ICCJ. Decizia nr. 3284/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3284/2010
Dosar nr. 12057/3/2008
Şedinţa din 26 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
P rin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a IV a Civilă, întemeiată pe art. 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001 şi art. 1337 şi urm. C. civ., reclamanţii N.T.M. şi I.D.M. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 741.000 lei, reprezentând preţul reactualizat la valoarea de circulaţie - plătit pentru dobândirea apartamentului situat în Bucureşti, sector 1 care a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare cu nr. 331/27289 din 30 septembrie 1996.
Prin sentinţa civilă nr. 70 din 20 ianuarie 2009 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a dispus următoarele: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H.N. SA şi a respins acţiunea formulată împotriva acesteia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în ceea ce priveşte restituirea diferenţei dintre preţul reactualizat şi valoarea de circulaţie a imobilului; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Municipiul Bucureşti prin Primar General în ceea ce priveşte restituirea diferenţei dintre preţul reactualizat şi valoarea de circulaţie a imobilului; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 74.089 lei, reprezentând preţ reactualizat achitat conform contractului de vânzare cumpărare cu nr. 331/27289/1996; a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei Municipiul Bucureşti prin Primar General a diferenţei dintre preţul reactualizat si valoarea de circulaţie a imobilului.
Prima instanţă, având în vedere temeiul juridic indicat, a apreciat că, de fapt, reclamanţii solicită, pe de-o parte, preţul reactualizat al imobilului, iar, pe de altă parte, diferenţa dintre preţul reactualizat şi valoarea de circulaţie a imobilului
Astfel, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC H.N. SA, în considerarea faptului că acest pârât nu a încasat preţul imobilului şi că a participat, ca mandatar, în contractul de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, tribunalul a apreciat că acesta are calitate procesuală numai în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere referitor la obligarea sa la plata preţului actualizat achitat de intimatul reclamant.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, tribunalul a apreciat că acesta are calitate procesuală numai pe capătul de cerere referitor la obligarea sa la plata diferenţei între preţul reactualizat şi valoarea de circulaţie a imobilului.
Motivarea acestor excepţii se sprijină pe faptul că prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1739 din 05 februarie 1998, pronunţata de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în dosarul civil nr. 16518/1997, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2025 din 06 februarie 2006, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, a fost admisă cererea formulată de către numitul A.V. şi au fost obligaţi reclamanţii din prezenta cauză să lase în deplina proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, a operat principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară. Conform acestui principiu, tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat, iar acest lucru se poate face prin restituirea prestaţiilor, respectiv, prin restituirea lucrului de către cumpărător, şi prin restituirea preţului de către vânzător.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţele au avut în vedere sentinţa civilă; nr. 6509 din 16 mai 1997, pronunţată în dosarul nr. 5055/1997, de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în contradictoriu cu C.G.M.B., prin care s-a constatat că reclamantul A.V. este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, şi lipsa unui titlu de proprietate valid al statului asupra imobilului.
Reclamanţii au arătat că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu bună-credinţă, în condiţiile Legii nr. 112/1995, având toate avizele organelor de specialitate ale pârâtei SC H.N. SA, nefiind notificaţi de nimeni şi nefăcându-se dovada faptului că au avut cunoştinţă despre existenţa vreunei cereri de restituire făcută în termen legal.
Tribunalul a avut în vedere că, în drept, potrivit prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 184/2001 - norma de drept specială în materia restituirii preţului, aplicabilă în cauză - plata sumelor, reprezentând preţul actualizat, achitat de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel încât, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice, Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, obligaţia de plată a preţului reactualizat în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în cauză, negăsindu-şi aplicarea în privinţa restituirii preţului prevederile Codului Civil, care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situaţiei anterioare, ca efect al nulităţii actului juridic civil.
S-a mai reţinut că restituirea preţului actualizat plătit de reclamanţi nu înseamnă, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi plata valorii de circulaţie a imobilului, ci doar achitarea de către Ministerul Finanţelor a sumei ce reprezenta preţul imobilului la data cumpărării, sumă ce se va actualiza.
În consecinţă, instanţa a admis capătul formulat de reclamanţi împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 74.089 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a preţului plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 331/1996, astfel cum această sumă a rezultat din raportul de expertiză efectuat în dosar.
Referitor la cererea de restituire a diferenţei dintre preţul reactualizat şi valoarea de circulaţie a apartamentului, tribunalul a apreciat că, în cauză, calitate procesuală activă are pârâtul Municipiul Bucureşti.
În ceea ce priveşte legitimarea procesuală pasivă, în cadrul unei asemenea cereri, tribunalul a avut vedere că obligaţia de garanţie contra evicţiunii incumbă vânzătorului bunului, acesta fiind, aşadar, titularul obligaţiei raportului juridic dedus judecaţii, ce are ca obiect plata de daune-interese, reprezentând diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de imobil, ca efect al obligaţiei de garanţie contra evicţiunii.
Pe fondul capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, analizând condiţiile evicţiunii în cauza dedusa judecaţii, instanţa a constatat că primele două sunt îndeplinite, fiind vorba de o tulburare de drept, dreptul de proprietate asupra bunului invocat de numitul A.V., evicţiunea fiind consecinţa acţiunii în justiţie formulată de acesta, admisă prin sentinţa civilă nr. 1739 din 05 februarie 1998, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în dosarul civil nr. 16518/1997, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2025 din 06 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, prin care reclamanţii au fost obligaţi să lase, în deplina proprietate şi posesie, imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 331/1996, iar, pe de altă parte, cauza evicţiunii, fiind anterioară vânzării, dreptul terţului asupra bunului revendicat preexistând încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Sub acest aspect, în considerentele deciziei civile nr. 2025/2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii nedepunând minime diligente pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului, anterior vânzării, întrucât, anterior acestei date, exista o cerere formulată de A.V. Prin urmare, a reţinut instanţa, vânzarea imobilului către chiriaşi s-a făcut înainte de soluţionarea cererii, fiind exclusă buna-credinţa, reţinându-se, cu putere de lucru judecat, reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru aceste motive, instanţa a respins capătul principal de cerere formulat împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.
Astfel, în conţinutul motivelor de apel, a fost reiterată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, apelanta susţinând că, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speţă, Municipiul Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, care trebuie să răspundă pentru evicţiune totală sau parţială, prin fapta unui terţ, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, care nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii şi căreia nu-i revine obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat.
Un al doilea motiv de apel s-a raportat la faptul că instanţa de fond, în mod greşit, nu a ţinut seama de obiecţiunile la suplimentul de expertiză tehnică judiciară, formulate la termenul din 13 ianuarie 2009, şi şi-a însuşit suma cuprinsă în suplimentul raportului de expertiză întocmit de expert C.G., care a folosit o metodă nelegală de actualizare a sumei de 26.422.005 ROL, ignorând în totalitate dispoziţiile exprese prevăzute de art. 50 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007.
Prin cel de-al treilea motiv de apel s-a criticat faptul că instanţa de fond a apreciat că Ministerul Finanţelor Publice trebuie să plătească întregul preţ actualizat, fără a ţine seama de comisionul de 1% încasat de către SC H.N. SA, în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.312 RON, apelantul a apreciat că această dispoziţie a instanţei este nelegală, întrucât, chiar dacă această instituţie va fi obligată să plătească preţul actualizat, culpa procesuală nu-i aparţine acesteia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, parte a contractului de vânzare-cumpărare nr. 331/27289/1996, care răspunde pentru evicţiune, în temeiul art. 1337 C. civ., astfel încât este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată potrivit art. 274 C. proc. civ.
Împotriva aceleaşi sentinţe au declarat apel şi reclamanţii N.T.M. şi I.D.M., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, iar, pe fond, admiterea cererii principale, astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 740.000 lei.
Prin primul motiv de apel, apelanţii-reclamanţi au susţinut faptul că Legea nr. 10/2001, republicată, prevede restituirea preţului actualizat, fără a specifica dacă actualizarea se va face la valoarea de piaţă sau suma respectivă se va actualiza cu rata inflaţiei, iar „unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem" (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), astfel încât, avându-se în vedere că ei nu au împrumutat Statul Român cu o sumă de bani, ci au achitat valoarea de circulaţie stabilită, la acel moment, de vânzător, este evident că trebuie să fie despăgubiţi cu suma reprezentând valoarea de circulaţie din acest moment.
În prezent dispoziţiile Legii nr. 1/2009, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, au statuat, prin introducerea art. 501, că cei aflaţi în situaţia lor au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare şi, în cauză, nu poate fi invocată neretroactivitatea textului de lege menţionat, întrucât, pe de o parte, prevederea privind restituirea preţului actualizat exista în textul legii, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul pronunţării hotărârii, iar, pe de altă parte, se pune problema soluţionării unei situaţii juridice identice, instanţele de judecată neputând soluţiona în mod diferit acelaşi cauze, numai în funcţie de momentul sesizării instanţei - înainte sau după apariţia Legii nr. 1/2009.
În acest sens, apelanţii au arătat că prima instanţă a făcut o greşeală fundamentală, considerând că actualizarea preţului nu se face la valoarea de circulaţie, ci se actualizează, fără a arăta în ce mod, astfel cum această sumă a rezultat din raportul de expertiză efectuat în acest dosar.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, s-a criticat faptul că instanţa de fond a respins cererea subsidiară de obligare a intimatului - pârât Municipiul Bucureşti la plata diferenţei între suma actualizată cu rata inflaţiei şi valoarea de piaţă a imobilului, astfel cum au fost stabilite aceste valori în raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât Municipiul Bucureşti, în calitate de vânzător, avea obligaţia de garanţie contra evicţiunii, în condiţiile art. 1337 şi următoarele C. civ.
Astfel, apelanţii au considerat că instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1340 C. civ., câtă vreme, în contractul de vânzare-cumpărare nr. 331/27289 din 30 septembrie 1996, nu există o clauză de exonerare de răspundere pentru evicţiunea vânzătorului, astfel că textul art. 1340 C. civ. nu îşi găseşte aplicarea. În acelaşi sens, instanţa de fond reţinând, în considerentele sentinţei, reaua-credinţă, la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, a făcut o eroare gravă de apreciere a probelor din dosar, întrucât, pe verso-ul cererii de cumpărare a apartamentului în litigiu, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, se specifică faptul că, la data de 26 septembrie 1996, nu exista litigiu cu SC H.N. SA, pentru acest apartament, iar cererea despre care se face vorbire, în decizia civilă nr. 2025 din 06 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 13/2/2000, nu le-a fost comunicată şi nu au avut cunoştinţă de ea.
Examinând sentinţa atacată, instanţa de apel a apreciat că apelurile sunt nefondate, astfel, a supra apelului exercitat de apelanţii - reclamaţi N.T.M. şi I.D.M., Curtea a reţinut că , în conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu art. 21 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu art. 50 alin. (3) modificat în sensul că restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", precum şi faţă de dispoziţiile art. 501, ce prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză,trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul sau de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii in nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
În ceea ce priveşte aplicarea regulilor evicţiunii, invocate de către apelanţi, Curtea de Apel a reţinut că acestea nu operează, contractul nefiind încheiat în mod valabil.
Cu privire la apelul exercitat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a reţinut că primul motiv de apel, prin care se reiterează, de către apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii, în considerarea răspunderii pentru evicţiune, este nefondat, întrucât, prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate şi extinse în dispoziţiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata sumelor, reprezentând preţul reactualizat, plătit de către chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice rezultă ope legis (in virtutea legii) şi această normă specială derogă de la normele generale ale Codului civil privind efectele nulităţii si restituirea prestaţiilor de către vânzătorul care se presupune ca ar fi încasat preţul.
Asupra celui de-al doilea motiv de apel, prin care se invocă faptul că instanţa de fond nu a luat în considerare obiecţiunile la suplimentul de expertiză tehnică judiciară, Curtea a reţinut ca aceste obiecţiuni au fost respinse motivat de către prima instanţa, întrucât acestea s-au referit la indicele de inflaţie aplicat, iar apelantul nu a invocat argumente care sa combată concluziile expertizei administrata cu respectarea garanţiilor procesuale ale ambelor părţi.
Şi cea de-a treia critică, prin care se invocă faptul că apelantul - pârât Ministerul Finanţelor Publice nu ar trebui să plătească întregul preţ actualizat, fără a ţine seama de comisionul de 1% încasat de SC H.N. SA, a fost considerată de instanţa de apel ca neîntemeiată, câtă vreme art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 reglementează restituirea preţului, după caz, preţul de piaţă al imobilelor sau preţul actualizat plătit de chiriaşi, în integralitatea sa, fără a se reţine comisionul de 1% încasat de unitatea ce administra bunul.
Astfel, prin decizia civila nr. 525A din 27 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi Ministerul Finanţelor Publice.
Nemulţumit de această decizie, Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs, motivând că în mod greşit atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond au apreciat că în cauza dedusă judecăţii are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice, menţinând în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ teritorială vânzătoare (in speţa Municipiul Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi pentru că acesta are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se virează sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au indicat ca temei de drept prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, învederând instanţei faptul că au încheiat cu Primăria Mun. Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, un contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, care, prin sentinţa civilă nr. 1739 din 5 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2025 din 06 februarie 2006, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă, a fost desfiinţat, constatându-se nulitatea acestuia, a fost admisă cererea formulată de către numitul A.V. şi au fost obligaţi reclamanţii din prezenta cauză să lase în deplina proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, în cauză operând principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară. Conform acestui principiu, tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat, iar acest lucru se poate face prin restituirea prestaţiilor, respectiv, prin restituirea lucrului de către cumpărător, şi prin restituirea preţului de către vânzător.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilelor, restituire ce se efectuează de Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, faţă de prevederile legii speciale care statuează şi cu privire la persoana juridică obligată la restituirea preţului actualizat.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că art. 501 din Legea nr. 10/2001 a fost introdus ulterior promovării acţiunii – 26 martie 2008, prin Legea nr. 1/2009 care prevede că, în situaţia în care au fost eludate prevederile legale, chiriaşul are dreptul la restituirea preţului actualizat (art. 50 alin. (2) din lege), iar în situaţia în care contractul se anulează, dacă a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, el are dreptul la restituirea preţului de piaţă (art. 50 alin. (21) din lege) conform standardelor internaţionale de evaluare (art. 501 din lege), în ambele situaţii, despăgubirile acordându-se de Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Ori, nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, are ca efect lipsirea în tot a actului juridic, de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispoziţiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă. Cum nulitatea operează cu efect retroactiv (ex tunc), principiul restabilirii situaţiei anterioare ce guvernează efectele nulităţii, impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului desfiinţat .
Critica recurentului referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., de asemenea, urmează a fi înlăturată ca nefondată, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală), presupune valabilitatea contractului de vânzare cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării.
Cum dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată (forma de dinaintea modificării prin Legea nr. 1/2009) prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, Înalta Curte constată că decizia recurată este dată cu corecta aplicare a legii.
Este real că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).
Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Critica prin care se invocă faptul că recurentul nu ar trebui să plătească întregul preţ reactualizat, fără a se ţine seama de comisionul de 1% încasat de SC H.N. SA, este neîntemeiată, câtă vreme art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 reglementează restituirea preţului, după caz, preţul de piaţă al imobilelor sau preţul actualizat plătit de chiriaşi, în integralitatea sa, fără a se reţine comisionul de 1% încasat de unitatea ce administra bunul.
Având în vedere considerentele care preced şi care substituie motivarea deciziei pronunţată de instanţa de apel, se constată că recursul este nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 525 A din 27 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3409/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3274/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
