ICCJ. Decizia nr. 3976/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3976/2010
Dosar nr. 1834/118/2006
Şedinţa publică din 24 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la data de 17 august 2006, reclamantul M.G. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei Săcele, jud. Constanţa, să anuleze în parte dispoziţia nr. 105 din 20 iulie 2006, cu privire la imobilul compus din teren în suprafaţă de 2724 mp şi construcţie, respectiv să oblige pârâtul să propună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, situat în comuna Săcele.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a unui teren extravilan în suprafaţă de 10 ha şi despăgubiri băneşti pentru locuinţa situată în comuna Săcele, justificând prin înscrisuri atât calitatea de moştenitor al bunicii sale, defuncta D.I., cât şi existenţa dreptului ei de proprietate asupra acestui din urmă bun, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 ianuarie 1948.
Prin dispoziţia contestată cererea de restituire a fost respinsă cu privire la ambele imobile. Dacă pentru terenul extravilan, reclamantul a arătat că soluţia este corectă, pentru imobilul din intravilan aceasta este nelegală, întrucât actul de vânzare-cumpărare prin care defuncta D.I. ar fi înstrăinat acest imobil este lipsit de efecte juridice în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate. A susţinut că în anul 1956 bunica acestuia s-ar fi îmbolnăvit grav, motiv pentru care ar fi fost adusă de mama sa la Constanţa, unde ar fi locuit până la data decesului, survenit în anul 1959, în tot acest interval de timp persoana în cauză fiind imobilizată la pat, ceea ce înseamnă, din punctul de vedere al reclamantului, că nu ar fi putut consimţi la încheierea actului de vânzare-cumpărare sus-menţionat.
Pe de altă parte, a arătat că existenţa actului de înstrăinare nu a fost invocată de pârât până la momentul soluţionării notificării, şi, mai mult, în adresa din 06 februarie 2004, acesta a arătat că defuncta D.I. figurează în registrul agricol din perioada 1951-1955, pagina 28, cu casă şi teren în suprafaţă de 2500 mp, iar în cel din perioada 1956-1958, pagina 125, e înscrisă menţiunea "plecată din localitate". Ulterior, în intervalul 1965-1968, în acelaşi registru a fost înscris E.C. care, prin înscris sub semnaţi privată, a înstrăinat imobilul către A.T. şi C.E., care figurează şi în prezent în evidenţele locale.
A fost invocată şi existenţa unor neconcordanţe în cuprinsul actului, respectiv consemnarea că vânzătoarea era văduvă din anul 1916, fapt care nu corespunde realităţii, întrucât bunicul reclamantului trăia şi în anul 1932, astfel cum rezultă din fişa întocmită de Comisia Centrală a împroprietăririi sătenilor.
Prin sentinţa civilă nr. 502 din 27 februarie 2007, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantului ca nefondată având în vedere, în esenţă, următoarele considerente de fapt şi de drept:
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, întrucât întregul imobil, compus din construcţie şi teren, a fost înstrăinat de autoarea reclamantului prin actul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 1958, a cărui anulare nu a fost solicitată de reclamant şi a cărui valabilitate nu este influenţată de aspectele invocate prin contestaţie, respectiv neregulile din conţinutul lui, inclusiv data transcrierii.
Prin Decizia civilă nr. 239/ C din 27 iunie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori si familie, litigii de muncă si asigurări sociale a respins apelul reclamantului ca nefondat.
În drept, s-a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor se restituie, de regulă, în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Rezultă că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 este determinat atât de acele preluări de imobile produse în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), cu excepţia admisă (Legea nr. 139/1940), cât şi de incidenţa condiţiei cuprinsă în sintagma "preluare abuzivă" a imobilelor de către stat, organizaţii cooperatiste şi alte persoane juridice.
Întrucât incidenţa condiţiei "preluării abuzive" nu se prezumă ci, din contră, trebuie dovedită în flecare situaţie, atât entitatea stabilită de lege să soluţioneze notificarea, cât şi ulterior, în caz de învestire, instanţa judecătorească, sunt obligate să aprecieze, pe bază de dovezi, dacă situaţia dedusă judecăţii se încadrează în prevederile legii, în sensul că sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii doar proprietarii, sau moştenitorii lor, ale căror imobile au fost "preluate abuziv".
În speţă, reclamantul a solicitat restituirea imobilului compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 2724 mp, situat în comuna Săcele, judeţul Constanţa, care a aparţinut în proprietate bunicii sale, defuncta Drăguţi Ioana, pretinzând că bunul a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului.
Din copia actului de vânzare cumpărare din 28 februarie 1958 la notariatul de Stat al raionului Istria, Regiunea Constanţa, rezultă că autoarea reclamantului a vândut acest bun, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilului a ieşit din patrimoniul acestei persoane pe cale convenţională, nu ca efect al măsurilor de preluare abuzivă dispuse în perioada 1945-1989, cum în mod nejustificat susţine reclamantul.
Această concluzie nu este infirmată de faptul că intimatul pârât nu a depus la dosar originalul actului de înstrăinare menţionat anterior, întrucât, în speţă, nu se examinează valabilitatea acestui contract, sub aspectul respectării condiţiilor de fond şi de formă impuse de legea în vigoare la momentul încheierii lui, ci includerea imobilului a cărui restituire se solicită în categoria celor stabilite de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, ori în condiţiile în care reclamantul nu a contestat în instanţă, anterior sau în timpul litigiului de faţă, valabilitatea operaţiunii juridice prin care s-a pretins transmiterea dreptului de proprietate al autoarei sale, înscrisul în care această convenţie s-a materializat nu poate fi ignorat, chiar dacă nu apare înscris în registrul agricol al localităţii. Pretinsa înscriere nu conferă drept de proprietate, iar, de altă parte, din răspunsurile pârâtului la interogatoriu rezultă că registrul agricol pentru perioada 1959-1963 nici nu ar mai exista.
De altfel, împrejurarea că la momentul încheierii contractului bunica reclamantului locuia în Constanţa şi era bolnavă nu impune în mod automat concluzia că aceasta nu ar fi putut consimţi la încheierea convenţiei. Din declaraţia martorei N.E., nora vânzătoarei, a rezultat că D.I. ar fi locuit la aceasta, nu la mama reclamantului, respectiv că ar fi suferit cu inima şi plămânii, ceea ce înseamnă că nu ar fi fost imobilizată la pat. Totodată, martora nu a contestat posibilitatea înstrăinării imobilului din comuna Săcele, arătând doar că „din auzite" ştie că soacra sa nu a vândut casa de la tară.
Nu se confirmă nici caracterul nereal al menţiunii referitoare la calitatea vânzătoarei, de „văduvă din anul 1916" pentru că, pe de o parte, din conţinutul fişei întocmită de Casa Centrală a împroprietăririi sătenilor - Direcţia colonizărilor, nu rezultă data la care a fost întocmită, iar pe de altă parte, anul menţionat de reclamantul-apelant, respectiv 1932, este infirmat de menţiunile efectuate cu privire la membrii familiei lui D.I., printre care mama reclamantului nu apare înscrisă, deşi în 1932 avea 21 de ani, conform certificatului său de naştere.
Nici menţionarea greşită a anului în care actul de înstrăinare a fost transcris nu prezintă relevanţă în soluţionarea contestaţiei, câtă vreme din conţinutul ultimului alineat al contractului şi din procesul verbal de autentificare rezultă că acordul de voinţă al părţilor s-a realizat la data de 28 februarie 1958, iar susţinerea referitoare la faptul că pârâtul nu a pretins, până la momentul soluţionării notificării formulată de reclamant, că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de proprietara lui, este infirmată de adresa din 28 mai 2002, prin care Primăria comunei Săcele a comunicat Prefecturii judeţului Constanţa că reclamantul nu poate pretinde despăgubiri pentru acest bun deoarece a fost vândut „lui E.C. de mama petentului".
Împotriva decimei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 14 august 2007, reclamantul M.G., prin care a criticat-o pentru nelegalitate - hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - sub următoarele aspecte:
Actul autentificat sub nr. 107/26/1958 nu are o existenţă reală, acesta fiind fals, respectiv întocmit pro cauza. A susţinut că actul nu a fost înscris în registrul agricol, respectiv că actul respectiv nu putea fi încheiat de către bunica sa, deoarece acesta în anul 1956 s-a îmbolnăvit şi a fost adusă în Constanţa, unde a locuit până la data decesului, fiind imobilizată la pat, astfel că nu a putut consimţi la încheierea actului.
Pe de altă parte, a susţinut că actul mai sus menţionat cuprinde numeroase neconcordanţe, menţionează că bunica sa ar fi fost văduvă din anul 1916, aspect nereal, deoarece bunicul său trăia şi în anul 1932, după cum se menţionează în fişa întocmită de Comisia centrala a împroprietăririi sătenilor. De asemenea, acelaşi act menţionează că actul ar fi fost transcris în registrul de transcripțiuni în anul 1918, deşi anul pretinsei înstrăinări apare ca fiind 1958.
Instanţa de apel a luat de bună afirmaţia pârâtei, potrivit căreia bunica sa ar fi înstrăinat imobilul în litigiu numitului E.C., conform adresei, deşi în actul autentificat mai sus amintit se menţionează că numitul M.I.D. ar fi fost cumpărătorul imobilului.
Toate aceste neconcordanţe erau de natură să creeze un dubiu instanţei de apel, situaţie în care trebuia să dea dovadă de rol activ în aflarea adevărului şi să solicite prezentarea originalului actului autentic prin care pârâta a pretins că bunica sa l-ar fi încheiat cu o terţă persoană.
S-a solicitat să se constate, pe cale incidentală, nulitatea actului autentificat sub nr. 107/26/1958, respectiv lipsa acestuia de efecte juridice, ceea ce înseamnă constatarea că acel imobil în litigiu a ieşit din proprietatea bunicii sale fără temei legal.
Cu privire la cererea de suspendare formulată de reclamant, aceasta va fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. au caracter facultativ pentru instanţa de judecată, singura în măsură să aprecieze asupra oportunităţii măsurii suspendării în condiţiile particulare ale cauzei pendinte, iar, pe de altă parte, aceste dispoziţii prescriu condiţia existenţei unei influenţe hotărâtoare asupra dreptului dedus în justiţie, a chestiunii pendinte pe rolul unei alte instanţe, ceea ce în cauză nu se justifică.
Circumstanţele particulare ale cauzei de faţă atestă că solicitarea de suspendare a judecăţii a fost formulată în condiţiile în care dosarul fusese repus pe rol, la solicitarea recurentului-reclamant, după aproximativ un an de la o altă suspendare dispusă de instanţa de judecată în condiţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. - lipsa nejustificată a părţilor la judecata pricinii -,cauză aflată sub iminenţa incidenţei sancţiunii perimării, situaţie care nu poate contura existenţa unei voinţe/interes real, în procesul pendinte, pentru dezlegarea/clarificarea în condiţii de celeritate a raportului juridic litigios.
În ceea ce priveşte condiţiile prescrise de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru suspendarea judecăţii, Înalta Curte constată că dezlegarea cauzei pendinte nu este influenţată de chestiunea litigioasă - obiect al Dosarului nr. 662/212/2008, întrucât raporturile juridice configurate de cele două cereri de chemare în judecată, aflate în etape procesuale diferite, sunt distincte, atât din perspectiva subiectelor antrenate în disputa judiciară, cât şi din perspectiva eventualelor efecte juridice ce s-ar putea produce în patrimoniul părţilor.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs a reclamantului, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:
În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susţinute de recurent cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi - istoricul cauzei deduse judecăţii, pretinsele neconcordanţe din cuprinsul înscrisurilor cu elemente relative la starea civilă a autorilor părţilor, toate cu consecinţe directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au prezentat în mod exhaustiv întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susţinute prin cererea de recurs dedusă judecăţii.
Instanţa de apel a apreciat corect că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 este determinat atât de faptul efectiv al preluării imobilelor în stăpânirea statului în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu excepţia admisă, reprezentată de Legea nr. 139/1940), cât şi de incidenţa condiţiei cuprinsă în sintagma "preluare abuzivă" a imobilelor de către stat, organizaţii cooperatiste şi alte persoane juridice.
Întrucât incidenţa condiţiei "preluării abuzive" nu se prezumă ci, din contră, trebuie dovedită în fiecare situaţie în parte, atât entitatea stabilită de lege să soluţioneze notificarea - pârâtul Primarul Comunei Săcele, cât şi ulterior, în caz de învestire, instanţa judecătorească, sunt obligate să aprecieze, pe bază de dovezi pertinente şi concludente, administrate în condiţiile legii, dacă situaţia dedusă judecăţii se încadrează în prevederile legii, în sensul că sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii doar proprietarii, sau moştenitorii lor, ale căror imobile au fost "preluate abuziv".
Situaţia de fapt susţinută de recurentul-reclamant, atât în cuprinsul notificării, cât şi în expunerea de motive a cererii de recurs, dar şi cea care a rezultat din aprecierea probelor administrate în cauză, operaţiune efectuată de instanţele fondului şi redată în cuprinsul hotărârilor pronunţate, nu configurează o ipoteză concretă de preluare abuzivă a bunului imobil în litigiu de către stat, în sensul celor prescrise de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Din conţinutul înscrisurilor existente la dosarul cauzei a rezultat că imobilul în litigiu a constituit obiectul unor raporturi juridice convenţionale succesive - actul de vânzare-cumpărare X., respectiv contractul de vânzare-cumpărare Z. - raporturi juridice care au justificat şi justifică şi în prezent deţinerea imobilului în litigiu de către terţe persoane fizice, şi nu juridice, neangrenate de altfel în procesul pendinte.
Notificarea existentă la dosarul cauzei cuprinde solicitarea expresă de redobândire în proprietate a imobilului în litigiu, în calitatea recurentului-reclamant de moştenitor al fostului proprietar, fără însă să invoce, la acel moment, faptul preluării abuzive şi efective a imobilului în stăpânirea statului, în una sau alta din modalităţile prevăzute de lege (act juridic sau intrarea în stăpânirea de fapt a bunului). S-a precizat doar că imobilul era la momentul notificării ocupat de alte persoane.
Abia prin cererea din 03 martie 2003, reclamantul a susţinut, pe de o parte, ideea preluării abuzive de către stat a imobilului şi, pe de altă parte, faptul deţinerii celor două construcţii de către două familii din localitatea de situaţie a imobilului, fără să poată explica/dovedi modalitatea în care imobilul a trecut în fapt sau în drept de la o persoană la alta.
În contextul înscrisurilor administrate în cauză - din actul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 1958 la Notariatul de Stat al raionului Istria, Regiunea Constanţa, rezultă că autoarea reclamantului a vândut acest bun, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilului a ieşit din patrimoniul acestei persoane pe cale convenţională, nu ca efect al măsurilor de preluare abuzivă dispuse în perioada 1945-1989, coroborat cu celelalte înscrisuri existente la dosarul cauzei - situaţia de fapt reţinută de instanţele fonului nu poate susţine pretenţia de retrocedare a imobilului formulată de reclamant, concluzia judicioasă fiind în sensul că prevederile legii speciale de reparaţie civilă nu sunt incidente în cauză.
Dispoziţiile legislaţiei speciale în materia imobilelor preluate în mod abuziv în stăpânirea statului, respectiv pct. 1 lit. e) din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au stabilit obligaţiile concrete ce revin persoanelor interesate să obţină retrocedarea imobilelor, cu toate solicitările conexe -e) sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 23 din lege, respectiv conţinutul concret al probaţiunii 23.1. prin acte doveditoare se înţelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică; b) actele juridice care atestă calitatea de moştenitor (certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate, testament însoţit de certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor); c) orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege].
Invocarea rolului activ al judecătorului poate constitui o critică reală si serioasă in măsura in care aceasta este însoţită si de susţinerea demersului concret pe care instanţa/instanţele ar fi trebuit să-l ordone pentru clarificarea raportului juridic dedus judecăţii.
Altfel, critica nu poate fi analizată/reţinută, cu atât mai mult cu cat instanţa este obligată sa asigure caracterul echitabil al procedurii, din perspectiva egalităţii de tratament juridic al tuturor părţilor din proces, nefiindu-i îngăduit să preia sarcina probaţiunii de la persoana reclamantă, în detrimentul părţii adverse.
În privinţa constatării, pe cale incidentală, a nulităţii actului autentic nr. 107/26/1958, solicitarea nu poate fi primită, întrucât, pe de parte, aceasta nu respectă regulile de drept procesual specifice căii extraordinare de atac pendinte, iar, pe de altă parte, eventuala desfiinţare a actului juridic, in contextul înstrăinărilor succesive, nu asigură restabilirea situaţiei anterioare patrimoniale după prescripţiile legislaţiei speciale.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva Deciziei civile nr. 239/ C din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare formulată de reclamantul M.G.
Respinge recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva Deciziei civile nr. 239/ C din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3011/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4077/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
