ICCJ. Decizia nr. 3268/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3268/2010
Dosar nr. 5589/1/2002
Şedinţa publică din 26 mai 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 219/1999 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu C.L. Buşteni, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia şi M.I., reclamantei C.I.E. i-a fost retrocedat imobilul proprietatea sa din Buşteni, compus din teren în suprafaţă de cca. 3 ha şi clădirile aferente acestuia - C.L. Buşteni şi M.I. fiind obligaţi să-i lase deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 2515/2000, C.I.E. a acţionat în judecată C.L. Buşteni şi M.I. spre a fi obligaţi la plata lipsei de folosinţă a imobilului retrocedat prin Sentinţa civilă nr. 219/1999 - începând cu data de 02 noiembrie 1996 şi până la predarea acestuia, la plata contravalorii degradărilor fizice şi morale la care a fost supus imobilul prin transformarea acestuia din spaţiu de locuit în sanatoriu TBC.
Ulterior, la 10 noiembrie 2000, în temeiul expertizei judiciare, reclamanta şi-a precizat pretenţiunile de la suma de 963.432 dolari SUA - corespunzător lipsei de folosinţă a imobilului pe timp de 3 ani.
Prin Sentinţa civilă nr. 299 din 12 octombrie 2001, Tribunalul Prahova a respins acţiunea - cu motivarea că hotărârea pronunţată în revendicare - rămânând definitivă la 02 noiembrie 1999 - prin Decizia nr. 63/1999, reclamanta putea solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului şi daunele materiale şi morale.
Având în vedere că ulterior imobilul reclamantei a fost expropriat, iar expropriatorul - M.I., prin Sentinţa civilă nr. 377 din 15 decembrie 2000, a fost obligat să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 7.200.000 dolari SUA.
Prin Decizia nr. 43/2002, Curtea de Apel Ploieşti, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei C.I.E. împotriva Sentinţei nr. 299/2001 a Tribunalului Prahova - pentru aceleaşi considerente avute în vedere de către instanţa de fond.
Împotriva Deciziei nr. 43/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, a declarat recurs reclamanta C.I.E. Invocând nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 C. proc. civ. reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea Deciziei nr. 43/2002 şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost precizată.
La termenul de judecată din 21 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând lipsa nejustificată a părţilor la strigarea cauzei a dispus în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. suspendarea cauzei.
La 18 ianuarie 2006, după repunerea cauzei pe rol la cererea reclamantei-recurente, instanţa supremă a pus în discuţia părţilor chestiunea timbrajului în raport de dispoziţiunile art. 3 lit. „ş"; din Legea nr. 146/1997, împrejurare în care avocatul recurentei a susţinut că suspendarea din 18 ianuarie 2006 s-a făcut cu lipsă de procedură, deoarece în Şedinţa din 24 noiembrie 2004 părţilor prevăzute li s-a dat un alt termen în cunoştinţă decât acela din 21 septembrie 2005 - consemnat în încheiere.
Faţă de această situaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la verificarea caietului magistratului asistent din Şedinţa din 24 noiembrie 2005 şi întocmirea unui referat în privinţa termenului acordat în prezenţa părţilor.
Ulterior, la termenul din 15 martie 2006, urmare a referatului în cauză din care rezultă că termenul acordat părţilor prezente în cunoştinţă a fost acela din 21 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în vedere recurentei-reclamante să-şi îndeplinească obligaţia legală de a-şi timbra cererea de repunerea cauzei pe rol, în conformitate cu art. 3 lit. „ş"; din Legea nr. 146/1997.
Împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, dispusă în Şedinţa publică din 15 martie 2006 reclamanta a formulat cerere de reexaminare, respinsă prin Încheierea din 4 iulie 2006. S-a reţinut că suspendarea recursului la data de 21 septembrie 2005 a fost legală, deoarece părţile prezente în Şedinţa publică din 24 noiembrie 2004 au avut termenul în cunoştinţă, astfel că reclamanta era datoare să achite după repunerea cauzei pe rol taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, aferente cotei de 50% din taxele calculate pentru cererea sau acţiunea a cărei judecată a fost suspendată.
La termenul din 13 septembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, menţinând măsura suspendării, deoarece recurenta-reclamantă prin apărătorul ales nu a înţeles să achite taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit pentru repunerea pe rol a cauzei.
Din data de 13 septembrie 2006 - când instanţa de recurs a menţinut măsura suspendării, reclamanta nu a mai stăruit în soluţionarea cauzei, până când aceasta a fost repusă pe rol din oficiu, iar la termenul de astăzi recurenta-reclamantă nu s-a prezentat, deşi a fost legal citată şi nici nu a invocat în scris existenţa vreunei cauze de întrerupere a termenului de perimare.
Ca urmare, pricina rămânând în nelucrare din vina reclamantei mai mult de un an, în cauză se va face aplicarea art. 248 C. proc. civ. - privind perimarea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de reclamanta C.I.E. împotriva Deciziei civile nr. 43/ 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3266/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3276/2010. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
