ICCJ. Decizia nr. 3251/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3251/2010
Dosar nr. 451/103/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 2 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Neamţ reclamanta Direcţia Generală de paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a pârâtului S.G.
Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 38 lit. b) 39 şi 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată de O.G. nr. 5/2006, precum şi pe dispoziţiile H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către Statul Italian a unor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu a acestora.
În fapt s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia, la data de 30 decembrie 2008, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Torino.
Tribunalul Neamţ, prin Sentinţa civilă nr. 6211 c din 6 iulie 2009 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa, în motivarea hotărârii, a reţinut în esenţă următoarele:
Restricţiile privind dreptul de a circula liber şi de rezidenţă pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene sunt prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE şi sunt determinate numai de motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică constatate printr-o decizie de expulzare motivată, notificată în scris persoanei în cauză.
Decizia de expulzare nr. 28 din 17 iulie 2008 emisă în privinţa pârâtului a fost determinată de încălcarea de către acesta a unui decret anterior de expulzare emis de Prefectul din Milano la 10 septembrie 2008, prin care se interzicea revenirea persoanei în Italia pe o perioadă de 5 ani.
S-a apreciat că în cauză nu se impune o măsură de limitare a exercitării dreptului pârâtului de liberă circulaţie deoarece pe de o parte nu se poate reţine că acesta prin conduita sa pe timpul şederii pe teritoriul italian ar reprezenta o ameninţare pentru ordinea publică. În speţă deşi se vorbeşte despre multiple „demersuri"; nu s-a făcut însă dovada a unei conduite necorespunzătoare şi nici a unor sancţiuni aplicate persoanei în cauză.
Pe de altă parte o încălcare a liberei circulaţii a pârâtului în Italia în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 ar fi şi lipsită de eficienţă în condiţiile în care statul italian i-a interzis pârâtului pătrunderea pe teritoriul său pe o durată de 5 ani, iar potrivit normei interne române, durata maximă de timp în care se poate dispune o atare limitare este doar de 3 ani.
S-a mai reţinut că măsura returnării unui cetăţean român nu atrage automat măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie.
Curtea de Apel Bacău prin Decima civilă nr. 119 din 4 noiembrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Din considerentele deciziei se reţine că instanţa de apel şi-a fundamentat respingerea apelului pe legalitatea şi temeinicia sentinţei Tribunalului, care de altfel nu a fost contestată de apelant.
În mod corect s-a făcut aplicarea cu precădere a dispoziţiei europene - Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European, precum şi Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene în temeiul cărora se conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre, iar în cauză nu au fost dovedite ca existente situaţiile prevăzute de art. 25 din Directivă care impun o asemenea limitare a dreptului de liberă circulaţie.
S-a mai constatat că au fost respectate dispoziţiile Acordului de readmisie încheiat între cele două ţări, ratificat prin Legea nr. 173/1997 de vreme ce Statul Român, fără formalităţi, a admis intrarea pârâtului în ţară, dispoziţiile acestui Acord nemaiputând fi extinse şi asupra unor eventuale proceduri ce ar putea fi ulterior exercitate de autorităţile române.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termen legal
Recursul nu a fost motivat în drept.
În fapt s-au reluat criticile din apel care s-au referit în esenţă la faptul că faţă de împrejurările de fapt dovedite - returnarea dispusă cu privire la pârât a fost determinată de comportamentul antisocial al acestuia - el fiind arestat de autorităţile italiene în mod necesar în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
S-a mai invocat art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală ratificat prin Legea nr. 173/199 - potrivit căruia fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi oricare persoană, cetăţean al părţii contractante solicitate, care nu îndeplineşte condiţii necesare pentru intrare sau nu întruneşte cerinţele necesare pentru şederea sa pe teritoriul părţii contractante solicitante.
S-a mai susţinut că limitările aduse acestui drept de Legea nr. 248/2005, nu contravin nici normelor constituţionale (după cum s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006), nici reglementărilor internaţionale care consacră acest drept.
S-a mai arătat că migraţia ilegală, care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de şedere în acel stat, este o problemă de interes public şi deci supusă limitărilor şi înscrisă în condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţia României, iar România trebuie să probeze capacitatea de a stopa această migraţie ilegală.
În speţă, a susţinut recurentul, s-a dovedit gradul scăzut de integrare al pârâtului în perimetrul Statului Italian, el având o activitate infracţională, care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
Criticile formulate se pot încadra în motivele prevăzute de C. proc. civ. în art. 304 pct. 9.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Reclamanta a investit - în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 - tribunalul, instanţă competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeaşi lege, cu o cerere de restrângere a exercitării dreptului intimatului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene.
Ca urmare, această măsură, fiind dată în competenţa instanţelor de judecată acestea sunt abilitate să aprecieze şi să analizeze, în funcţie de materialul probator administrat, oportunitatea aplicării măsurii solicitate.
Dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români nu este un drept absolut, el se exercită cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Legea nr. 248/2005 nu stabileşte că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie.
Textul actului normativ invocat prevede în mod expres că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie poate fi dispusă de instanţă, ceea ce înseamnă că ea nu se aplică automat la activarea unui Acord de readmisie. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziţii exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută.
Instanţele au făcut o corectă interpretare a normei de drept aplicabile în speţă, norma europeană, apreciind corect că nu se impune în cazul dedus judecăţii, măsura prevăzută de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
În legislaţia primară, art. 18.1.TCE se prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea acestuia.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţa cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, se stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Această Directivă a fost transpusă şi în legislaţia română, prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menţionat.
Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţia României stabileşte regula preeminenţei normei internaţionale (în speţă, normei comunitare), în raport de norma internă, în caz de neconcordanţă a acestor din urmă reglementări cu dispoziţiile din pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte.
În cauza dedusă judecăţii nu s-a probat existenţa vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicare măsurii solicitate de reclamantă.
În mod corect s-a constatat că dispoziţiile Acordului de readmisie încheiat de România cu Republica Italiană priveşte alte raporturi juridice decât cele deduse judecăţii, dispoziţiile acestuia nefiind încălcate în ipoteza în care instanţele nu aplică măsura prevăzută de Legea nr. 248/2005.
Ca urmare, instanţele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autorităţile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanţei române s-a limitat la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă şi nu la decizia de returnare a cetăţeanului român în ţara de origine.
Având în vedere aceste motive, se constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, ca urmare, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazei de date împotriva Deciziei nr. 119 din 4 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3248/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3252/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
