţată în soluţionarea unei plângeri formulate în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991.
Cu toate acestea, în procesul de faţă, se pune problema prezumţiei de lucru judecat în privinţa hotărârii sus-menţionate şi care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre („res indicata pro veritate accipitur" - „Lucrul judecat este considerat ca exprimând adevărul").
Prezumţia de lucru judecat a Deciziei nr. 408/2008 operează în mod diferit pentru recurenţii reclamanţi, respectiv pentru cel care a fost parte în dosarul rezolvat prin această hotărâre, în raport cu ceilalţi reclamanţi, consecinţele juridice privind inadmisibilitatea demersului judiciar de faţă fiind, însă, aceleaşi.
În litigiul anterior, care a vizat terenurile pentru care s-a formulat şi acţiunea de faţă, s-a stabilit, în esenţă, că ele cad sub incidenţa unei legi speciale de reparaţie, Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi că acest act normativ nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului întrucât statele contractante au o mare marjă de apreciere în stabilirea condiţiilor legale în care bunurile preluate abuziv, în regimul trecut, pot fi restituite foştilor proprietari, inclusiv din perspectiva exceptării anumitor categorii de foşti proprietari de la această formă de reparaţie. Prin urmare, terenurile pot fi obţinute în natură doar în temeiul şi în condiţiile acestei legi, astfel cum a fost modificată şi completată.
Pentru reclamantul W.H.A., acesta fiind parte în procesul anterior, prezumţia de lucru judecat a Deciziei nr. 408/2008, inclusiv sub aspectul care interesează în dosarul de faţă (al stabilirii legii incidente pretenţiilor de restituire în natură a terenurilor şi al corespondenţei sale cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), are valoare absolută (iuris et de iure), în sensul art. 1202 alin. (2) teza I C. civ., această parte neputând contesta, în procedura litigiului de faţă, niciun aspect dintre cele care au făcut obiectul procesului anterior.
Pentru ceilalţi reclamanţi, terţi faţă de Decizia nr. 408/2008, valoarea prezumţiei de lucru judecat a acestei hotărâri nu poate fi una absolută, ci are caracter relativ (iuris tantum), putând fi, în consecinţă, combătută de ei prin proba contrară.
Reclamanţii nu au relevat, însă, nici un aspect în legătură cu terenurile pretinse, care să infirme cele reţinute în fapt, de către instanţa ce a pronunţat decizia sus-menţionată, şi care să conducă, eventual, la alte consecinţe juridice în ceea ce priveşte legea aplicabilă bunurilor solicitate.
De altfel, reclamantul W.P.A. şi autorul reclamanţilor W.G., W.W. şi G.M., respectiv W.A.A., au formulat şi ei cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile din prezentul litigiu, în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 247/2005, fără să reiasă din dosar care este rezultatul demersului iniţiat de aceste persoane în procedura legii speciale. Prin urmare, atât timp cât nu au aşteptat finalizarea cererii formulate de ei în baza Legii fondului funciar, reclamanţii W.P.A. şi, respectiv, W.G., W.W. şi G.M., în calitate de moştenitori ai lui W.A.A., nu se pot plânge că, în procedura legii speciale indicate, nu au avut accesul efectiv la un tribunal care să le analizeze pretenţiile sau că Legea nr. 18/1991 nu reprezintă un remediu real pentru valorificarea dreptului de proprietate invocat de ei, fiind contrară dispoziţiilor din Convenţie.
În concluzie, cum prin Decizia nr. 408/2008, ca de altfel, şi prin sentinţa nr. 9822 din 9 noiembrie 2007 a Judecătoriei Braşov, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că terenurile în litigiu fac obiectul Legii nr. 18/1991, aceasta fiind o lege specială de reparaţie, în mod corect, Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe în privinţa excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare formulată în temeiul dreptului comun, în dosarul de faţă.
Astfel, legea specială este aplicabilă, cu prioritate, faţă de norma generală, potrivit principiului „specialia generalibus derogant", ceea ce înlătură posibilitatea reclamanţilor de a solicita terenurile în temeiul dreptului comun. Acest aspect rezultă şi din decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în speţă, în privinţa raţionamentului pe care îl conţine, chiar dacă se referă la conflictul dintre o altă lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun.
Pe de altă parte, s-ar pune problema, potrivit aceleiaşi decizii pronunţate în interesul legii, să se înlăture aplicabilitatea legii speciale în condiţiile în care aceasta ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi să se acorde prioritate celei din urmă.
Prin aceeaşi Decizie nr. 408/2008 a Tribunalului Braşov, s-a reţinut, tot cu putere de lucru judecat, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie nu impune, pentru statele contractante, o obligaţie generală de restituire a bunurilor preluate anterior ratificării Convenţiei.
De asemenea, s-a mai menţionat că statele au o mare libertate de apreciere în ceea ce priveşte determinarea domeniului de aplicare al legislaţiei pe care pot să o adopte în materia restituirii bunurilor astfel preluate, inclusiv din perspectiva posibilităţii de a prevedea exceptarea anumitor categorii de foşti proprietari de la restituire.
Prin urmare, din perspectiva corespondenţei legii naţionale de reparaţie cu art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că nu exista niciun conflict.
Recurenţii au mai invocat încălcarea dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţie, ceea ce nu se poate reţine, în cauză, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare, nemenţionând vreun alt text din lege din Convenţie în raport de care legea specială ar fi în neconcordanţă.
În consecinţă, nu există niciun argument pentru care legea specială de reparaţie, a fondului funciar, să fie înlăturată de la aplicare, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor, de restituire a terenurilor din prezentul litigiu, ei neputând, astfel, invoca dreptul comun în rezolvarea cererii de restituire.
De asemenea, în aceste circumstanţe, ei nu pot să aleagă un alt temei de drept decât cel pe care îl au la dispoziţie, potrivit legislaţiei în vigoare, indiferent de argumentul de ordin personal pentru care înţeleg să apeleze la o anumită cale procedurală.
În cazul reclamanţilor, faptul că nu întrunesc condiţia cetăţeniei, care să le permită reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri, în condiţiile Legii fondului funciar, nu le deschide calea unei alte acţiuni doar pentru simplul motiv că nu au avut (reclamantul W.H.A.) sau, posibil, nu ar fi avut (ceilalţi reclamanţi) câştig de cauză în primul demers.
Din moment ce Legea fondului funciar este concordantă cu Convenţia Europeană, excluderea cetăţenilor străini de la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul acestei legi încadrându-se în marja de apreciere a statului în adoptarea legislaţiei de restituire, după cum s-a stabilit în litigiul anterior, reclamanţii nu beneficiază de o altă opţiune judiciară, respectiv cea a acţiunii de faţă, pentru a obţine terenurile în natură.
Dreptul de acces la justiţie, în accepţiunea art. 6 din Convenţie, nu implică, pentru reclamanţi, o soluţie favorabilă în toate cazurile, indiferent de circumstanţele concrete ale speţei şi de legislaţia naţională la care se raportează demersul judiciar respectiv, neputându-se considera că acesta a fost încălcat în ipoteza respingerii pretenţiilor formulate. Important este în ce măsură persoana care recurge la o anumită procedură prevăzută de lege poate beneficia de controlul unei instanţe exercitat asupra modalităţii de rezolvare a cererii sale.
Au mai susţinut părţile că, în mod greşit, instanţa a considerat că, prin Decizia nr. 408/2008 a Tribunalului Braşov, s-ar fi tranşat conflictul dintre legea specială de reparaţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în raport şi de cadrul procesual în care aceasta a fost pronunţată, şi anume în soluţionarea unei plângeri întemeiată pe dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 18/1991 şi care nu ar fi permis efectuarea unei asemenea analize.
Contrar celor afirmate mai sus, după cum s-a arătat în precedent, în cuprinsul Deciziei nr. 408/2008 a Tribunalului Braşov s-a procedat la o asemenea analiză, a corespondenţei Legii fondului funciar cu art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, concluzionându-se că nu există un conflict între legea specială de reparaţie şi documentul european, cel puţin sub aspectul relevant în prezentul litigiu, şi anume al excluderii cetăţenilor străini de la restituirea terenurilor.
De altfel, reclamanţii W.H.A. şi W.P.A., precum şi autorul celorlalţi reclamanţi, W.A.A., au urmat procedura legii speciale pentru obţinerea terenurilor, ceea ce înseamnă că au acceptat incidenţa actului normativ respectiv în cazul pretenţiilor lor.
În concluzie, deşi nu se pune problema autorităţii de lucru judecat a sus-menţionatei decizii, în sensul art. 1201 C. civ., aceasta produce efectele prezumţiei de lucru judecat în condiţiile arătate mai sus, pentru toţi reclamanţii, cu distincţiile precizate.
În ceea ce priveşte argumentele greşite ale instanţei de apel în legătură cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, această critică va fi analizată pe larg cu ocazia examinării celui de-al treilea motiv de recurs, în cadrul căruia a fost reiterată.
2. Recurenţii au mai menţionat că, deşi a confirmat soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii formulate pe cale de excepţie, Curtea a intrat şi în cercetarea fondului cauzei, fără să supună dezbaterii părţilor aspectele de fond, şi cu o argumentaţie inconsecventă faţă de decizia pronunţată.
Criticile sunt neîntemeiate.
În susţinerea apelului, reclamanţii au invocat, printre altele, decizia în interesul Legii nr. 33/2008, ale cărei criterii, în aprecierea admisibilităţii formulării acţiunii în revendicare în raport de existenţa unei legi speciale, ar fi fost ignorate de prima instanţă, art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, art. 6 paragraful 1 din documentul european privind dreptul la un proces echitabil, arătând că demersul lor este posibil faţă de contradicţia dintre legile interne, în materie de proprietate, şi legislaţia europeană, care garantează acest drept.
Au mai menţionat că instanţa de fond a confundat acţiunea în revendicare cu „speranţa legitimă a unui bun", că statul nu are titlu valabil pentru terenuri şi că privarea reclamanţilor de proprietatea bunurilor nu se încadrează în limitele permise de art. 1 alin. (2) din Protocol.
Curtea de Apel a răspuns acestor critici, arătând, în esenţă, că pretenţiile reclamanţilor cad sub incidenţa Legii nr. 18/1991, lege specială de reparaţie, că au urmat procedura acestei legi şi că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, li s-a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile respective întrucât nu sunt cetăţeni români. În consecinţă, au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă de judecată şi de un proces echitabil, prin controlul judecătoresc instituit asupra măsurilor reparatorii stabilite de Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, parcurgând toate gradele de jurisdicţie.
Referitor la simpla calitate de „petiţionari", Curtea de Apel a reţinut că reclamanţii nu au o speranţă legitimă, în sensul Convenţiei Europene, nefiind în posesia terenurilor şi neavând o hotărâre judecătorească prin care să li se dea câştig de cauză în legătură cu pretenţiile formulate pentru aceste bunuri.
Ca atare, nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. l, dispoziţie care ocroteşte un bun actual, iar nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat.
A mai stabilit că, prin soluţia apelată, nu s-a adus atingere substanţei dreptului de proprietate, reclamanţii având acces la instanţă şi fiindu-le analizat dreptul în discuţie din perspectiva legii interne, dar şi a concordanţei acestei legi cu Convenţia Europeană, instanţa anterioară reţinând că nu există nicio contradicţie, prin raportare şi la Decizia nr. 408/2008 pronunţată de Tribunalul Braşov.
Referitor la Decizia nr. 33/2008, Curtea a reţinut că prima instanţă a aplicat criteriile menţionate în această decizie, în ceea ce priveşte legile fondului funciar.
În legătură cu ultima critică, instanţa de apel a arătat că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea Constituţiei României, astfel încât să nu vină în conflict cu interesele generale sau particulare, situaţie recunoscută şi de art. 1 din Protocol.
Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra unor aspecte ce nu au format obiect de dezbatere, încălcând, astfel, regulile procedurale în materie, care impun, pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, punerea în discuţia părţilor a tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept avute în vedere, de instanţă, la soluţionarea cauzei (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.).
Reprezentând critici formulate în apel, Curtea nu mai trebuia să supună dezbaterii aspectele sus-menţionate, în mod distinct faţă de discuţiile purtare asupra apelului, acordarea cuvântului părţilor asupra căii de atac implicând posibilitatea efectivă a acestora de a formula susţineri şi, respectiv, apărări faţă de toate criticile formulate.
Ca atare, instanţa nu a încălcat regula procedurală enunţată mai sus, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează nulitatea hotărârii în cazul nerespectării formelor procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii şi care a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
Cât priveşte motivarea inconsecventă a instanţei de apel, şi anume atât pe excepţie, cât şi pe fondul cauzei, susţinerile recurenţilor sunt, de asemenea, nefondate.
Răspunzând criticilor din apel, Curtea nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, neverificând caracterul preluării imobilelor şi nici aspecte concrete legate de dreptul de proprietate pretins de reclamanţi.
După cum s-a prezentat în precedent, instanţa a verificat posibilitatea formulării acţiunii în revendicare de drept comun în raport de criterii generale, evidenţiate şi în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, cum este şi cel referitor la o eventuală contradicţie între legea specială (a fondului funciar) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Toate argumentele Curţii referitoare la acest aspect nu se circumscriu rezolvării pe fond a litigiului, deoarece o asemenea soluţionare a cauzei ar fi presupus analiza concretă a titlului de proprietate al autorului reclamanţilor şi a măsurii de preluare a imobilelor, ci evidenţiază ^admisibilitatea demersului părţilor în raport de criteriile deciziei în interesul legii, care au fost, de altfel, invocate de apelanţi.
Nu se poate reţine, astfel, încălcarea art. 137 C. proc. civ., care vizează ordinea de soluţionare a excepţiilor anterior fondului cauzei şi nici a art. 295 din acelaşi cod, Curtea soluţionând apelul în limitele criticilor formulate de apelanţii reclamanţi, ca atare, cu respectarea limitelor de învestire.
În concluzie, argumentele instanţei de apel corespund soluţiei pronunţate, de respingere a apelului, cu consecinţa păstrării sentinţei atacate, nefiind incident motivul de recurs aferent unei motivări incomplete, lipsite de temei legitim sau străine de natura pricinii a deciziei atacate, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
3. În ceea ce priveşte confuzia instanţei asupra problemelor de drept puse în discuţie, nici această critică nu poate fi reţinută.
În primul rând, nu rezultă ce text de lege a fost încălcat, de către Curte, în abordarea chestiunilor juridice disputate în dosar sau ce motiv de casare sau de modificare a deciziei atacate ar fi incident în cauză.
Pe de altă parte, Curtea a răspuns distinct problemei referitoare la accesul la justiţie, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi a celei privind limitele legitime ale dreptului de proprietate.
Pentru prima chestiune, instanţa de apel a considerat că reclamanţii au beneficiat, în procedura anterioară, finalizată prin Decizia nr. 408/2008, de accesul la justiţie şi de un proces echitabil, prin controlul judecătoresc instituit asupra măsurilor reparatorii ce au fost stabilite de Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, parcurgând toate gradele de jurisdicţie (în realitate, argumentele sunt valabile doar în ceea ce-l priveşte pe reclamantul W.H.A.).
A mai constatat că şi în procesul de faţă reclamanţii au beneficiat de accesul la justiţie, prima instanţă analizând admisibilitatea demersului lor din perspectiva legii interne şi a criteriilor din decizia în interesul Legii nr. 33/2008 privind eventuala contradicţie dintre legea specială de reparaţie aplicabilă şi documentul european, având în vedere şi decizia irevocabilă pronunţată în litigiul anterior.
Cât priveşte limitele dreptului de proprietate, după cum s-a mai arătat, şi această chestiune a fost avută în vedere de Curte, care a considerat că legiuitorul naţional are libertatea de a stabili cadrul normativ de exercitare a acestui drept, în condiţiile respectării Constituţia României şi a documentelor europene.
Speţa Faimblat contra României nu a făcut obiect de analiză al instanţei de apel, astfel încât nu se poate reţine o greşită interpretare a celor stabilite în această cauză, de către Curte.
Pe de altă parte, accesul liber la justiţie (care a format obiect de analiză în cauza invocată mai sus) este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 parag. 1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din Constituţia României, prin art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege.
Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cei interesaţi pentru a accede la justiţie, codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
În procedura Legii fondului funciar, se reglementează dreptul de sesizare a organele autorităţii administraţiei publice locale, în vederea obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, pentru terenurile ce fac obiectul actului normativ, şi supunerea hotărârilor pronunţate, de comisiile respective, controlului judecătoresc (plângere - art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în forma actuală, recurs - art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005, privind accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare).
Căile procedurale menţionate asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materia respectivă.
Acest mod de reglementare a dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.
În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate, de Convenţie, la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce, prin art. 6 parag. 1, nu s-au prevăzut, expres, alte asemenea mijloace.
Ca atare, dispoziţiile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile.
Adoptarea unei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, atât timp cât calea oferită de legea specială pentru valorificarea pretenţiilor este şi efectivă.
Or, cum Legea fondului funciar prevede calea plângerii la instanţă împotriva hotărârii Comisiei judeţene de aplicare a acestei legi şi, ulterior, şi exercitarea recursului împotriva hotărârii de primă instanţă, este neîndoielnic că persoanei care uzează de procedura administrativă respectivă i se conferă o deplină jurisdicţie.
În speţă, reclamantul W.H.A. a beneficiat de controlul judecătoresc împotriva hotărârii Comisiei judeţene de respingere a cererii formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, atât în fond, cât şi în recurs, astfel încât această parte nu poate susţine o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal. Soluţia de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, în cazul reclamantului menţionat, este rezultatul aplicării dispoziţiilor legale în materie şi nu se circumscrie încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ceilalţi reclamanţi nu au uzat de procedura judiciară reglementată de lege în scopul exercitării controlului asupra modului de rezolvare a pretenţiilor lor, de către Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, astfel încât faptul ca nu au beneficiat de un asemenea control din partea unei instanţe le este imputabil.
În niciunul dintre cazuri, nu se poate reţine o încălcare a art. 6 din Convenţie, care să pună problema, în prezentul litigiu, dacă reclamanţii au deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun pentru a li se asigura controlul unei instanţei de judecată asupra dreptului pretins de ei.
De asemenea, faptul că legiuitorul naţional prevede o procedură specială pentru realizarea dreptului pretins, ale cărei exigenţe şi condiţii nu sunt îndeplinite de către cei cărora li se aplică, nu le deschide acestora din urmă dreptul de a apela la o altă procedură (cea a acţiunii în revendicare de drept comun, de exemplu) care, eventual, le-ar da câştig de cauză, dar care este înlăturată de la aplicare de legea specială de reparaţie incidenţă.
Din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. l, după cum s-a reţinut, în mod irevocabil, şi în litigiul anterior, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite, iar Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocol nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea acestor state de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate în regimul trecut (cauza Păduraru contra României).
Astfel cum s-a arătat prin decizia irevocabilă din 2008, exceptarea anumitor categorii de foşti proprietari, în speţă, a cetăţenilor străini, de la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate intră în marja de apreciere a statului cu privire la adoptarea legii de reparaţie şi a condiţiilor în care această reparaţie se poate realiza.
Cum recurenţii nu au indicat un alt motiv de neconvenţionalitate a dispoziţiilor din Legea fondului funciar, în afară de cele deja analizate, prezenta instanţă constată că nu există vreun argument pentru care legea menţionată să fie înlăturată de la aplicare pe motiv că ar fi neconcordantă cu documentul european şi, astfel, să fie posibilă valorificarea pretenţiilor acestor părţi pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Referitor la existenţa unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, care ar deschide reclamanţilor calea acţiunii enunţate mai sus, Curtea de Apel a reţinut, în mod corect, că aceste părţi nu beneficiază de „un bun" în sensul documentului european.
Astfel, documentul european asigură protecţia dreptului de proprietate, în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. l adiţional, în cazul „bunurilor" părţii, noţiune care vizează fie „bunurile actuale", fie valorile patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanţii pot pretinde că au, cel puţin, „o speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Speranţa părţii de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. l (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).
În prima ipoteză, un „bun actual" pentru care se solicită aplicarea garanţiilor din Convenţie, din perspectiva Protocolului nr. l, se referă ori la existenţa bunului în patrimoniul părţii, la data la care se pretinde protecţia documentului european, ori la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să le recunoască un asemenea drept, recurenţii neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.
Terenurile solicitate în prezentul dosar nu se află în proprietatea recurenţilor, ceea ce a şi generat formularea, de către aceştia, a acţiunii de faţă, şi nici nu există o hotărâre de recunoaştere din partea unei instanţe de judecată a dreptului respectiv. Aşadar, părţile nu sunt titularele unui „bun" din perspectiva Convenţiei Europene, care să le permită valorificarea dreptului pretins pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, cu înlăturarea legii speciale în materie de restituire a terenurilor, a cărei incidenţă a fost stabilită prin hotărâre irevocabilă.
De asemenea, recurenţii nu au nicio speranţă legitimă de a le obţine potrivit art. 480 C. civ., acest text de lege reprezentând cadrul juridic general pentru soluţionarea acţiunii în revendicare după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, dar nu şi temeiul juridic pentru care reclamanţii, în situaţia lor specială, de cetăţeni străini, ar putea obţine terenurile preluate de la autorii lor.
În concluzie, nu pot invoca art. 1 din Protocol în susţinerea admisibilităţii acţiunii de fată.
Cât priveşte posibilitatea limitării exerciţiului dreptului de proprietate prin dispoziţii legale, nu rezultă care ar fi confuzia instanţei de apel în legătură cu acest aspect, Curtea de Apel argumentând, în mod generic şi corect, că legiuitorul naţional are abilitarea de a reglementa cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, astfel încât să nu contravină intereselor generale şi particulare ale altor subiecte de drept, ceea ce îi este permis şi în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. l.
Referitor la caracterul nelegitim al udului statului de preluare a terenurilor, acest aspect reprezintă o chestiune de fond, care ar fi putut fi examinată în prezentul dosar dacă demersul reclamanţilor, în condiţiile dreptului comun, ar fi fost considerat admisibil, ceea ce nu este cazul, pentru toate considerentele arătate.
Pe de altă parte, şi o eventuală constatare a nevalabilităţii preluării, prin cele două decrete din regimul trecut, nu ar avea relevanţă în cauză atât timp cât, în raport de soluţia pronunţată în prezentul litigiu, incidenţa legii speciale înlătură posibilitatea reclamanţilor de a uza de acţiunea în revendicare de drept comun.
O eventuală neconcordanţă a Legii fondului funciar cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar fi putut, în anumite condiţii, să deschidă posibilitatea reclamanţilor de uza de dreptul comun.
Simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului privind trecerea bunurilor în patrimoniul său nu ar fi prezentat efectul scontat de reclamanţi sub aspectul admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun şi a înlăturării Legii nr. 18/1991 deoarece acest act normativ recunoaşte dreptul la reparaţie indiferent de natura titlului statului, permiţând, în esenţă, reconstituirea dreptului de proprietate fără distincţie în raport de caracterul legitim sau nelegitim al preluării.
Ceea ce a determinat o soluţie nefavorabilă în cazul reclamantului W.H.A., în condiţiile Legii nr. 18/1991, a fost neîndeplinirea condiţiei de cetăţenie impusă de această lege, iar nu faptul că terenurile pretinse în procedura legii speciale ar fi fost preluate, cu titlu valabil.
În consecinţă, din perspectiva aplicabilităţii Legii fondului funciar, nu prezintă relevanţă natura preluării imobilului, astfel încât să se ajungă la un eventual conflict între această lege şi Convenţia Europeană, cu consecinţa înlăturării ei şi aplicării dreptului comun.
Cât priveşte pe ceilalţi reclamanţi, şi lor le este aplicabilă legea specială de reparaţie, pe care au şi urmat-o, fără să rezulte, până în prezent, care este rezultatul cererii de reconstituite formulate.
Indiferent de motivele pentru care solicitarea formulată în cadrul procedurii speciale, de către aceşti reclamanţi, nu a ajuns în faza judiciară, ei nu au deschisă calea acţiunii de drept comun, cu atât mai mult cu cât, neexercitând vreun demers în continuarea procedurii începute în temeiul Legii nr. 18/1991 sau neaşteptând finalizarea ei, în cazul în care au exercitat vreun astfel de demers, nu se pot plânge, la momentul de faţă, că această procedură nu le asigură un remediu efectiv pentru valorificarea pretenţiilor formulate, chiar dacă, aparent, se află în aceeaşi situaţie juridică cu reclamantul W.H.A., care a pierdut procesul intentat în temeiul acestei legi.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie şi a celor convenţionale, examinate în precedent, fiind dată că respectarea regulilor procedurale în materie de asigurare a principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare, şi motivată corespunzător soluţiei adoptate.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii W.G., W.W., G.M., W.P.A. şi W.H.A. împotriva Deciziei nr. 93/ AP din 26 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5202/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3990/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
