ICCJ. Decizia nr. 3972/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3972/2010
Dosar nr. 1930/45/2006
Şedinţa publică din 23 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Constată că prin cererea formulată şi înregistrată la 30 aprilie 2004 pe rolul Judecătoriei Vaslui, reclamanţii L.I., M.V., B.L., L.V. au chemat în judecată S.R., C.L. Vaslui, SC M. SA Vaslui, SC B. SRL, solicitând obligarea acestora la a lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 9964 mp, situat în Vaslui, str. Ştefan cel Mare (actualmente Decebal).
S-a arătat în motivarea cererii că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului reclamanţilor (numitul L.F.), deposedat abuziv prin naţionalizare şi că, în ciuda eforturilor şi demersurilor efectuate pentru recunoaşterea dreptului de proprietate, acestea au rămas fără niciun rezultat.
Judecata cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Vaslui, faţă de valoarea obiectului litigiului, conform sentinţei civile nr. 1254 şi 20 mai 2005.
În faţa tribunalului, cadrul procesual subiectiv a fost completat, prin formularea pretenţiilor şi în raport de SC C.V., SC G. SA Vaslui, SC I. SA Vaslui.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Vaslui a pronunţat sentinţa civilă nr. 174 din 22 februarie 2006, prin care a respins acţiunea reclamanţilor M.V., B.L., L.V. pentru lipsă calitate procesuală activă.
A fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantei L.I.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, din certificatul de moştenitor nr. 209 din 17 septembrie 1997, rezultă că de pe urma defunctului L.F. a rămas ca moştenitoare reclamanta L.I. în calitate de soţie supravieţuitoare iar ceilalţi reclamanţi au renunţat la succesiune, conform declaraţiilor autentificate menţionate în acelaşi certificat de moştenitor.
Singura care a acceptat succesiunea de pe urma defunctului L.F. este reclamanta L.I., astfel că ceilalţi reclamanţi nu au calitate procesuală activă renunţând la moştenire.
Instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de stat, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Or, la data sesizării instanţei cu soluţionarea acţiunii în revendicare era în vigoare Legea nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Cum a fost revendicat un imobil preluat abuziv de S.R., ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi pentru restituirea căruia trebuie urmată procedura prealabilă cu caracter administrativ prevăzută de acest act normativ, rezultă că acţiunea formulată direct în justiţie are caracter inadmisibil.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, care au criticat soluţia întrucât, în mod nelegal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active, în condiţiile în care prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 arată că succesibilii care, după data de 6 martie 1945 nu au acceptat restituirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a moştenirii pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi. De asemenea, în mod greşit s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată, cu toate că a fost deschisă şi o acţiune în baza Legii nr. 10/2001, în care a fost revendicată suprafaţa de 9,964 m.p. iar nu întreaga suprafaţă de 30.000 m.p. existentă în realitate.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 24 mai 2006, Curtea de Apel Iaşi a dispus în temeiul, art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii apelului declarat până la soluţionarea dosarului nr. 923/2001 al Tribunalului Vaslui.
Prin decizia nr. 5491 din 13 mai 2009 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâta SC B. SRL Vaslui împotriva încheierii menţionate, care a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii, aceleiaşi instanţe, reţinându-se că în calea de atac a apelului exercitat de reclamanţi, instanţa de apel are de verificat doar legalitatea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, fără a fi influenţată de cercetarea fondului cauzei dintr-un alt dosar.
Reluând judecata cauzei, Curtea de Apel Iaşi a pronunţat decizia civilă nr. 193 din 9 decembrie 2009, prin care a respins apelul formulat de M.V., B.L., L.V., ca neîntemeiat.
A fost admis apelul declarat de L.I. şi în consecinţă, a schimbată în parte, sentinţa atacată, respinsă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi trimisă cauza la Tribunalul Vaslui pentru judecarea acţiunii în revendicare.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cu privire la apelul celor trei reclamanţi faţă de care acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, că soluţia de primă instanţă este corectă, în condiţiile în care, din certificatul de moştenitor nr. 209 din 17 septembrie 1997 a rezultat că de pe urma defunctului L.F. a rămas ca moştenitoare numai reclamanta L.I., în calitate de soţie supravieţuitoare, ceilalţi reclamanţi renunţând la succesiune (conform declaraţiilor autentificate date, menţionate în conţinutul aceluiaşi certificat).
Faţă de poziţia acestora, de renunţători la succesiune, dispoziţiile invocate, ale art. 4 din Legea nr. 10/2001, nu sunt incidente şi producătoare de consecinţe juridice în ce-i priveşte (întrucât renunţătorii la moştenire nu pot fi consideraţi repuşi în termenul de acceptare a succesiunii prin efectul notificării).
Apelul declarat de reclamanta L.I. a fost considerat însă întemeiat, întrucât acţiunea în revendicare promovată nu putea fi respinsă ca inadmisibilă.
Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la 30 aprilie 2004, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu S.R., C.L. Vaslui, SC M. SA Vaslui, SC B. SRL, să-i fie lăsată în deplină proprietate suprafaţa de 9964 mp teren, situată în Vaslui, str. Ştefan cel Mare (actualmente str. Decebal), acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a apreciat că o astfel de acţiune, chiar formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este întemeiată, având în vedere că imobilul fusese înstrăinat la momentul intrării în vigoare a actului normativ special. Aceasta înseamnă că fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci şi pe aceea a acţiunii directe în justiţie.
Totodată, s-a reţinut că în cadrul acţiunii în revendicare, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, care se aplică prioritar legii naţionale, în măsura în care nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâtele SC C. SA Vaslui, SC B. SRL şi SC I. SA Vaslui.
1. Recurenta SC C. SA Vaslui a susţinut caracterul nelegal al soluţiei din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a modalităţii în care s-a apreciat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare.
Astfel, s-a arătat că prin modalitatea în care a fost tranşată această chestiune a fost ignorată decizia în interesul Legii nr. 33/2008, potrivit căreia, acţiunile în revendicare pe calea dreptului comun, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, întrucât nesocotesc raportul dintre norma generală şi cea specială.
Or, la momentul introducerii acţiunii de către reclamanţi, situaţia restituirilor de imobile preluate abuziv era deja reglementată prin Legea nr. 10/2001, astfel încât, în valorificarea pretenţiilor lor, reclamanţii nu mai aveau deschisă calea acţiunii de drept comun.
- În ce priveşte invocarea de către instanţă a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie observat, în acelaşi timp, că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., s-a reţinut că prevederile Convenţiei nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
2) Recursul pârâtei SC B. SRL Vaslui a vizat următoarele aspecte:
- Instanţa a transformat acţiunea în revendicare într-o acţiune în constatare, fără a dispune scoaterea din cauză a SC B. SRL, ceea ce este nelegal, deoarece proprietatea acestei societăţi a fost indisponibilizată în cartea funciară.
- În mod greşit s-a apreciat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind astfel nesocotită şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
- Au fost ignorate probele administrate în cauză, din care rezultă că preluarea imobilului nu s-a realizat abuziv, întrucât a fost plătită despăgubirea şi că oricum, preluarea nu s-a realizat de la autorul reclamantei, ci de la alte persoane.
- Înscrisurile depuse în probaţiune au caracter fals şi nu pot proba dreptul de proprietate pretins de reclamantă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
3. Recurenta SC I. SA Vaslui a formulat, de asemenea, critici în legătură cu aprecierea asupra caracterului admisibil al acţiunii în revendicare.
Faţă de împrejurarea că imobilul revendicat intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, este evident că o acţiune de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai poate fi primită.
În acest sens s-au pronunţat de altfel şi Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, au statuat că în măsura în care ar exista neconcordanţe între legea internă şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, dar numai în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
- Astfel, cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate, asupra căreia au purtat în principal, criticile din cele trei recursuri, se constată că acestea sunt nefondate şi nu pot fi primite.
Deşi invocă în sprijinul acestui aspect de nelegalitate raportul dintre legea generală şi cea specială, în a cărui aplicare corectă ar fi exclus demersul de revendicare pe calea dreptului comun, recurentele ignoră faptul că, pentru a se pune problema acestui raport, este necesar ca legea specială să fie incidentă (şi în continuare, să se pună problema aplicării ei cu prioritate).
Or, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, fac obiectul procedurilor speciale de restituire ale acestui act normativ „imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public”.
În speţă, imobilul a cărui restituire în natură s-a pretins, nu are un astfel de regim juridic, în condiţiile în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta se afla în patrimoniul unei societăţi comerciale, SC M. SA, privatizate integral (prin cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni de la F.P.S., la 24 februarie 2000).
Ca atare, nefiind dată situaţia, permisă a legii speciale (deţinerea imobilului de către o persoană juridică având capital majoritar de stat sau, chiar minoritar, dar cu valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute, mai mare sau egală cu valoarea imobilului), reclamanta nu era ţinută, sub sancţiunea decăderii în valorificarea dreptului [(art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001)], să urmeze procedura de restituire a legii speciale.
- În acelaşi sens, se constată că, deşi recurentele fac referire la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, susţinând că aceasta a dat o anumită dezlegare raportului dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun reprezentat de normele codului civil, dezlegare încălcată prin soluţia instanţei de apel, în realitate, este ignorat faptul că prin decizia de unificare a practicii judiciare menţionate, se arată în mod expres că „existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare”.
Este vorba deci, de necesitatea unei analize concrete, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.
În speţă, astfel cum s-a menţionat, datele concrete ale speţei, respectiv, împrejurarea că imobilul nu se afla, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în deţinerea unei persoane juridice dintre cele menţionate la art. 21, care să poată fi notificată, în vederea declanşării procedurii de restituire, au impus concluzia admisibilităţii acţiunii în revendicare.
Fiind admisibil un asemenea demers, celelalte aspecte menţionate, legate de probatoriul administrat şi măsura în care face el dovada dreptului de proprietate pretins de către reclamantă, de modalitatea de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1, vizează temeinicia pretenţiilor şi urmează să fie analizate de instanţa de trimitere.
Critica vizând modalitatea în care instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, va fi avută în vedere de instanţa de rejudecare.
Astfel, în aprecierea noţiunii de bun pretins de reclamantă a exista în patrimoniul său, se va ţine seama şi de rezultatul judecăţilor desfăşurate în paralel între părţi, în care s-a pus problema valorificării dreptului subiectiv asupra aceluiaşi imobil (de ex. dos. nr. 474/45/2006 în care a fost pronunţată decizia nr. 7589 din 28 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care cauza a fost trimisă Tribunalului Vaslui; decizia nr. 156/2007 a Curţii de Apel Iaşi, menţinută prin decizia nr. 6940/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; sentinţa civilă nr. 135 din 28 octombrie 2003 a Tribunalului Vaslui).
Aceasta întrucât, în măsura în care este vorba de hotărâri irevocabile care au tranşat deja aspecte ale raportului litigios dedus judecăţii şi în prezenta cauză, ele trebuie luate în considerare în aprecierea noţiunii de bun şi din perspectiva securităţii raporturilor juridice, ca parte a preeminenţei dreptului.
Critica din recursul pârâtei SC B. SRL vizând o pretinsă transformare de către instanţă a acţiunii în revendicare într-o acţiune în constatare, este de asemenea, nefundamentată.
Admiţând apelul şi desfiinţând sentinţa cu trimitere spre rejudecare, instanţa a avut în vedere natura juridică a acţiunii, acţiune în realizare, petitorie, în considerarea căreia a şi apreciat asupra admisibilităţii demersului judiciar.
Tot nefondate sunt criticile aceleiaşi recurente vizând neluarea în considerare a probelor din care ar rezulta preluarea cu titlu a imobilului ori faptul că nu s-a demonstrat preluarea bunului de la autorul reclamantei (în fapt, alte persoane fiind deposedate).
Aceste critici nu pot fi primite, astfel cum s-a menţionat deja, în condiţiile în care soluţia ce face obiectul recursului nu a tranşat fondul raporturilor juridice, pentru a putea fi supusă cenzurii sub acest aspect, ci doar a apreciat asupra admisibilităţii cererii în justiţie.
În consecinţă, conform considerentelor arătate, recursurile formulate de cele 3 societăţi pârâte au fost găsite nefondate şi vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC B. SRL, SC I. SA şi SC C.C. SA împotriva deciziei nr. 193 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3964/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3991/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
