ICCJ. Decizia nr. 3405/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3405/2010
Dosar nr. 2792/117/2008
Şedinţa publică din 1 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 27 iunie 2008, L.E. şi L.B., au solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 55 situat în Cluj-Napoca, str. D., urmare recunoaşterii acestui drept printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că necesitatea iniţierii demersului judiciar rezidă în totala ineficienţă a sistemului instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care face imprevizibil şi nesigur, atât termenul de achitare, cât şi modalitatea şi cuantumul despăgubirii la plata căreia sunt îndreptăţiţi.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 207 din 7 aprilie 2009, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a prematurităţii acesteia invocate de către pârâţi.
Pe fond, a admis acţiunea, iar în consecinţă i-a obligat pe pârâţi, în solidar, să achite reclamanţilor contravaloarea în RON la data plăţii, a sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. D., judeţul Cluj, înscris în CF xxx Cluj, nr. top 000/S/LV, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la achitarea despăgubirilor.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că deşi, în procedura contencioasă a Legii nr. 10/2001, reclamanţilor li s-a recunoscut încă din anul 2005, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul la despăgubiri pentru imobilul din Cluj-Napoca, str. D., până în prezent aceştia nu au primit reparaţia cuvenită evaluată, potrivit expertizei efectuată în cauză, la suma de 50.000 euro.
De altfel, se mai arată, însăşi Curtea europeană a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensaţii, legislaţia naţională în vigoare, neluând în calcul daunele produse prin lipsa prelungită a acestei compensaţii.
Ca atare, conchide instanţa fondului, în condiţiile în care Curtea europeană a Drepturilor Omului a stabilit că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu este coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă şi nu asigură plata despăgubirilor într-un termen rezonabil, reclamanţilor nu li se poate impune să recurgă la această procedură, cu excluderea posibilităţii de a apela la normele dreptului comun.
Cât priveşte calitatea procesuală a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, tribunalul a reţinut că raportat la prevederile art. 131 şi respectiv art. 2 lit. ş) din H.G. nr. 1068/2007, aceasta este instituţia specializată pentru acordarea efectivă a sumelor reprezentând despăgubiri, ceea ce-i conferă, alăturat Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, calitatea de debitor al obligaţiei de despăgubire.
Apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au fost admise de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie care, prin Decizia nr. 307/A din 12 noiembrie 2009, a anulat în întregime sentinţa şi-a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă, Judecătoriei Cluj-Napoca.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că obiectul cererii reclamanţilor îl constituie o obligaţie tipică de a da, patrimonială, respectiv obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 100.000 euro.
Or, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
Cum, art. 2 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, statuează că tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei vechi, iar valoarea obiectului litigiului este de 365.610 RON, litigiul intră în competenţa de soluţionare în primă instanţă, a judecătoriei.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanţii cât şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii critică decizia dată în apel, pe considerentul greşitei stabiliri a competenţei de soluţionare a cauzei în primă instanţă de către judecătorie, în condiţiile în care obligaţia de plată derivă dintr-un litigiu soluţionat anterior în mod irevocabil, ce a avut ca obiect un bun care face obiectul Legii nr. 10/2001, situaţie în care, atât pentru soluţionarea cererii vizând restituirea în natură cât şi a celei referitoare la plata despăgubirilor băneşti, competenţa de primă instanţă revine, potrivit legii, tribunalului.
În considerarea aceluiaşi temei de drept, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor critică decizia din apel susţinând că reclamanţii şi-au motivat demersul judiciar pe ineficienţa procedurii instituită prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, din care derivă dreptul lor la despăgubiri, stabilit în baza Legii nr. 10/2001.
Ca atare, se arată cum pârâta este un organ de specialitate al administraţiei centrale, cu personalitate juridică, finanţat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanţelor Publice, conform prevederilor art. 10 (1) din Legea nr. 554/2004, toate litigiile privind actele administrative emise (sau care s-a refuzat a fi emise) de aceasta, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
În consecinţă, deşi a invocat ca excepţie absolută necompetenţa tribunalului, curtea de apel, interpretând greşit dispoziţiile legale în vigoare, a stabilit în sarcina unei instanţe necompetente soluţionarea acţiunii formulată în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Recursurile se privesc ca fondate, urmând a fi admise, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Imobilul în legătură cu care s-a formulat cererea de acordare a despăgubirilor, fostă proprietate a reclamanţilor, a fost preluat abuziv în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974, fără plata vreunor despăgubiri iar ulterior, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, fostului chiriaş.
Urmare admiterii contestaţiei exercitată de reclamanţi împotriva dispoziţiei prin care li s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, s-a constatat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, calitatea acestora de persoane îndreptăţite la acordarea despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (a se vedea Decizia nr. 832/A din 2 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie).
Ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii mai sus invocată, reclamanţii - prin cererea ce face obiectul cauzei de faţă - au solicitat obligarea directă a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, la plata despăgubirilor băneşti pe considerentul nefuncţionării "Fondului Proprietatea" şi a ineficienţei procedurii instituită prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În acest context, al unei cereri fondată pe dispoziţiile legii speciale şi respectiv al invocării unui drept recunoscut în procedura contencioasă a Legii nr. 10/2001, în mod greşit instanţa de control judiciar a plasat litigiul în domeniul de aplicare al dreptului comun, stabilind - în funcţie de valoarea despăgubirilor solicitate - competenţa de soluţionare în primă instanţă, în favoarea judecătoriei.
Or, aşa cum s-a arătat, în cauză s-a parcurs prima etapă a procedurii administrative, instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv formularea notificării şi emiterea dispoziţiei care, ulterior, în etapa contencioasă a fost anulată de instanţe, stabilindu-se dreptul reclamanţilor, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor.
La data iniţierii demersului judiciar, persoanele îndreptăţite se aflau în derularea celei de a 2-a etape a procedurii administrative de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi respectiv emiterea titlului de plată procedură vizată de dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care prin art. 20 (1) al Capitolului VI stabileşte competenţa de soluţionare în primă instanţă a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
Raportat la circumstanţele concrete ale cauzei de faţă, chemarea în judecată a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor ar urma să pună în discuţie examinarea unui eventual refuz practicat de pârâtă cu privire la emiterea titlului de plată şi respectiv o încălcare, a competenţelor şi atribuţiilor ce i-au fost stabilite prin O.U.G. nr. 81/2007 act normativ adoptat tocmai pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care a completat Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Tot astfel, instanţa de contencios administrativ urmează a examina şi excepţia prematurităţii cererii, invocată de aceeaşi pârâtă în condiţiile în care, se susţine, reclamanţii nu au înţeles să parcurgă cea de a II-a etapă a procedurii administrative prevăzută prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ce ar fi urmat să fie concretizată prin emiterea unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi abia apoi prin emiterea unui titlu de plată şi respectiv a unui titlu de conversie.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se admite cu consecinţa casării ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi a trimiterii cauzei spre soluţionare în primă instanţă Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii L.E. şi L.B. şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Deciziei nr. 307/A din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează decizia atacată, cât şi Sentinţa nr. 207 din 7 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Trimite cauza spre soluţionare în primă instanţă Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3341/2010. Civil. Obligaţie de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 3351/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
