ICCJ. Decizia nr. 3254/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3254/2010
Dosar nr. 6509/1/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Tribunalul Iaşi prin sentinţa civilă nr. 1166 din 11 iunie 2007 a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamanta C.G.I. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iaşi pentru anularea dispoziţiei nr. 3523 din 4 decembrie 2006 emisă de pârâtă.
În motivarea sentinţei Tribunalul a reţinut că reclamanta a contestat la 29 ianuarie 2007 dispoziţia nr. 3523 din 4 decembrie 2006 prin care Primarul Municipiului Iaşi a respins notificarea acesteia de restituire a imobilului situat în Iaşi.
S-a reţinut că în raport de data comunicării dispoziţiei către reclamantă, 20 decembrie 2006, depunerea contestaţiei la instanţă la 29 ianuarie 2007 este făcută tardiv, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 23 pct. 3 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Iaşi prin Decizia civilă nr. 156 din 15 octombrie 2008 a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa nr. 1166/2007 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că reclamanta a formulat în termen contestaţie, la 26 ianuarie 2007, cum atestă plicul ataşat contestaţiei, în raport de data când dispoziţia i-a fost comunicată şi anume la 27 decembrie 2006.
S-a constatat că în mod greşit instanţa a calculat termenul de contestaţie prevăzut de art. 26 pct. 3, în raport de data când i-a fost expediată reclamantei dispoziţia (20 decembrie 2007).
Potrivit art. 102 alin. (2) C. proc. civ. termenele de procedură încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură iar potrivit art. 104 C. proc. civ. actele de procedură trimise prin poştă instanţelor de judecată se socotesc îndeplinite dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de expedierea lor.
Tribunalul Iaşi prin sentinţa nr. 347 din 2 martie 2009, rejudecând cauza, a respins contestaţia ca nefondată.
Instanţa a constatat că potrivit certificatului de căsătorie din 30 octombrie 1910 emis de Oficiul de stare civilă Iaşi, M.H.J. s-a căsătorit cu G.S. domiciliată în Iaşi iar din certificat de naştere al reclamantei a rezultat că aceasta este fiica lui C.N. şi a lui R.C.
Din actul dotal din 27 octombrie 1910 s-a reţinut că L.S. a constituit dotă pentru fiica sa S. şi o ipotecă de prim rang asupra imobilului din Iaşi, dobândite ca moştenire de la tatăl său I.S.
S-a constatat că imobilul solicitat de reclamantă a aparţinut lui L. şi T.S. (zis S.) şi a fost lăsat moştenire fiicelor lor S.S. şi M.S. (aceasta din urmă bunica reclamantei).
Instanţa a constatat că din toate actele depuse în soluţionarea contestaţiei nu rezultă că reclamanta ar fi nepoata M.S. şi unica sa moştenitoare sau că mai există şi alţi moştenitori pentru imobilul pretins, iar certificatul de moştenitor nr. 1105/1978 dovedeşte că reclamanta a cules moştenirea rămasă de pe urma lui I.I. (în calitate de nepoată de fiică predecedată) şi anume cota de ½ dintr-un apartament situat în Bucureşti (dobândit de soţia supravieţuitoare M. în timpul căsătoriei cu defunctul).
Ca urmare s-a constatat că pentru imobilul din Iaşi, cererea reclamantei nu a fost dovedită.
Instanţa de apel
Curtea de Apel Iaşi prin Decizia nr. 111 din 5 iunie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantei.
În motivarea acestei decizii Curtea a reţinut că reclamanta a contestat dispoziţia nr. 3523 din 4 decembrie 2006 prin care i s-a respins ca tardivă notificarea imobilului din Iaşi, notificarea fiind formulată peste termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat astfel că sentinţa tribunalului de respingere a contestaţiei este corectă dar, Curtea a substituit motivarea Tribunalului cu alte considerente pe care s-a bazat soluţia de respingere a apelului.
S-a observat astfel că tribunalul, primind cauza spre rejudecare a procedat la analiza fondului litigiului dedus judecăţii fără a proceda la verificarea legalităţii dispoziţiei în ce priveşte respingerea notificării ca tardiv formulată.
S-a reţinut sub acest aspect că potrivit art. 22 termenul de depunere al notificărilor iniţial de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost ulterior succesiv prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi respectiv OUG nr. 145/2001 permiţându-se aşadar adresarea de notificări până la data de 14 februarie 2002.
Ca urmare, termenul instituit de art. 22 din Lege, termen de decădere şi nu de prescripţie a cărui depăşire este sancţionată, potrivit art. 33 alin. (5) din aceeaşi Lege cu pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, a fost depăşit de reclamantă care a înregistrat notificarea la nr. 8887 din 22 noiembrie 2005.
S-a mai reţinut că reclamanta nu a formulat o cerere de repunere în termenul de formulare a notificării, aceasta susţinând, din contră, că dreptul de proprietate este imprescriptibil iar cererea a adresat-o în temeiul Legii nr. 247/2005, lege care însă modificând unele articole ale Legii nr. 10/2001 nu a adus schimbări în privinţa dispoziţiilor art. 22 mai sus evocat.
Nu s-a primit nici apărarea referitoare la imprescriptibilitatea dreptului de proprietate întrucât reclamanta nu este titulara unui asemenea drept ci ea urmăreşte să-l dobândească prin procedura legii speciale a cărei declanşare nu se poate face decât în condiţiile precise imperative ale Legii nr. 10/2001.
Recursul
Împotriva deciziei nr. 111/2009 a declarat recurs reclamanta.
Recursul iniţial nu a fost motivat în drept iar ulterior, la cererea instanţei, recurenta prin avocat a precizat că temeiul de drept al recursului este art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
În fapt în esenţă s-au formulat următoarele critici:
Hotărârile ambelor instanţe - de fond şi de apel, sunt nelegale şi netemeinice deoarece au încălcat dreptul de proprietate al reclamantei.
Recurenta a arătat că deşi a dovedit calitatea de nepoată a M.I. care a fost fiica lui L. şi a T.S. şi care a moştenit imobilul din Iaşi de la părinţii ei.
Recurenta a criticat respingerea pe nedrept a cererii de efectuare a unei expertize pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului.
Recurenta a mai criticat ordinul de moştenire prin care G.H. a lăsat altor persoane imobilul din str. P. nr. 11 pe care nu îl deţinea.
Recurenta a mai arătat că s-au ignorat actele din care rezultă că singurul deţinător legal al imobilului a fost străbunicul său, L.S., tatăl M. şi al S.S.
Recurenta a mai arătat că a formulat notificare după apariţia Legii nr. 247/2005 care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001 deoarece a descoperit ulterior actele de proprietate ale bunicilor ei, iar dreptul ei de proprietate se cere a fi recunoscut în condiţiile art. 41 din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Analiza instanţei de recurs
Criticile formulate prin cererea de recurs împotriva deciziei Curţii de apel sunt neîntemeiate pentru considerentele ce succed.
În mod corect Curtea de apel a analizat cererea cu care a fost investită instanţa de fond ca fiind o contestaţie împotriva dispoziţiei Primarului de respingere a notificării nr. 8887 din 22 noiembrie 2005, iar o atare acţiune impunea verificarea modului de soluţionare a notificării de către entitatea investită cu aceasta.
Ca urmare, constatând că motivul respingerii notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată şi completată de Legea nr. 247/2005 a fost tardivitatea notificării instanţa de fond trebuia să se refere la legalitatea motivului respingerii.
Ca urmare, s-a constatat că soluţia instanţei de fond de respingere a contestaţiei a fost corectă în raport de faptul că o notificare formulată în anul 2005 în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru declanşarea procedurii administrative prealabile prevăzută de această lege nu mai poate fi primită, deoarece temeiul prevăzut de art. 22 şi ulterior prelungit până la 14 august 2002 nu a fost modificat de Titlul I al Legii nr. 247/2005.
În consecinţă Curtea de apel în mod corect a substituit motivării instanţei de fond propria sa motivare, legată de aspectele procedurale şi nu de fondul ale rezolvării notificării, aspectele de fond nefiind discutate în procedura prealabilă administrativă şi nici în instanţa de control judiciar (potrivit considerentelor Curţii de apel care au substituit motivarea Tribunalului).
Pe cale de consecinţă criticile formulate de recurentă referitoare la greşita apreciere a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 şi respectiv Legii nr. 10/2001 în raport de soluţia respingerii contestaţiei pentru tardivitatea notificării sunt nefondate.
Respingerea contestaţiei s-a făcut prin corecta interpretare şi aplicare a art. 22 din Legea nr. 10/2001 având în vedere că acest articol, de la data apariţiei Legii, nu a suferit decât modificările aduse prin OUG nr. 109/2001 şi, respectiv, OUG nr. 145/2001 care au prelungit termenul de formulare a notificărilor până la 14 februarie 2002.
Titlul I care a modificat Legea nr. 10/2001 nu a adus nici modificări nici completări articolului nr. 8 referitor la termenul de formulare al notificărilor.
Celelalte critici din recurs referitoare la fondul cauzei nu se pot analiza câtă vreme instanţa de apel a considerat inadecvată o atare analiză în raport de motivul pentru care a fost respinsă notificarea.
Comentariile pe care recurenta le face în recurs în legătură cu depunerea notificării în anul 2005, sunt pe de o parte , justificări (găsirea actului privind imobilul la o dată ulterioară apariţiei Legii nr. 10/2001) care nu pot fi analizate în recurs în lipsa unei cereri din partea reclamantei de a fi repusă în termenul de notificare (cum în mod corect a sesizat şi Curtea de apel).
Pe de altă parte, nici susţinerea legalităţii formulării unei notificări în baza Legii nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită având în vedere cele mai sus arătate în legătură cu termenul prevăzut imperativ de Legea nr. 10/2001 în art. 22 şi nemodificat prin Legea nr. 247/2005.
Constatând aşadar că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a primi cererea de recurs şi a modifica Decizia atacată, în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva deciziei nr. 111 din 5 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3279/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3165/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
