ICCJ. Decizia nr. 3990/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3990/2010
Dosar nr. 5489/118/2008
Şedinţa publică din 24 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Constanţa, compus din trei camere şi dependinţe în suprafaţă de 143,60 m.p. şi la plata sumei de 21.600 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui imobil, începând cu data de 1 ianuarie 2008 şi până la predarea efectivă a bunului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul situat în municipiul Constanţa, compus din teren şi construcţie cu destinaţie de locuinţă, compusă din parter şi etaj i-a aparţinut acestuia (etajul) şi părinţilor săi (parterul).
În baza Decretului nr. 223/1974 imobilul a fost preluat în proprietatea statului, cu plata unor despăgubiri, ca urmare a stabilirii reclamantului M.M. în străinătate, fiind emisă Decizia nr. 476 din 31 octombrie 1975 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Constanţa, iar ulterior, a fost preluat şi parterul.
Prin sentinţa civilă nr. 377/2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis în parte acţiunea în revendicare promovată de către reclamant şi părinţii săi, dispunându-se restituirea în natură a parterului şi a întregului teren aferent imobilului litigios.
Etajul imobilului în litigiu, compus din trei camere şi dependinţe în suprafaţă de 143,60 m.p., a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 de către numiţii N.D. şi I.
Prin sentinţa civilă nr. 3504 din 27 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a admis acţiunea de constatarea nulităţii absolute a contractul d vânzare-cumpărare încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanţa şi numiţii N.D. şi I., hotărârea rămânând irevocabilă prin Decizia civilă nr. 47/C din 20 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
În opinia reclamantului, principalul efect al acestei hotărâri judecătoreşti a fost revenirea bunul imobil litigios în patrimoniul unităţii deţinătoare, care era obligată ca în termen de 60 zile să soluţioneze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, Primarul Municipiului Constanţa nu a soluţionat notificarea în cadrul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamantul se consideră îndreptăţit să obţină obligarea pârâţilor plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.
În drept, cererea a fost este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 998, 999 C. civ. şi ale Legii nr. 10/2001."
Pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi-au exprimat, prin întâmpinare, poziţia faţă de cererea dedusă judecăţii, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.
La rândul său, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa, prin întâmpinarea formulată, a solicitat a se lua act că nu se opune restituirii imobilului litigios către reclamantul M.M., dar a învederat că nu are atribuţii în ce priveşte emiterea dispoziţiei de restituire, astfel încât, nu poate fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosinţă solicitate.
Prin sentinţa civilă nr. 503 din 13 aprilie 2009, Tribunalul Constanta a admis în parte acţiunea.
S-a dispus obligarea pârâţilor Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa să lase reclamantului M.M. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Constanţa, compus din trei camere, uscătorie, bucătărie, cămară, baie, hol, în suprafaţă construită de 143,60 m.p.
Pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa au fost obligaţi la plata sumei de 32.859 lei, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2008 - 28 februarie 2009, respingându-se ca neîntemeiat acest capăt de cerere faţă de pârâta R.A.E.D.P.P, întrucât s-a apreciat că aceasta nu are niciun fel de atribuţii referitoare la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării formulate de către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul, în temeiul Legii 10/2001, a notificat Primăria Municipiului Constanţa solicitând restituirea imobilului în litigiu şi întrucât unitatea deţinătoare nu a emis dispoziţie motivată de soluţionare a notificării, a sesizat Tribunalul Constanta, solicitând restituirea imobilului.
Tribunalul a reţinut că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului preluat în mod abuziv, pentru următoarele considerente:
Reclamantul M.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, conform contractului de donaţie din 15 martie 1973 de către notariatul de Stat Judeţean Constanţa, imobilul fiind preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretul nr. 223/1974.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1996, acelaşi imobil a fost înstrăinat de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa numiţilor N.D. şi I.
Instanţa de fond a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3504 din 27 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Constanţa, rămasă definitivă prin Decizia nr. 477 din 29 octombrie 2007 a Tribunalului Constanţa şi irevocabilă prin Decizia nr. 47 din 30 mai 2008 a Curţii de Apel Constanţa, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, astfel că instanţa de fond a dispus restituirea acestuia către reclamant, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Întrucât de la data rămânerii definitive a sentinţei de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare au trecut mai mult de 60 de zile, înăuntrul cărora trebuia emisă dispoziţia de restituire conform Legii nr. 10/2001, instanţa fond a reţinut că reclamantul a fost lipsit de folosinţa bunului, motiv pentru care a dispus obligarea pârâţilor Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, reprezentat prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa la plata sumei de 32.859 lei către reclamant, sumă determinată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, cel din urmă apel nefiind motivat.
Prin Decizia civilă nr. 198/ C din 14 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori si familie, litigii de muncă si asigurări sociale, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, analizând criticile pârâţilor Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să se pronunţe asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunţe asupra unui lucru cerut.
S-a constatat că în speţă, reclamantul intimat, conform dispoziţiilor art. 112 C. proc. civ., şi-a preţuit capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Constanţa, judeţul Constanţa, la suma de 21.600 lei.
Însă, ca urmare a efectuării raportului de expertiză s-a stabilit că despăgubirile, pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe perioada solicitată de către reclamant, se ridică la suma de 32.859 lei, despăgubiri care au fost solicitate de către reclamant la judecata în fond, conform dispoziţiilor art. 132 pct. 2 C. proc. civ.
În această situaţie, s-a constatat că instanţa de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut, respectând întocmai dispoziţiile art. 129 alin. final C. proc. civ.
În ce priveşte data de la care trebuiau acordate aceste despăgubiri, s-a apreciat că prima instanţă în mod corect le-a acordat de la data de 1 ianuarie 2008, întrucât orice obligaţie de executare începe de la data la care hotărârea este executorie, iar potrivit art. 376 C. proc. civ., hotărârile civile sunt definitive, deci executorii, la data respingerii apelului (29 octombrie 2007).
În speţă, reclamantul, de la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, a lăsat să curgă un termen de 60 de zile, înăuntrul căruia, unitatea deţinătoare trebuia să emită dispoziţie motivată şi să restituie imobilul în cauză.
Ca atare, s-a constatat că reclamantul a solicitat despăgubiri după expirarea termenului de 60 de zile, iar nu de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 3504 din 27 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Constanta.
În consecinţă, curtea de apel a constatat că instanţa de fond, respectând principiul disponibilităţii, a acordat reclamantului ceea ce a cerut.
Referitor la calculul echivalentului lipsei de folosinţă, instanţa de apel a constatat că acesta a fost stabilit de tribunal în baza unei expertize (luându-se în calcul contravaloarea a 600 euro/lună, în loc de 1000 euro/lună, cât a solicitat reclamantul) şi cum pretenţia dedusă judecăţii are un temei delictual şi nu contractual, s-a apreciat că reclamantul nu trebuia să demonstreze existenţa concretă a unui contract de închiriere.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că împrejurarea că imobilul în litigiu nu a fost restituit reclamantului în termenul prevăzut de lege, echivalează cu o faptă culpabilă a apelanţilor pârâţi, care a condus la privarea celui în cauză de dreptul său de proprietate, privare, care, cel mai adesea, se materializează în imposibilitatea de folosire a lucrului, ceea ce, din punct de vedere juridic, reprezintă „echivalent al lipsei de folosinţă".
Privitor la apelul declarat de către apelanta pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanţa, s-a constatat că prin hotărârea apelată nu s-a stabilit nicio obligaţie faţă de reclamant, aceasta fiindu-i favorabilă, astfel că, în baza art. 292 alin. (2) rap. la art. 296 C. proc. civ., şi acest apel a fost respins ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizi, au formulat recurs aceiaşi pârâţi: Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa.
I. Recurenta pârâtă R.A.E.D.P.P. s-a prevalat de dispoziţiile ari. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, această pârâtă a susţinut că în apărarea formulată în fazele procesuale anterioare, a învederat în ce a constat raportul juridic cu numiţii N.D. şi I., respectiv, încheierea unui contract de închiriere asupra apartamentului ce aparţinea imobilului revendicat de către reclamant, recurenta având doar calitatea de administrator al acelui imobilului ce nu îi permită să dispună cu privire la raportul de restituire declanşat de reclamant în baza Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, recurenta susţine că a învederat şi în faţa instanţei de fond împrejurarea ca aceasta vânzare nu a fost solicitată sau hotărâtă de către R.A.E.D.P.P., care nu era proprietarul imobilului şi care nu a încasat preţul vânzării.
Pe de altă parte, nu recurenta este cea care avea obligaţia de predare a imobilului, atât timp cât asupra acestuia se dezbătea un proces, astfel că această pârâtă nu poate fi obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă în favoarea reclamantului.
Întrucât pricina a fost soluţionată în sensul obligării pârâţilor la restituirea bunului imobil şi la plata despăgubirilor, iar dintre pârâţi face parte şi recurenta R.A.E.D.P.P., aceasta consideră că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În consecinţă, recurenta a susţinut că hotărârile instanţelor anterioare au fost date cu aplicarea greşită a legii, dispunându-se obligarea la plata despăgubirilor cu titlu de lipsă de folosință a tuturor pârâţilor persoane juridice, fără a se ţine seama de calitatea fiecăruia în raport cu imobilul în litigiu şi raportul juridic dintre reclamant şi aceşti pârâţi.
II. Recurenţii pârâţi Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul local al Municipiului Constanţa au invocat în susţinerea recursului dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8, 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii susţin că în mod nelegal instanţa de apel a acordat reclamantului despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada solicitată, despăgubiri în cuantum de 32.859 lei, suma ce ar fi fost solicitată la judecata în fond, conform dispoziţiilor art. 132 pct. 2 C. proc. civ.
Reclamantul însă a cerut despăgubiri în cuantum de 21.600 lei, iar instanţa a acordat despăgubiri în cuantum de 32.859 lei, valoare ce rezultă din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, deşi pe tot parcursul procesului, acesta nu a înţeles să majoreze câtimea obiectului, cererea introductivă rămânând neschimbată până la cuvântul pe fond.
Recurenţii susţin că, în aceste condiţii, instanţa trebuia să pronunţe o hotărâre în limitele în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, astfel încât, cuantumul despăgubirilor să rămână aşa cum reclamantul a înţeles să le solicite, respectiv la nivelul sumei de 21.600 lei.
Potrivit art. 132 pct. 2 C. proc. civ., cererea de mărire a câtimii obiectului acţiunii poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului; întregirea sau modificarea acţiunii trebuie făcută până la prima zi de înfăţişare, iar după acest moment ea este posibilă numai cu consimţământul pârâtului şi numai în fata primei instanţe.
Pe de altă parte, recurenţii învederează că instanţa a acordat în mod nelegal despăgubiri calculate de la data de 01 ianuarie 2008, chiar dacă soluţia în ce priveşte anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Municipiul Constanta, a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 47/ C din 30 mai 2008.
Orice obligaţie de executare începe de la data la care hotărârea este executorie. Potrivit art. 376 C. proc. civ., hotărârile pot fi investite cu formulă executorie dacă au rămas definitive ori au devenit irevocabile. De aceea, recurenţii consideră că despăgubirile trebuiau calculate de la data de 30 mai 2008 când a devenit irevocabilă sentinţa civilă nr. 3504 din 27 martie 2007, pronunţată de către Judecătoria Constanţa.
Se mai arată că în practica Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, se reţine că fostul proprietar al imobilului are dreptul de a primi despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ. pentru lipsa de folosinţă a bunului, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data eliberării efective a imobilului şi predarea lui către reclamant.
Cu toate acestea, instanţa de fond a acordat reclamantului despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a începând cu data de 01 ianuarie 2008, chiar dacă se reţine de către că acesta este îndreptăţit la restituirea imobilului de la etaj, începând cu data de 30 mai 2008, când hotărârea a rămas irevocabilă.
Aşadar, instanţa trebuia să acorde despăgubiri cel mult pentru lipsa de folosinţă de la data înregistrării acţiunii, data care cu certitudine a fost ulterioara datei 01 ianuarie 2008, respectiv 09 iulie 2008, când reclamantul a învestit instanţa cu acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă.
Soluţiile instanţelor de fond şi de apel, în opinia recurenţilor, sunt nelegale şi netemeinice pentru faptul ca sunt acordate despăgubiri reclamantului, prin raportare la o chirie lunară de 600 euro, sumă care la momentul la care s-a pronunţat hotărârea de fond, se prezumă că ar fi putut să o încaseze reclamantul, fără însă ca acesta să administreze vreo probă prin care sa facă dovada certitudinii faptului că ar fi putut să încheie un contract de închiriere imediat după ce contractul de vânzare-cumpărare al imobilului a fost anulat în mod irevocabil prin Decizia civila nr. 47/ C din 30 mai 2008.
Pretenţiile deduse judecăţii au avut un temei delictual şi nu contractual, astfel că reclamantul trebuia să facă dovada întrunirii cumulative a celor patru condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
În consecinţă, recurenţii consideră că pretenţiile reclamantului sunt nefondate în ceea ce priveşte echivalentul lipsei de folosinţă, fiind exagerate, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada certă a unui prejudiciu material suferit.
Intimatul reclamant a învederat Înaltei Curţi că recurenţii au executat obligaţia de restituire în natură stabilită prin prezentul titlu executoriu, depunând copii de pe formele de executare, astfel că în prezent este în posesia imobilului.
În această etapă procesuală, recurenţii nu au administrat alte probe.
Recursurile formulate sunt nefondate, astfel cum se va arăta.
Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi verificând, în baza acestora, decizia recurată, înalta Curte constată că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele susţinute: art. 304 pct. 6, 8 sau 9 C. proc. civ.
În ce priveşte recursul formulat de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa, se constată că, deşi recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, nu pot fi identificate critici susceptibile de încadrare în această ipoteză de nelegalitate.
Premisa existenţei unui act juridic dedus judecăţii care să fi fost interpretat greşit de instanţa de apel se verifică doar cu privire la primul capăt de cerere, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată: soluţionarea notificării prin care reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, prin cenzurarea refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie motivată în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea efectelor recursului în interesul legii pronunţat prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; cel de-al doilea capăt de cerere - obligarea pârtilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă, având un temei delictual, exclude cerinţa existenţei unui act juridic, faptul juridic ilicit fiind generator de răspundere civilă.
Or, notificarea formulată a fost corect interpretată, dispunându-se de instanţele anterioare restituirea în natură a apartamentului situat la etajul imobilului din Municipiul Constanţa, cu o suprafaţă construită de 143,60 mp.
Cercetând cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta susţine contrar celor dispuse de în cauză, anume, că ar fi fost obligată alături de ceilalţi pârâţi ai pricinii la plata contravalorii lipsei de folosinţă de care a fost privat reclamantul prin nesoluţionarea notificării sale. Or, potrivit dispozitivului sentinţei, confirmată prin respingerea apelurilor, se constată că recurenta pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanţa nu este debitor al obligaţiei de plată a acestor despăgubiri.
Referitor obligarea sa la restituirea în natură a apartamentului în litigiu, împreună cu ceilalţi pârâţi, este capătul de cerere cu privire la care pârâta a formulat concluzii de admitere la prima instanţă; apelul declarat de aceasta nu a fost şi motivat, astfel că s-a procedat la analizarea lui pe baza celor invocate la prima instanţă, astfel cum dispune art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
II. Recursul formulat de ceilalţi pârâţi ai cauzei este, de asemenea, nefondat.
În dezvoltarea ipotezei de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii pretind că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, susţinându-se că reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată suma de 21.600 lei cu titlu de lipsă de folosinţă, în timp ce, prin sentinţă, i s-au acordat 32.859 lei, astfel cum a rezultat din expertiză, fără ca acesta să îşi fi majorat câtimea pretenţiilor conform dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., solicitarea fiind formulată doar în cuvântul pe fond la prima instanţă.
Soluţia recurată este în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâţi ca nefondate.
Ca atare, nu instanţa de apel este cea care s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, ci prima instanţă a cărei soluţie a fost confirmată în totalitate, astfel încât, nu este admisibilă susţinerea tezei de recurs reglementate de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Cum pârâţii au formulat aceleaşi susţineri şi prin motivele de apel, Înalta Curte recalifică această critică în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi va analiza aplicarea legii de instanţa de apel în rezolvarea dată acestei critici.
Deşi recurenţii indică în mod corect distincţia dintre modificare sau completarea cererii de chemare în judecată şi precizarea ei şi admit că majorarea câtimii pretenţiilor se încadrează în dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reprezentând o precizare a acţiunii, iar pe de altă parte, susţin că această precizare a fost formulată de reclamant cu ocazia dezbaterii în fond, aceştia nu au indicat încălcarea pe care o semnalează sau vătămarea pe care o reclamă.
Precizarea cererii, conform textului anterior menţionat, nu atrage obligaţia instanţei de a acorda un termen şi nici nu obligă reclamantul să o formuleze în scris, după cum nici nu îi interzice formularea la momentul susţinerii cauzei, înainte însă de închiderea dezbaterilor; art. 132 alin. (2) C. proc. civ., prevede doar că aceste precizări se vor trece în încheierea de şedinţă, astfel cum prima instanţă a procedat.
Constatând la rândul său în sensul celor anterioare, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a dat o legală rezolvare acestei critici, confirmând respectarea formelor de procedură de instanţa de fond.
Şi aceşti recurenţi indică teza de recurs prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar pentru înlăturarea acestei critici sunt pe deplin valabile aceleaşi argumente ca cele arătate în analiza primului motiv al recursului formulat de R.A.E.D.P.P. Constanța.
Criticile dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privesc soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere prin care s-a acordat lipsa de folosinţă reclamantului.
S-a susţinut că temeiul delictual al acestei pretenţii implică dovedirea condiţiilor prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ.: faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţie.
Instanţa de apel a confirmat îndeplinirea cerinţelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, confirmând temeinicia cererii deduse judecăţii, însă Înalta Curte constată că recurenţii au susţineri în motivele de recurs care nu pot fi analizate omisso medio, astfel că vor fi verificate doar cele asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat.
Recurenţii pretind că despăgubirile trebuiau acordate fie de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare care a constituit impedimentul legal al emiterii dispoziţiei de restituire în natură a imobilului, fie de la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu de la data rămânerii definitive a aceleiaşi hotărâri, aşa cum s-a procedat în cauză.
S-a mai susţinut că în mod nelegal şi netemeinic s-a acordat contravaloarea lipsei de folosinţă potrivit expertizei administrată în dosar, expertiză ce a avut în vedere o chirie de 600 euro, prezumându-se că reclamantul ar fi putut încasa o astfel de chirie, fără însă ca acesta să administreze vreo probă din care să rezulte că ar fi fost în măsură să încheie un contract de închiriere de îndată, după rămânerea irevocabilă a hotărârii de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare.
Fapta ilicită o reprezintă refuzul nejustificat al pârâţilor de a emite dispoziţia de soluţionare a notificării, întrucât această pasivitate este rezultatul încălcării prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 care stipulează în termeni imperativi obligaţia unităţii deţinătoare de a emite dispoziţia motivată într-un termen de 60 de zile de la depunerea actelor doveditoare.
Conduita culpabilă a pârâţilor rezultă din întârzierea nejustificată în soluţionarea notificării, cu atât mai mult cu cât reclamantul, la data de 5 mai 2008, după rămânerea definitivă a hotărârii de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a solicitat din nou emiterea dispoziţiei de restituire în natură, anexând hotărârile judecătoreşti în copie legalizată, şi prevalându-se de efectele constatării nulităţii contractului de vânzare cumpărare, cu referire la repunerea în situaţia anterioară, unul dintre principiile ce guvernează aceste efecte.
În cuprinsul aceleiaşi cereri, a învederat că apartamentul a cărui restituire o solicită a revenit în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale notificate, astfel că, aceasta nu mai poate invoca vreun impediment legal pentru refuzul restituirii în natură prin emiterea dispoziţiei în baza Legii nr. 10/2001.
Dispoziţia nu a fost emisă nici după rămânerea definitivă a sentinţei menţionate şi nici după această nouă solicitare a reclamantului, fiind necesară promovarea cererii de chemare în judecată cu care prima instanţă a fost învestită.
Prejudiciul constă în lipsirea reclamantului de posesia bunului său asupra căruia ar fi putut exercita toate prerogativele dreptului de proprietate (inclusiv dreptul de a culege fructele), în condiţiile art. 480 C. civ., date fiind dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului, face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Prin urmare, acordarea lipsei de folosinţă este modalitatea de reparare a acestui prejudiciu, persoana vătămată având alegerea criteriilor pe care le consideră aplicabile pentru asigurarea reparaţiei, iar instanţa apreciază asupra caracterului adecvat şi rezonabil al acestora.
Or, stabilirea lipsei de folosinţă pe baza chiriei practicate pe piaţa liberă pentru imobile similare celui în litigiu potrivit expertizei efectuate în cauză, nu obliga reclamantul să facă dovada posibilităţii şi momentului la care s-ar fi putut perfecta un contract de închiriere, cum nefondat susţin pârâţii.
În ce priveşte momentul de la care s-a acordat lipsa de folosinţă, Înalta Curte constată că legal instanţa de apel a confirmat data de 1 ianuarie 2008, ceea ce reprezintă momentul epuizării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, calculat de la data pronunţării hotărârii definitive de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare.
Conform art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile date în apel sunt definitive, Decizia nr. 477 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, fiind pronunţată la 29 octombrie 2007.
Semnificaţia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive (pe lângă executorialitatea cu care este înzestrată, dacă nu e pronunţată într-o cerere în constatare) este aceea că are putere de lucru judecat (chiar dacă relativă) şi partea câştigătoare se poate prevala de efectele ei şi adevărul judiciar pe care îl afirmă, astfel cum a procedat reclamantul.
Rămânerea irevocabilă a unei hotărâri judecătoreşti consolidează puterea de lucru judecat.
Data formulării cererii de chemare în judecată este lipsită de semnificaţia pe care reclamanţii o susţin, întrucât în materia răspunderii civile delictuale punerea în întârziere operează de drept de la data săvârşirii faptei prejudiciabile, astfel că, nu este necesară punerea în întârziere prin notificare sau formularea cererii de chemare în judecată.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.
Văzând şi prevederile art. 274 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, Primarul Municipiului Constanţa, precum şi de pârâta Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, împotriva Deciziei civile nr. 198/ C din 14 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenţi la 2.178, 89 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 24 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4188/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2979/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
