ICCJ. Decizia nr. 3358/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3358/2010
Dosar nr. 20735/3/2008
Şedinţa publică din 31 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1878 din 16 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia de litispendenţă cu referire la Dosarul nr. 37884/3/2005 (constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 163 alin. (2) C. proc. civ. întrucât Dosarul nr. 37884/3/2005 se află în faza procesuală a recursului iar judecata acestuia este suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ.). Pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 20 februarie 1943 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, C.I.N. şi I.S.N. au cumpărat de la E.R. şi D.T., 70 miimi părţi indivize din terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de aproximativ 826 mp.
Prin contractul de construire autentificat din 20 februarie 1943 de acelaşi tribunal aceleaşi părţi au convenit construirea unui apartament pe terenul cumpărat.
Dreptul de proprietate asupra terenului menţionat şi a apartamentului a fost înscris în cartea funciară prin procesul - verbal din data de 8 iunie 1946 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, în beneficiul lui N.S.I. şi N.C.
Prin actul de partaj voluntar autentificat din 1948 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat (depus în copie necertificată la fila 14) I.S.N. şi C.N. au convenit împărţirea bunurilor asupra cărora erau coindivizari, iar apartamentul a revenit în deplină proprietate C.N.
Prin Decizia nr. 890/1959 emisă în temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a preluat în proprietatea statului, de la N.I. şi C., un apartament situat în Bucureşti, sector 2, (potrivit adresei depusă la fila 25, emisă de SC A. SA).
Pârâta V.T. a cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti prin SC A. SA, în temeiul Legii nr. 1/2/1995, locuinţa situată la etajul 6 al imobilului din Bucureşti, sectorul 2.
În raport de această situaţie de fapt, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, deoarece, comparând titlurile părţilor, a dat prioritate titlului pârâtei.
Astfel, prin împrejurarea că până la acest moment titlul de proprietate al pârâtei nu a fost anulat în procedura reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceasta s-a consolidat, astfel că se impune a fi înlăturate toate susţinerile acesteia privitoare la încălcarea legii la momentul încheierii actului şi la orice altă neregularitate legată de dobândirea de către pârâtă a bunului imobil revendicat.
Aceasta întrucât ceea ce s-a prescris pe cale de acţiune, s-a prescris şi pe cale de excepţiune. Or, dacă ulterior datei de 14 august 2002 reclamantul nu mai poate invoca nici un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare pe cale principală, el nu poate invoca o astfel de nulitate (constând în încălcarea legii la încheierea actului, deoarece bunul nu făcea obiectul acesteia) nici pe cale incidentală.
Prin urmare, ambele părţi se prevalează de titluri valabile.
Instanţa a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei situaţii de fapt şi de drept prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii în şedinţa din data de 9 iunie 2008.
Esenţial a se reţine din dispozitivul acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuţie şi asupra căreia s-a constatat existenţa unei practici neunitare, respectiv a priorităţii în soluţionarea acţiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul comunist şi actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii nr. 112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii nr. 10/2010, precum şi faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acţiuni în revendicare.
În consecinţă, preferabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale calificate ca atare de decizia dată în interesul legii - ale Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere situaţia particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobile preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989, titlul pârâtei devine preferabil faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, ce nu a fost anulat în instanţă în termen special de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 1072001 şi de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în această situaţie o reparaţie echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînţeles sub condiţia formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Este lipsită de relevanţă existenţa sau nu a bunei-credinţe a pârâtei, atât timp cât contractul de vânzare - cumpărare încheiat de aceasta nu a fost anulat în urma unei acţiuni formulate conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanţa nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua credinţă la încheierea contractului. De altfel, reclamantul nu a invocat în apărare o astfel de atitudine subiectivă a pârâtei.
Tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sensul că acesta avea un bun şi deci o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
S-a avut în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, situaţie neprotejată de Convenţie, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate, ar putea fi sancţionată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Singura speranţă legitimă creată reclamantului a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, iar, în condiţiile în care reclamantul nu formulase acţiunea în constatarea nulităţii absolute menţionate mai sus, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Pe de altă parte, cumpărătoarea în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deţine şi posesia concretizată material.
Prin Legea specială nr. 10/2001 i s-a garantat acesteia speranţa legitimă că, în situaţia în care contractul de vânzare - cumpărare prin care a cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu va pierde posesia materială.
Or, a admite acţiunea în revendicare şi a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriaşilor cumpărători, pentru care statul, prihtr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situaţia în care l-au dobândit prin acte valabile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul N.V.F. iar prin Decizia civilă nr. 591 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca tardiv apelul reclamantului, reţinându-se următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., 284 alin. (1) C. proc. civ., 101 alin. (1), art. 102 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia de tardivitate a formulării cererii de apel, reţinând că termenul de apel de 15 zile, calculat pe zile libere, a început să curgă pentru apelantul - reclamant la data comunicării sentinţei, respectiv la 19 martie 2009, conform dovezii de comunicare a sentinţei civile nr. 1878/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă; sentinţa a fost comunicată reclamantului la Cabinetul de Avocat L.N. din Bucureşti, sector 3, respectiv la domiciliul ales şi indicat prin chiar cererea de chemare în judecată.
Conform dispoziţiilor art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., termenul de apel s-a împlinit la data de 4 aprilie 2009 însă fiind o zi de sâmbătă s-a prelungit până la sfârşitul primei zile lucrătoare, respectiv până la 6 aprilie 2009.
Apelantul - reclamant a depus declaraţia de apel, prin avocat, la data de 7 aprilie 2009 la registratura instanţei care a pronunţat sentinţa apelată, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.
În combaterea excepţiei de tardivitate a declarării apelului, apelantul - reclamant, prin avocat, a depus la dosar o dovadă de comunicare a sentinţei apelate purtând data de 24 martie 2009; o dovadă similară a depus şi intimata - pârâtă prin avocat.
Faţă de dovezile contradictorii depuse la dosar s-au solicitat relaţii de la Oficiul Poştal Bucureşti, care a comunicat fotocopii de pe borderourile de expediţie şi de pe listele de distribuţie din care rezultă că atât reclamantului, cât şi pârâtei le-a fost comunicată sentinţa civilă nr. -1878 din 16 decembrie 2008 la 19 martie 2009, respectiv la 17 martie 2009, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul Tribunalului Bucureşti (filele 69 şi 70).
Ulterior, aceeaşi hotărâre a fost recomunicată părţilor la data de 14 martie 2009 cu recomandate poștale. S-a apreciat că de vreme ce primele dovezi de comunicare au fost expediate părţilor la adresele menţionate în dosar, termenul de apel curge de la această dată, pentru apelantul - reclamant, de la 19 martie 2009.
Efectuarea către parte a unei alte comunicări, fără a exista o justificare legală nu produce efecte juridice.
De altfel, părţile nu au invocat vreo neregularitate privind prima dovadă de comunicare, însă apelantul - reclamant, prin avocat, a susţinut că a primit-o numai pe a doua, fără a face dovezi împotriva procesului verbal de comunicare a sentinţei de la 19 martie 2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul N.V. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Recurentul susţine că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind incidenţă excepţia tardivităţii apelului.
Faptul că hotărârea a fost recomunicată părţilor la 24 martie 2009 nu poate să-i fie imputată câtă vreme prima comunicare nu a ajuns la domiciliul său, chiar dacă procesul verbal de comunicare face menţiunea că s-ar fi comunicat prin afişare.
În aceeaşi idee, reclamantul arată că şi partea adversă a susţinut că nu a primit prima comunicare a hotărârii expediată prin poştă la 17 februarie 2009 ci numai pe cea din 24 martie 2009.
Or, susţine reclamantul, câtă vreme nu există la dosar o cerere de recomunicare din partea lui, face deplină dovadă că această operaţiune juridică i-a fost adusă la cunoştinţă la 24 martie 2009, astfel că apelul a fost declarat în termen.
Se mai susţine că existând un dubiu în privinţa realizării celor două proceduri de comunicare a hotărârii, acesta trebuie să-i profite conform principiului „in dubio pro reo".
Cum nu s-a cercetat fondul cauzei, recurentul solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Potrivit art. 284 C. proc. civ. termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somaţia de executare.
Dacă o parte poate face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.
Dispoziţiile legale sus evocate sunt exprese şi imperative.
Or, faţă de aceste dispoziţii, de faptul că nici o parte nu a solicitat recomunicarea hotărârii, nefiind invocate vicii de procedură în ce priveşte comunicarea hotărârii, rezultă fără posibilitate de echivoc, că este validă comunicarea făcută la 19 martie 2009.
Cum faţă de această dată, reclamantul a declarat apel la 7 aprilie 2009 este incidenţă şi operantă excepţia, absolută şi peremptorie a tardivităţii apelului raportat la dispoziţiile art. 284 C. proc. civ.
Această excepţie este incidenţă cu atât mai mult cu cât comunicarea hotărârii din 19 martie 2009 a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 88, 90 şi 93 C. proc. civ.
Ca atare, în condiţiile în care, actul procedural de comunicare a hotărârii la 19 martie 2009, îndeplineşte cerinţele legale sus menţionate, şi în care reclamantul nu a uzat de dispoziţiile art. 180 C. proc. civ. şi de altfel a şi recunoscut că nu a făcut nici cerere de recomunicare a hotărârii, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 284 C. proc. civ., făcând o legală apreciere şi aplicare a legii.
Din perspectiva celor expuse recursul reclamantului nu îndeplineşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat recursul formulat de reclamantul N.V.F. împotriva Deciziei nr. 591/ A din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3469/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3014/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
