ICCJ. Decizia nr. 3274/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3274/2010
Dosar nr. 32864/3/2006
Şedinţa publică de la 26 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 7 septembrie 2005 sub nr. 29868/2005, reclamanta G.N. a chemat în judecată pe pârâţii N.Ş. şi N.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2, din str. Docenţilor, sector 1, Bucureşti.
În motivare, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea defunctului I.V.T., aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar autentificat din 28 decembrie 1945 al Secţiei notariat Tribunalul Ilfov şi transcris în Registrul de Transcripţiuni sub nr. 23258/1945. Potrivit certificatului de moştenitor nr. X/1971, succesorii defunctului au fost fraţii şi surorile sale, iar potrivit celorlalte certificate de moştenitor depuse la dosar, aceştia au avut ca unic moştenitor pe G.M.C., nepot de soră predecedată, care a decedat la rândul său la data de 19 mai 2002, lăsând ca unică moştenitoare pe soţia sa, reclamanta G.N., că apartamentul în litigiu a fost preluat de statul comunist numai în fapt, nu şi în drept, deoarece acesta nu a obţinut niciodată un titlu de proprietate în condiţiile art. 644-645 C. civ. Cu toate acestea, statul reprezentat de PMB prin mandatar a înstrăinat apartamentul în cauză către pârâţi.
Reclamanta a solicitat ca, prin compararea celor două titluri de proprietate, respectiv titlul lor din 1945 şi titlul pârâţilor din 1997, să se dea preponderenţă titlului său, potrivit dispoziţiilor art. 480 şi 481 C. civ., în vreme ce titlul pârâţilor este de dată recentă, respectiv 1997, nefiind înscris în cartea funciară şi provenind de la un non dominus.
Prin sentinţa civilă nr. 1882 din 1 februarie 2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 21222/299/2005, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia Civilă.
Prin decizia civilă nr. 1094/R/2006 a fost respins recursul declarat împotriva sentinţei de declinare.
Prin sentinţa civilă nr. 279/ F din 8 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 32864/3/2006, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că în raport de certificatele de moştenitor depuse la dosarul cauzei există identitate între reclamantă şi titularul dreptului de proprietate, pretins asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Docenţilor, sector 1, în condiţiile în care pe cale succesorală nu a fost transmis doar dreptul la despăgubiri, ci toate drepturile în legătură cu care soţul reclamantei a apelat la procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi de Legea nr. 10/2001, pe fondul cauzei reţinându-se că, potrivit actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 63117 din 28 decembrie 1945, numitul I.V.T. a devenit proprietar exclusiv asupra apartamentului de la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, str. Popovici, colţ cu str. Barbu Delavrancea, întregul imobil fiind dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 29276 din 09 august 1937 la Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat şi autorizaţiei de construcţie din 29 iulie 1937, iar de pe urma acestuia, decedat la data de 8 decembrie 1970, potrivit certificatelor de moştenitor existente la dosar, a rămas ca unic moştenitor, urmare a transmisiunilor succesive, reclamanta G.N.
S-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 şi a deciziei nr. 76/1953, iar prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 2281 din 24 iulie 1996 soţul reclamantei, numitul G.M.C., a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobil în temeiul Legii nr. 112/1995. De asemenea, prin notificarea nr. 200/2001 din 13 iunie 2001, acesta a solicitat din nou în temeiul Legii nr. 10/2001, despăgubiri pentru apartamentul nr. 2, în această cerere arătându-se expres că nu solicită restituirea în natură, deoarece apartamentul a fost vândut foştilor chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2624/19721 din 6 ianuarie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA şi pârâţi, aceştia din urmă au cumpărat apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, str. Docenţilor, sector 1, actul fiind transcris în Registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 6472 din 29 aprilie 1997.
Tribunalul a reţinut că actul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi este valabil, şi nu a fost contestat în justiţie.
Având în vedere dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi ţinând seama de caracterul special al acestei legi, tribunalul a constatat că, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin voinţa legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâţilor este preferabil.
Tribunalul a apreciat că nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., şi nici legea specială nu garantează restituirea bunului în natură, fiind posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situaţie în care, persoana deţinătoare a unui titlu de proprietate, nu poate obţine decât despăgubiri, şi nici jurisprudenţa CEDO nu garantează restituirea bunului în natură, în condiţiile în care şi pârâtei care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaşte existenţa unui bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă.
Împotriva sentinţei menţionate, a declarat apel reclamanta arătând că în mod greşit tribunalul a considerat că cererile de acordare de despăgubiri prin echivalent formulate potrivit Legii nr. 112/1995 şi potrivit Legii nr. 10/2001 au semnificaţia renunţării la realizarea dreptului în natură, susţinând că hotărârea este nemotivată, întrucât au fost ignorate apărările reclamantei, conform cărora, statul nu justifică un titlu legal, considerând că nu se putea da preferinţă titlului provenit de la un non dominus, şi nici nu se putea accepta necondiţionat şi fără analiză buna credinţă invocată de către pârâţi, iar necontestarea actului nul pe calea prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu putea paraliza acţiunea în revendicare, iar hotărârea primei instanţe este netemeinică, deoarece Decretul nr. 224/1951 nu putea naşte un titlu valabil de proprietate, titlului statului fiind desfiinţat încă din perioada comunistă, decizia nr. 76/1953 fiind lipsită de efecte juridice.
Reaua credinţă a cumpărătorilor este dovedită în opinia apelantei, prin faptul depunerii cererii de cumpărare la data de 15 decembrie 2005, şi prin faptul încheierii actului de vânzare-cumpărare înaintea curgerii termenului de 6 luni stabilit de Legea nr. 112/1995, iar nesolicitarea restituirii în natură a imobilului în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu putea consolida dreptul pretins de pârâţi şi nici nu putea salvgarda titlul statului, astfel încât hotărârea este nelegală, deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, iar buna credinţă nu este relevantă în cadrul acţiunii în revendicare.
S-a realizat un examen al jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului şi s-a arătat că circumstanţa specială a cauzei, rezultă din faptul că nelegalitatea titlului statului a fost constatată încă din anul 1969 prin sentinţa civilă nr. 2254 din 31 iulie 1969, ca urmare a desfiinţării actului de executare, existând astfel un conflict între legea specială şi art. 6 din CEDO, respectiv art. 1 din Primul Protocol al CEDO cu privire la dreptul la respectarea bunurilor.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în considerentele hotărârii apelate este descrisă succint situaţia de fapt, că se realizează o analiză a dispoziţiilor legale incidente în cauză, inclusiv a jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului şi, interpretând dispoziţiilor legale reţinute şi aplicând aceste dispoziţii la situaţia de fapt prima instanţă realizează tocmai motivarea soluţiei pronunţate conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că a concis că e vădit nefondată susţinerea apelanţilor conform căreia hotărârea primei instanţe nu ar fi fost motivată.
Cu privire la motivul de apel relativ la netemeinicia hotărârii atacate, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt întemeiate susţinerile apelanţilor conform cărora titlul statului nu este valabil întrucât, potrivit adresei emisă de către SC H.N. SA, aflată la fila 87 dosar fond, apartamentul nr. 2 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 şi a Deciziei nr. 76 din 25 ianuarie 1953 de la fostul proprietar Ț .I., iar Decretul nr. 224 din 12 decembrie 1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor Statului prevedea în art. 3 că, dacă debitorul nu a achitat, în termenele legale, datoriile din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, se va proceda la sechestrarea averii imobiliare a acestuia şi a familiei lui, cu care are gospodărie comună şi au mai multe imobile; în art. 4 al aceluiaşi decret se prevedea că nu se poate sechestra şi scoate în vânzare casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte, locuită efectiv de debitor cu familia sa, iar art. 18 stabilea că dacă la primul termen vânzarea nu se poate face din lipsă de cumpărători, imobilele vor fi predate fără plată comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare din oraşul sau comuna unde este situat imobilul, încheindu-se despre aceasta proces verbal. În acest caz, debitul urmărit se scade cu suma reprezentând evaluarea imobilului, iar dacă evaluarea este mai mare, scăderea se face numai în limita debitului.
S-a mai reţinut că, în speţă imobilul a fost scos la vânzare pentru neplata impozitului la data de 24 mai 1952 aşa cum rezultă din cartea de judecată nr. 1197 din 24 mai 1952 aflată în copie la fila 134 dosar fond. Această carte de judecată a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 2254 de la 31 iulie 1969, iar din actele dosarului nu rezultă dacă sentinţa menţionată a fost recurată sau nu, iar anterior preluării imobilului pentru neplata impozitelor acesta fusese rechiziţionat în baza legii nr. 439/1945 şi a legii nr. 39/1940.
Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că titlul statului nu este valabil şi că din acest punct de vedere situaţia juridică a imobilului se circumscrie domeniului de aplicare al dispoziţiilor art. 2 lit. d), g) şi i) din Legea nr. 10/2001, instanţa concluzionând că susţinerile apelanţilor relative la lipsa, nevalabilitatea titlului statului sunt corecte, acestea nu infirmă raţionamentul juridic avut în vedere de prima instanţă la pronunţarea hotărârii în condiţiile în care Tribunalul a pornit de la premisa că titlul statului nu este valabil, iar deposedarea autorului reclamantei a fost abuzivă.
Cu privire la incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză şi efectele acestei legi în privinţa acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparaţie care se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu, cât şi la imobilele preluate de stat fără titlu, iar acţiunea reclamantei a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce duce la concluzia, reţinută şi de către prima instanţă, că legea menţionată este aplicabilă în speţă, astfel încât dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile şi au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul dacă persoanele îndreptăţite nu au formulat acţiune în anulare în termen sau dacă, formulând o astfel de acţiune aceasta a fost respinsă, iar cum buna-credinţă se prezumă, iar reclamanta nu a formulat acţiune în anulare în termenul de prescripţie, instanţa a constatat că, potrivit Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a consolidat în patrimoniul pârâţilor iar reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, Tribunalul Bucureşti procedând corect când a dat preferinţă titlului cumpărătorului în baza legii nr. 112/1995.
Referitor la compatibilitatea dintre dispoziţiile legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile Convenţiei Europene pentru drepturile omului Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenţia, iar art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia, iar în virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada statului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza legii nr. 112/1995 către terţe persoane dobânditori de bună credinţă, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă urmând a fi stabilite la valoarea de piaţă a imobilului, instanţa de apel concluzionând că legislaţia internă respectă exigenţele Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului astfel că nu există motive pentru a înlătura de la aplicare legea nr. 10/2001.
Pentru cele expuse mai sus, prin decizia civilă nr. 916 din 4 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, motivând că instanţa de apel nu a procedat la analiza tuturor motivelor invocate în susţinerea apelului, instanţa fondului a reţinut succint situaţia de fapt, a analizat incidenţa Jurisprudenţei CEDO incidente în cauză, ceea ce nu echivalează cu o motivare, ignorându-se astfel apărările invocate potrivit cărora statul nu justifică un titlu legal pentru preluarea imobilului.
Cu privire la incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea instanţei de apel întrucât aceasta nu a consacrat principiul ocrotirii bunei credinţe al terţului subdobânditor cu titlu oneros ca şi criteriu de comparare în materia revendicării, ci a considerat aplicabilă Legea nr. 10/2001, dat fiind caracterul său special, considerându-se de instanţă că imobilul a fost preluat abuziv, iar vânzarea încheiată sub nr. 2624/19721 din 6 ianuarie 1997 ar fi valabilă căci nu a fost contestată potrivit art. 45 al legii speciale, astfel încât s-a consolidat titlul pârâţilor în raport cu titlul autorului reclamantei.
Se susţine de reclamantă că în cauză nu este incident principiul ocrotirii bunei credinţe, aceasta neputând fi apreciată diferenţiat faţă de dreptul comun, pentru că legea nr. 10/2001 nu defineşte această instituţie.
Mai face un examen selectiv al jurisprudenţei CEDO, arătând că neplata despăgubirilor într-un termen rezonabil prezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional al CEDO şi invocă hotărârea nr. 482/2003 a Curţii Constituţionale potrivit căreia, în condiţiile inexistenţei unor reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, „în asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului. Legea prevede numai că această calitate de proprietar, avută la data preluării imobilului, va fi exercitată de titular după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi. În alţi termeni, măsurile cuprinse în lege nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate."
Examinând criticile formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente:
Înalta Curte, constată că, critica recurentului, unicul moştenitor al reclamantei, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia hotărârea atacată nu este motivată, nu este sustenabilă, ambele hotărâri pronunţate în cauză fiind motivate în fapt şi în drept, în conformitate cu art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea deciziei pronunţată în apel nu este cuprinsă lapidar în două fraze, ci este detaliată într-o manieră lămuritoare, arătând care sunt considerentele pentru care se păstrează sentinţa, făcându-se referiri exprese la motivele de apel invocate şi implicit, pronunţându-se cu privire la acestea.
Instanţa de apel nu a făcut o simplă invocare a dispoziţiilor CEDO, ci, dimpotrivă, a argumentat incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, instanţa considerând că, de la data formulării notificării şi până în prezent, statul trebuia să fi acordat despăgubirile prin echivalent într-un termen rezonabil, şi concluzionând că pârâţii sunt proprietari în baza unui act de înstrăinare valabil pentru care s-au efectuat formalităţile de publicitate imobiliară pentru opozabilitate, astfel încât titlul acestora este preferabil.
Această critică este irelevantă din moment ce instanţa nu mai era obligată să cerceteze dacă fostul proprietar era exceptat de la naţionalizare, din moment ce Legea nr. 10/2001, la art. 2 lit. d), g) ș i i), cuprinde în sfera sa de reglementare şi imobilele naţionalizate pentru neplata impozitelor sau prin rechiziţie, ca în speţa pendinte.
Cu privire la cel de-al doilea motiv invocat, potrivit căruia hotărârea apelată ar fi nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa constată că acesta nu are aplicabilitate în cauză pentru următoarele considerente:
Problema de drept căreia a trebuit să-i dea dezlegare instanţele a fost aceea a temeiului juridic pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea introductivă, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, respectiv incidenţa Legii nr. 10/2001 sau a acţiunii în revendicare în speţa de faţă cu privire la imobilul-apartament nr. 2 din Bucureşti, str. Docenţilor, etaj 1, sector 1.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat prevederile art. 480-481 C. civ. şi a solicitat compararea titlului său de proprietate emis în 1945 cu titlul pârâţilor din 1997.
Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 şi deciziei nr. 76/1953, iar prin cererile adresate de către soţul reclamantei s-au solicitat despăgubiri atât în temeiul Legii nr. 112/1995, cât ș i prin notificarea nr. 200 din 13 iunie 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar la data de 6 ianuarie 2007 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare între pârâţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, contract valabil încheiat, necontestat în justiţie, deci neanulat de vreo hotărâre definitivă şi irevocabilă în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Ţinând seama de conţinutul cererilor formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001 de către soţul reclamantei, prin care a solicitat despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, atât vânzătoarea, cât şi cumpărătorii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu bună-credinţă şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel, aflând că nu se solicită restituirea în natură a imobilului ci despăgubiri, chiriaşii apartamentului aveau motive să fie încredinţaţi că vânzătoarea avea toate însuşirile cerute de lege spre a le putea transmite proprietatea imobilului, care anterior fusese preluat de stat.
Susţinerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea art. 480 şi compararea titlurilor nu sunt incidente în cauză câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989 s-a adoptat o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri reparatorii.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate de stat şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 45 din legea specială.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi cu PMB în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost lovit de nulitate absolută întrucât terţii subdobânditori au fost de bună credinţă, iar neatacarea actului de înstrăinare a bunului, în termenul de prescripţie şi nerevendicarea imobilului în acelaşi termen închide persoanei îndreptăţite posibilitatea restituirii în natură, fostul proprietar având în speţa de faţă dreptul la despăgubiri.
Nulitatea actului de înstrăinare trebuia solicitată expres de partea interesată, nefiind permis instanţei de judecată ca, din oficiu, să se pronunţe în afara limitelor cu care a fost investită. Ori, recurenta a solicitat restituirea în natură a imobilului, însă nu a cerut şi anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, situaţie în care, în mod corect instanţele au concluzionat că persoana îndreptăţită are dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Mai mult, instanţa de apel a dat preferabilitate titlului pârâţilor întrucât, în mod just a reţinut că intimaţii-pârâţi sunt proprietari în baza unui act de vânzare-cumpărare valabil, pentru care s-au efectuat formalităţile de publicitate imobiliară pentru opozabilitate, actul fiind transcris în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 6472 din 29 aprilie 1997.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO invocată, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost încălcată prin pronunţarea hotărârii recurate.
Astfel, privarea de bun, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, însă în speţa de faţă instanţele au concluzionat just că persoana îndreptăţită are dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, realizându-se astfel o reparaţie echitabilă.
Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale însă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
În concluzie, principiul validităţii aparenţei de drept, principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros al imobilului, principiul securităţii raporturilor juridice, principiul preemineţei legii speciale, consolidarea dreptului de proprietate al intimaţilor-pârâţi prin necontestarea actului de înstrăinare în condiţiile şi în termenul special de prescripţie prevăzute de Legea nr. 10/2001, sunt criteriile avute în vedere în mod judicios de instanţele inferioare la soluţionarea pricinii şi constituie temei pentru respingerea recursului ca nefondat.
Având în vedere considerentele care preced şi care substituie motivarea deciziei pronunţată de instanţa de apel, se constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Faţă de culpa procesuală a recurentului, acestuia îi incumbă obligaţia achitării onorariului de avocat suportat de intimaţii N., onorariu redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.C.V. împotriva deciziei nr. 916 din 4 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul la plata către intimaţii N.Ş. şi N.E. a sumei de 2.000 lei cu titlu de onorariu recurs, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3284/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 317/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
