ICCJ. Decizia nr. 3252/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3252/2010
Dosar nr. 646/42/2009
Şedinţa publică de la 25 mai 2010
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă la data de 15 ianuarie 2009, reclamantele G.A., P.C.M. şi G.C.V. au solicitat instanţei îndreptarea erorii materiale strecurată în practicaua Sentinţei civile nr. 1351 din 15 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în Dosarul nr. 554/2005, în sensul menţionării faptului că, în şedinţa din 15 septembrie 2008, reclamantele prin procurator au solicitat să se admită probele solicitate prin precizările depuse pentru data de 19 iulie 2007 şi reiterate prin notele scrise depuse la 12 iunie 2008 ca răspuns la întâmpinarea Primăriei Târgovişte şi să se dispună efectuarea probelor solicitate şi să se pronunţe asupra probei cu expertiză.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că instanţa, fără a se pronunţa asupra admiterii sau respingerii probelor, a trecut la soluţionarea fondului, preluând integral susţinerile primăriei.
Tribunalul Dâmboviţa, prin încheierea din camera de consiliu din 23 martie 2009, a respins cererea reclamantelor, reţinând că, din studiul practicalei sentinţei, cât şi din caietul grefierului rezultă că nu s-a consemnat faptul că reclamantele au mai solicitat admiterea probelor menţionate în precizările depuse la 19 decembrie 2007, ci că s-a luat cunoştinţă de notele scrise de la dosar, că nu mai au cereri de formulat sau probe de solicitat, motiv pentru care instanţa a soluţionat cauza pe fond.
S-a mai reţinut că, în ipoteza în care, potrivit susţinerii reclamantelor, instanţa a omis să se pronunţe cu privire la un capăt de cerere principal sau accesoriu, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs, împotriva acelei hotărâri, solicitare ce nu poate fi însă soluţionată întrucât prin cererea formulată s-a cerut îndreptarea erorii materiale - art. 281 (1) C. proc. civ. şi nu completarea hotărârii - art. 2812 C. proc. civ.
Împotriva acestei încheieri, au declarat apel reclamantele, susţinând că, instanţa nu s-a preocupat de realitatea dezbaterilor stabilită cu cererea scrisă, ci s-a limitat doar la consemnările eronate ale grefierului, care nu constituie singurul mod pentru restabilirea susţinerilor părţilor, ci, atunci când există în dosar probe certe în sensul susţinerilor părţilor, care au fost eronat înserate în încheierea sau practicaua sentinţei, însemnările din caietul grefierului nu reprezintă nicio concludentă.
Al doilea considerent reţinut de instanţă nu are nici o legătură cu speţa, întrucât niciodată reclamantele nu s-au plâns că instanţa ar fi omis să se pronunţe cu privire la un capăt de cerere principal sau accesoriu.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 147 din 9 octombrie 2009, a respins ca nefondat apelul, reţinând, în esenţă, că instanţa investită cu cererea de îndreptare a erorii materiale nu a putut stabili, din verificările efectuate, că reclamantele au susţinut şi oral precizările depuse în dosar pentru termenul din 19 decembrie 2007 şi pentru termenul din 15 septembrie 2008, motiv pentru care nu se putea dispune îndreptarea pretinsei erori din practicaua sentinţei, în sensul că reclamantele au solicitat efectuarea probelor menţionate în precizările respective depuse la dosar.
S-a mai arătat că, în ceea ce priveşte al doilea considerent reţinut de instanţă, acesta într-adevăr nu are legătură cu cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamante, dar, cum numai dispozitivul intră în puterea lucrului judecat şi nu considerentele hotărârii, apelul nu poate fi admis pentru acest considerent.
De altfel, apelantele-reclamante aveau la îndemână exercitarea căii de atac a apelului în termenul legal de 15 zile de la comunicarea Sentinţei civile nr. 1361 din 15 septembrie 2008, dacă erau nemulţumite de această hotărâre, ceea ce însă reclamantele nu au făcut.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului reclamantele G.A., P.C.M. şi G.C.V., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii, în sensul admiterii apelului şi în fond, schimbarea în totalitate a soluţiei instanţei de fond prin admiterea cererii de îndreptare aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantele au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 281 şi art. 261 (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât în motivarea deciziei a constatat că reclamantele au cerut în scris admiterea şi administrarea probelor, dar a apreciat că nu s-a putut stabili că au făcut aceste cereri şi oral. Legea se referă la toate susţinerile părţilor - orale şi/sau scrise - care trebuie menţionate în sentinţă, iar instanţa, considerând că numai susţinerile orale trebuie să fie menţionate în sentinţă, nu şi cele scrise, introduce o discriminare între aceste două categorii de prezentare a apărărilor părţilor, ceea ce constituie un adaos nepermis la lege.
Reclamantele au mai arătat în motivarea recursului faptul că instanţa a motivat respingerea apelului printr-un considerent care nu are absolut nici o legătură cu pricina dedusă judecăţii, reţinând că apelantele-reclamante aveau la îndemână exercitarea apelului împotriva sentinţei, aspect ce nu are relevanţă în prezenta cerere în care solicită să se consemneze corect susţinerile reclamantelor în faţa instanţei de fond.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce succed:
Reclamantele au formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurată în practicaua Sentinţei civile nr. 1351 din 15 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, susţinând în motivare faptul că, prin notele scrise depuse la dosarul cauzei au formulat cerere de probatorii, ce nu a fost consemnată şi asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat.
Dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., invocate de reclamante ca temei de drept al cererii formulate, vizează greşelile materiale care se pot strecura în hotărâri şi încheieri. Noţiunea de greşeală materială are, în sensul acestei dispoziţii, înţelesul de eroare materială vizibilă, avându-se în vedere greşelile asupra numelui, calităţilor şi susţinerilor părţilor, cele de socoteli sau orice alte greşeli materiale.
Aşadar, pe cale de îndreptare este posibilă completarea susţinerilor părţilor formulate cu ocazia dezbaterilor, când părţile pun concluzii în faţa instanţei cu respectarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii ce guvernează procesul civil.
Aceste concluzii, susţinute oral de către părţi sunt consemnate în caietul grefierului de şedinţă şi sunt menţionate în practicaua hotărârii.
Or, în speţă, instanţa de fond fiind investită cu soluţionarea prezentei cereri de îndreptare eroare materială, a verificat consemnările privind concluziile puse de părţi în şedinţa publică din 15 septembrie 2008 şi a constatat că reclamantele nu au avut cereri de formulat sau probe de solicitat, motiv pentru care pricina a fost soluţionată pe fond.
De altfel, reclamantele, atât în motivarea cererii de ";îndreptare a practicalei";, cât şi prin motivele de recurs, au arătat faptul că precizările şi susţinerile privind probatoriile, care nu au fost consemnate şi asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat, au fost formulate prin note scrise.
Aşadar, nu se poate reţine o consemnare eronată a susţinerilor părţilor formulate cu ocazia dezbaterilor şi, ca urmare, nu se poate susţine că în practicaua sentinţei, a cărei îndreptare se cere, s-ar fi strecurat o eroare materială, sens în care cererea reclamantelor este, în mod evident, nefondată.
Pentru a se putea pronunţa o încheiere de îndreptare este necesar să se constate o eroare materială evidentă strecurată în hotărâre. Sintagma ";eroare materială"; este folosită de legiuitor pentru a exprima acele erori care s-au strecurat în hotărâre cu prilejul redactării şi care nu afectează legalitatea şi temeinicia acesteia.
De fapt, susţinerile reclamantelor, ce vizează nepronunţarea instanţei de fond cu privire la cererea de probe formulată în scris, reprezintă aspecte de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii care puteau fi invocate prin apel şi nu pe calea cererii de îndreptare a erorii materiale, prevăzute de art. 281 C. proc. civ.
Greşelile de judecată, care privesc fondul pricinii, nu pot fi corectate decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul căruia recurentele susţin că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, nu poate fi reţinut, deoarece motivele contradictorii şi cele străine de obiectul şi natura cauzei echivalează cu o nemotivare.
Or, în speţă, decizia curţii de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, iar considerentul prin care se reţine că apelantele-reclamante aveau la îndemână exercitarea apelului împotriva sentinţei este unul din argumentele pe care se sprijină motivarea instanţei de apel şi care are legătură cu pricina dedusă judecăţii pentru considerentele mai sus enunţate.
Faţă de cele ce preced, se constată că, în cauză, curtea de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, recursul urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele G.A., P.C.M. şi G.C.V. împotriva Deciziei nr. 147 din data de 9 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3251/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 3253/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
