ICCJ. Decizia nr. 3014/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3014/2010
Dosar nr. 38206/3/2008
Şedinţa publică din 14 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 491/ A din 15 octombrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 52 din 15 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T.P.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă sub nr. 38206/3/2008, reclamanţii T.P. şi T.V. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, contestând Dispoziţia din 04 iunie 2008, prin care a fost respinsă notificarea înregistrată din 27 iulie 2001, privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, conform Legii nr. 10/2001, cu motivarea că nu există act de proprietate pentru imobilul notificat.
În motivarea cererii s-a precizat că în dosarul de notificare este depus actul de vânzare - cumpărare din 07 februarie 1939 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, al terenului în suprafaţă de 90 mp., cu următoarele vecinătăţi: la faţă, pe o lăţime de 0,9 m, cu proprietatea fraţilor B. (V., D., I. şi P.), în spate pe o lăţime de 0,9 m, cu proprietatea lui G.G., la stânga pe o lungime de 10 m, cu proprietatea lui P.B. şi la dreapta pe o lungime de 10 m, cu drumul de trecere cumpărat de la fraţii B. de către P.M. şi P.N., ai căror moştenitori sunt.
Nu a existat nicio solicitare din partea Primăriei Municipiului Bucureşti de la depunerea notificării şi până la emiterea Dispoziţiei Primarului General pentru depunerea actului de proprietate a imobilului notificat, rezultând că actul de vânzare - cumpărare din 1939 reprezintă actul de proprietate al imobilului notificat.
Prin sentinţa civilă nr. 52 din 15 ianuarie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis contestaţia; a anulat dispoziţia din 04 iunie 2008 emisă de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, reprezentant legal al Primăriei Municipiului Bucureşti; a obligat intimata să propună măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 3 compus din teren şi construcţie demolată.
Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia contestată din 04 iunie 2008, s-a soluţionat notificarea din 26 iulie 2001 şi s-a respins notificarea formulată de către notificatorii T.P. şi T.V. privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 3, cu motivarea că nu se prezintă act de proprietate pentru imobilul notificat.
În dosarul de notificare înaintat tribunalului de către unitatea deţinătoare a imobilului se află actul de vânzare cumpărare din 07 februarie 1939 autentificat de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat prin care s-a dobândit de către cumpărătorii M.P. şi N.P. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti.
Din adresa din 07 ianuarie 2009 emisă de către Serviciul Nomenclatura Urbană din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că artera de circulaţie a purtat anterior anului 1948 altă denumire.
În urma decesului defunctei T.E. s-a dezbătut succesiunea acesteia, fiind eliberat certificatul de moştenitor din 23 septembrie 1996, constatându-se că au calitatea de moştenitori cei doi contestatori, T.P. şi T.V.
Din înscrisurile depuse de către intimată, care constituie dosarul de notificare, precum şi din actele depuse de către contestatori pentru probarea pretenţiei deduse judecăţii, s-a constatat că la data de 28 mai 1982 a decedat N.P., iar pe de urma acestuia nu a fost dezbătută succesiunea, decesul acestuia intervenind anterior decesului soţiei supravieţuitoare, M.P., moştenitoarea acesteia fiind T.E.
Din adresa din 11 septembrie 2001 emisă de Primăria Sectorului 3 Bucureşti, rezultă că pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 3, din anul 1952 până în anul 1977, pe rolul fiscal al imobilului pentru teren şi construcţie în suprafaţă de 90 mp au figurat ca proprietari P.N. şi M., iar prin Decretul nr. 19 din 04 februarie 1977 imobilul a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului.
Această situaţie juridică a imobilului rezultă şi din adresa din 06 iulie 2001 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - D.G.I.A.P., potrivit căreia imobilul din Bucureşti a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 19/1977, fiind expropriat.
Unitatea deţinătoare ar fi trebuind să dea eficientă art. 24 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că foştii proprietari ai imobilului figurează în anexa la Decretul nr. 19/1977, fapt confirmat de situaţiile juridice privind imobilul în cauză şi să se considere că referitor la imobilul ce face obiectul notificării s-a făcut dovada dreptului de proprietate în patrimoniul autorului acestora.
Având în vedere că imobilul a fost dobândit de către soţii M.P. şi N.P., în timpul căsătoriei acestora, iar la data dobândirii imobilului nu erau în vigoare dispoziţiile Codului familiei ce reglementează principiul devălmăşiei bunurilor comune, codul intrând în vigoare în anul 1954, regimul juridic în vigoare fiind acela al separaţiei de bunuri în lipsa unei convenţii matrimoniale între soţi, nu s-a putut considera decât că aceştia au dobândit în cote egale dreptul de proprietate asupra imobilului, în lipsa altor menţiuni în contractul de vânzare - cumpărare (soţii au dobândit în mod egal bunul în calitate de coproprietari), iar cu privire la decesul defunctului N.P. nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii şi că are calitatea de moştenitoare soţia supravieţuitoare a acestuia, M.P.
Tribunalul a constatat astfel că cei doi contestatori sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren şi construcţie demolată, imobilul neputându-se restitui în natură, întrucât acesta este afectat de construcţii noi şi detalii de sistematizare, avându-se în vedere totodată dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ.
împotriva sentinţei civile nr. 52 din 15 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a declarat apel Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
În motivarea apelului s-a arătat că în mod greşit prima instanţa a admis contestaţia şi l-a obligat pe acesta să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 3. Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare, referatului comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate, precum şi conform notei de reconstituire, contestatorii nu au făcut dovada că au calitatea de persoane îndreptăţite, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, pentru imobilul în litigiu, respectiv nu s-a depus actul de proprietate al imobilului.
Din adresele referitoare la situaţia juridică a imobilului emise de A.F.I., D.I.T.L. Sector 3 Bucureşti, D.E.P. - S.N.U. din cadrul Municipiului Bucureşti nu rezultă identitatea de imobil. Imobilul situat în Bucureşti, sector 3, a purtat altă denumire, astfel cum rezultă din adresa depusă la dosar.
Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica formulată de apelant vizează greşita reţinere de către prima instanţa a calităţii contestatorilor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, în ceea ce priveşte dovada calităţii de proprietar al imobilului pentru autoarea contestatorilor.
Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Aşa cum rezultă din actele dosarului de fond-filele 27-29, contestatorii au formulat potrivit legii speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001, notificarea din 6 iulie 2001, prin care au solicitat apelantului stabilirea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţa de 90 mp. şi construcţie în suprafaţă de 35 mp.
Din adresele aflate la filele 22, 23, 35 şi 47 din dosarul de fond, emise de serviciile specializate ale Primăriei sector 3 şi respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, rezultă că imobilul situat în Bucureşt, sector 3, a fost expropriat de la numiţii P.N. şi P.M., prin Decretul nr. 19 din 04 februarie 1977, la dosar fiind ataşat şi tabelul cu proprietarii imobilelor expropriate - filele 46-47 dosar fond.
Din aceleaşi înscrisuri rezultă că în evidentele autorităţilor figurau ca titulari de rol fiscal pentru acest imobil, teren în suprafaţa de 90 mp. şi construcţie, începând cu anul 1952, numiţii P.N. şi P.M. - autoarea contestatorilor.
Cei doi contestatori au anexat actul de vindere-cumpărare din 07 februarie 1939-filele 88-92 dosar fond, prin care autoarea acestora - P.M. împreună cu P.N., au dobândit dreptul de proprietate asupra unei porţiuni din terenul loc viran situat în Bucureşti, în suprafaţa de 90 mp.
Aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 53/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, astfel că, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri naratorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 45 - 22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.
În conformitate cu prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.
Stabilindu-se că Legea nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă raporturilor juridice create între Stat şi proprietar prin preluarea imobilului, nu se poate ignora modificarea adusă acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005 în privinţa mijloacelor de probă a dreptului de proprietate de către persoana pretins îndreptăţită la masuri reparatorii.
În redactarea Legii nr. 10/2001, în materie de probaţiune, având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de acte, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigenţele impuse cu privire la probaţiunea dreptului de proprietate, în sensul că a statuat că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.
Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Ca atare, nu mai este necesară înfăţişarea a unor înscrisuri translative ori constitutive de proprietate, fiind suficientă prezumţia legală relativă enunţată, pe baza actelor vizând preluarea imobilului, ce operează în favoarea persoanei ce figurează în acest acte drept proprietar.
Aşa fiind, Curtea a reţinut că în mod corect s-a constatat de către prima instanţa faptul că în favoarea celor doi contestatori operează o prezumţie de proprietate pentru cota parte din imobilul reprezentat de terenul menţionat în notificare.
În consecinţă, nu este fondată critica apelantului în sensul că la dosar nu s-a depus un titlu de proprietate pentru terenul ce face obiectul notificării.
Nu este fondată nici susţinerea apelantului în sensul că actul de proprietate invocat de contestatori nu este de natură sa facă dovada deţinerii unei proprietăţi.
În acest sens, Curtea a reţinut că deşi este adevărat că adresa existentă la fila 30 în dosarul de fond, atestă faptul că fosta strada a purtat anterior anului 1948 denumirea de strada X iar nu strada X, în opinia curţii aceasta nu este de natură să răstoarne prezumţia dedusă din coroborarea celorlalte probe administrate în cauză, cu atât mai mult cu cât nu se face dovada că în toată perioada 1939- 1952 - data certă a înregistrării fiscale la aceasta adresa a autoarei contestatorilor - imobilul cumpărat prin actul de vindere din 1939 - şi care reprezenta o porţiune dintr-un lot de teren - nu a dobândit o adresa poştală distinctă de cea menţionată în actul de vindere, ca fiind adresa lotului din care s-a desprins porţiunea de teren astfel înstrăinată sau că aceasta ar fi fost diferită de adresele poştale la care se face referire în aceasta adresă.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs apelantul, în motimrea căreia s-au arătat urrmtoarele:
- Potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie să fie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor al fostului proprietar.
Înscrisurile avute în vedere de instanţă la soluţionarea cauzei nu fac dovada dreptului de proprietate şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte determinarea precisă a imobilului şi întinderea acestuia.
- Aceste acte trebuiau depuse în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
În aceste condiţii, instanţa este ţinută să analizeze legalitatea dispoziţiei având în vedere doar actele depuse în dosarul administrativ.
A ndizând decizia de apel în raport de crkicik formulate, ce se drcumscriu motizului de recurs prezăzut de art. 304 parag. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constata că recursul este nefondat în considerarea celor ce succed.
- După cum rezultă din motivarea deciziei de apel, în stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu instanţa a făcut referire atât la actele dosarului cât şi la prezumţia de proprietate conferită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestei norme legale,
(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Aplicarea acestor dispoziţii legale, în vigoare la data emiterii dispoziţiei din 4 iunie 2008, nu a fost contestată de către recurent; s-a făcut trimitere la necesitatea depunerii actelor de dovedire a dreptului de proprietate, fără a răsturna prezumţia de proprietate şi argumentele reţinute de instanţa de apel sub acest aspect.
La data emiterii dispoziţiei contestate, respectiv 4 iunie 2008, pe lângă dispoziţiile legale care impuneau obligaţia dovedirii dreptului de proprietate Legea nr. 10/2001 reglementa şi prezumţia de proprietate conferită de art. 24 din lege - aplicată de instanţa de apel şi nerăsturnată de către recurent prin criticile formulate.
În ceea ce priveşte dovada calităţii de moştenitor, la care se face referire în ambele critici formulate, se constată că această critică a fost formulată omisso medio - prin cererea de apel susţinându-se legalitatea dispoziţiei contestate, prin care s-a respins notificarea cu motivarea că nu există act de proprietate pentru imobilul în litigiu.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 491/ A din 15 octombrie 2009 a Cuiţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3358/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3008/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
