ICCJ. Decizia nr. 4115/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4115/2010

Dosar nr. 2401/63/2006

Şedinţa publică din 1 iulie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

La data de 14 noiembrie 2001, reclamanţii D.M., D.A.S. şi D.D.C. au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 896/A/2001, emisă de Universitatea Craiova, prin care li s-a refuzat restituirea în natură a imobilului compus din teren şi construcţie, situat în Craiova.

Au arătat că decizia este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, imobilul respectiv fiind destinat unei case de oaspeţi.

Pârâta Universitatea din Craiova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei, invocând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

La data de 19 martie 2002, reclamanţii au formulat o precizare a contestaţiei, arătând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile acestor categorii de imobile.

La data 16 septembrie 2004, contestatorii au formulat o nouă precizare a contestaţiei, arătând că solicită restituirea în natură a întregului teren aferent construcţiei de 824 m.p., ce constituie curtea şi grădina casei.

Tribunalul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 456 din 3 decembrie 2004 a admis în parte contestaţia precizată formulată de contestatori, a desfiinţat Decizia nr. 896/A/2001 emisă de pârâta Universitatea din Craiova şi a dispus acordarea către contestatori de măsuri reparatorii prin echivalent, în valoare estimată de 4.665.745.000 lei pentru imobilul situat în Craiova, compus din construcţie cu demisol şi parter şi teren în suprafaţă de 842 m.p., luându-se act ca nu se solicită cheltuieli de judecată.

S-a reţinut de instanţa de fond că, faţă de hotărârea de respingere a acţiunii în revendicare, care prezintă autoritate de lucru judecat, reclamanţii sunt îndreptăţiţi numai la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul solicitat, care au fost stabilite cu privire la construcţia cu demisol, parter şi teren de 824 m.p.

În termenul legal s-a declarat apel de către reclamanţii D.M., D.A.S., D.D.C. şi pârâţii Universitatea din Craiova, D.G.F.P. Dolj, Statul Român prin M.F. Bucureşti, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Reclamanţii au apreciat că s-au interpretat greşit dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte reţinerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii prin care s-a respins acţiunea în revendicare pe dreptul comun, din această cauză fiindu-le acordate numai despăgubiri, fără ca instanţa să cerceteze dacă sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură.

Universitatea din Craiova a criticat sentinţa, deoarece s-a acordat mai mult decât s-a solicitat de către reclamanţi, raportat la notificarea adresată, respectiv s-au dat despăgubiri pentru o suprafaţă de 824 m.p., în loc de 300 m.p., cât era obiectul notificării. De asemenea, s-au acordat despăgubiri valorice exagerat de mari faţă de valoarea reală a terenului, având în vedere că reclamanţii prin notificare au solicitat 100.000 dolari despăgubiri pentru teren şi construcţia ce le-a aparţinut în proprietate; în mod greşit nu s-a concretizat procedura de acordare a despăgubirilor.

Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj a criticat sentinţa deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, care are o astfel de calitate numai în situaţia în care persoana îndreptăţită optează prin cerere pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, conform art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 3031 din 30 noiembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. 404/CIV/2005, au fost admise apelurile declarate de reclamanţii D.M., D.A.S., D.D.C., Universitatea din Craiova, Statul Român prin M.F. Bucureşti, D.G.F.P. Dolj, împotriva sentinţei civile nr. 456 din 3 decembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 12543/2001. A fost desfiinţată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că notificarea adresată pârâtei viza numai suprafaţa de 300 mp, iar instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut. S-a constatat totodată nelegalitatea reţinerii autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilului, în cauză nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 2401/63/2006.

Pârâta Universitatea din Craiova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de retrocedare în natură a imobilului situat în Craiova, considerând în esenţă că imobilul este o construcţie nouă şi diferită în raport de imobilul care a aparţinut familiei D.

Pe cale reconvenţională a solicitat obligarea la plata sumei de 577279,8 lei, reprezentând echivalentul lucrărilor de consolidare-modernizare ce s-au executat în perioada 1998-2002 şi reevaluarea investiţiilor până la nivelul anului 2006.

Pârâta Universitatea din Craiova a precizat cererea reconvenţională, în sensul că a solicitat recunoaşterea unui drept de retenţie a imobilului în speţă, până la plata sumelor reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor.

Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi D.G.F.P. Dolj a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 97 din 16 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 2401/63/2006, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.M., D.D.C. şi D.A.S., în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Craiova.

S-a respins acţiunea formulată de aceiaşi reclamanţi, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, precum şi cererea reconvenţională precizată şi formulată de pârâta Universitatea din Craiova.

S-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a imobilului construcţie, compus din parter şi demisol, amplasat în Craiova, şi a terenului aferent acestuia, în suprafaţă de 300 mp, cu următoarele dimensiuni şi vecinătăţi: la N - grădină a Universităţii din Craiova pe d=7,5m, punctele topografice 5,6, M.L. pe d=4,56 m, punctele topografice 4,5, clădire Universitatea din Craiova pe d=l,2m, punctele topografice 9,10, pe d=12,2 m, punctele topografice 11,12; la S - clădire Univ. din Craiova pe d=6,4 m, punctele topografice 7,8, str. E.C. pe d=22,6 m, punctele topografice 1,2; la E-A.J.O.F.M. Dolj pe d=30,8 m, punctele topografice 2,3,4; la V-clădire Universitatea din Craiova pe d=8 m punctele topografice 6,7, pe d=4,4 m, punctele topografice 8,9, pe d=II m, punctele topografice 10,11, astfel cum a fost identificat în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert I.I., aflat la filele 98-100 din dosar. A fost anulată Decizia nr. 896/A/2001, emisă de pârâta Universitatea din Craiova.

Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că în raport de dispoziţiile prevăzute în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi de conţinutul expertizei efectuate în cauză, clădirea în litigiu nu poate fi considerată imobil nou faţă de cel preluat, nefiind modificată compartimentarea iniţială, fiind aduse doar îmbunătăţiri funcţionale sau de întreţinere curentă, astfel încât, Decizia nr. 896/A/2001 emisă de pârâta Universitatea din Craiova, a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9-11 din Legea nr. 10/2001.

În privinţa despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revenind statului sau unităţii deţinătoare, pârâta având o situaţie asimilată chiriaşului, cu atât mai mult cu cât, reclamanţii au fost privaţi de posesia şi fructele bunurilor lor prin deposedarea în mod abuziv de proprietăţile deţinute.

S-a arătat că principiul îmbogăţirii fără justă cauză invocat de pârâtă nu are o reglementare legală expresă, fiind o creaţie a jurisprudenței cu aplicare limitată la cazuri în care nu există dispoziţii legale speciale, cum sunt cele ale Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Universitatea din Craiova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În primul motiv de apel s-a criticat sentinţa în privinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, susţinându-se că în mod nejustificat instanţa nu a avut în vedere că imobilul în litigiu a rămas în continuare în proprietatea statului, care a transferat numai dreptul real de administrare a acestui imobil către Universitatea din Craiova.

În cel de-al doilea motiv de apel s-a criticat sentinţa în privinţa restituirii în natură a imobilului în litigiu, arătându-se că imobilul este un imobil nou în sensul legii, în condiţiile în care expertizele efectuate în cauză au evidenţiat transformările capitale aduse acestui imobil, ale cărui lucrări efectuate au o valoare de 749.120 RON, faţă de valoarea de la data preluării care era de 118.740 RON, neavându-se astfel în vedere aspectele privind structura zidăriei, lucrările de edificare de la fundaţie până la acoperiş, finisajele, precum şi destinaţia imobilului care a fost modificată, fiind încălcate prevederile art. 18.3 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În ultimul motiv de apel s-a criticat sentinţa în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale precizate, susţinându-se că în mod eronat instanţa de fond a asimilat ipoteza Universităţii din Craiova ce are calitate de unitate deţinătoare, având un drept real de administrare asupra imobilului în litigiu, cu ipoteza chiriaşilor care au calitatea de simpli detentori precari.

S-a menţionat că dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 conţin dispoziţii exprese numai în privinţa chiriaşilor din imobilele supuse restituirii, fără a face trimitere la alte situaţii similare, legiuitorul neprevăzând o reglementare specială cu privire la îmbunătăţirile realizate de unităţile deţinătoare în privinţa cărora se aplică dreptul comun, respectiv principiul îmbogăţirii tară justă cauză.

S-a criticat susţinerea instanţei de fond referitoare la inaplicabilitatea principiului îmbogăţirii fără justă cauză în aplicarea Legii nr. 10/2001, susţinându-se că acest principiu constituie raţiunea fundamentală a regulii instituită de art. 49 din lege, care dă dreptul chiriaşilor de a pretinde şi de a obţine de la stat contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate asupra imobilului retrocedat în natură.

S-a invocat omisiunea expertului de a răspunde la obiectivul privind stabilirea sporului de valoare adus imobilului, precum şi evaluarea lucrărilor a căror valoare este pretinsă, efectuate înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 şi de formularea vreunei notificări în sensul restituirii imobilului, precum şi încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de fond, care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, cu toate că cererea reconvenţională a fost formulată în temeiul dreptului comun, respectiv al principiului îmbogăţirii fără justă cauză şi nu a dispoziţiilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Apelanta a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 494 alin. (1) C. civ. şi art. 494 alin. (3) C. civ., în privinţa însuşirii lucrărilor efectuate de către apelantă fără obligarea reclamanţilor de a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii constructorului, fiind achitată şi taxa de timbru la valoarea pretenţiilor pretinse în temeiul art. 997 C. civ., pentru cererea reconvenţională calificată ca o „actio de in rem verso".

Sentinţa a fost criticată şi în privinţa neacordării unui drept de retenţie, susţinându-se că există o conexiune materială între creanţa datorată de reclamanţi şi imobilul litigios, persoana deţinătoare fiind îndreptăţită la acordarea acestui drept de retenţie, ca o garanţie a executării despăgubirilor.

În finalul motivelor de apel s-a solicitat încuviinţarea efectuării unui supliment la raportul de expertiză sau a unei noi expertize, pentru a se stabili corect sporul de valoare adus imobilului în litigiu prin îmbunătăţirile efectuate, arătându-se că expertul nu a precizat dacă structural imobilul în starea actuală este diferit de cel iniţial şi prin prisma schimbării destinaţiei, neavând în vedere nici costul manoperei pentru realizarea lucrărilor.

S-a solicitat în prima teză admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii contestaţiei formulată de reclamanţi, iar în subsidiar, admiterea cererii reconvenţionale şi obligarea intimaţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor constând în costul materialelor şi al manoperei.

Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 338 din 28 octombrie 2008, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis cererea reconvenţională. A obligat reclamanţii la 749.120 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor şi a acordat un drept de retenţie.

În considerente s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înţeleg şi imobilele preluate fără titlu valabil, sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv cu sau fără titlu valabil constituie regulă, iar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reprezintă excepţia, fiind relevante în acest sens prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul în litigiu a fost proprietatea autoarei reclamanţilor – D.C., care a dobândit imobilul în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19 decembrie 1931, imobil ce a fost preluat în baza H.C.M. nr. 1783/1958 privind completarea listelor anexă la Decretul nr. 92/1950, fiind înregistrat la poziţia 73 din anexă.

S-a reţinut corect că imobilul a fost naţionalizat fără titlu valabil, încadrându-se în prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care probele administrate în cauză, respectiv depoziţia martorului audiat şi buletinul clădirii depus la dosar, au evidenţiat că imobilul a constituit locuinţa autoarei, neîncadrându-se astfel în dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

În privinţa imobilului aflat în litigiu au existat litigii ce au fost soluţionate de instanţă prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti în temeiul Legii nr. 112/1995 şi în baza acţiunii în revendicare promovată de autorul reclamanţilor – D.N.I. şi fiica acestuia D.C., pronunţându-se astfel Decizia civilă nr. 700/1996 a Tribunalului Dolj, prin care s-au admis apelurile declarate de Consiliul Local şi Universitatea din Craiova, împotriva sentinţei pronunţată de judecătorie, prin care s-a respins acţiunea în revendicare pe dreptul comun, cât şi Decizia civilă nr. 6025 din 26 august 1999 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-au admis recursurile declarate de Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi de Universitatea Craiova, menţinându-se sentinţa nr. 6876 din 25 mai 1998 a Judecătoriei Craiova prin care s-a respins plângerea formulată de reclamanţi.

De asemenea, s-a constatat că nu are calitate procesuală pasivă Statul Român, în condiţiile în care unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu este Universitatea din Craiova, căreia i-a fost adresată notificarea formulată de reclamanţi, în vederea restituirii acestui imobil.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, poate fi chemat în judecată numai în cazul în care unitatea deţinătoare a imobilului nu a fost identificată.

În Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a explicat semnificaţia sintagmei „unităţi deţinătoare", în sensul că unitatea deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică, care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlu, bunul ce face obiectul legii.

În raport de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

Expertizele efectuate în cauza de către experţii D.J.M. şi N.G. pag. 114, 179, Dosar nr. 1122/civ/2006) evidenţiază că imobilul în litigiu nu reprezintă un imobil nou în sensul Legii nr. 10/2001, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Ipoteza prevăzută în acest text de lege vizează acele construcţii cărora prin transformările survenite, în raport de forma iniţială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale ce reprezintă peste 100 % raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării, respectiv etajări sau adăugări de corpuri noi pe orizontală.

Prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 la pct. 19.2. s-a prevăzut că nu se circumscrie ipotezei prevăzute la alin. (1) al art. 19 din lege acea construcţie căreia i s-a modificat compartimentarea iniţială, ori i s-au adus numai îmbunătăţiri funcţionale, respectiv racordări de gaze, termoficare, consolidări sau alte lucrări de întreţinere curentă, consolidări şi altele asemenea. In conţinutul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză s-au evidenţiat lucrările efectuate de către pârâta-apelantă la imobilul ce a aparţinut autorului reclamanţilor, acestea fiind desfacerea tencuielilor interioare şi exterioare a zugrăvelilor la pereţi şi tavane; refacerea tencuielilor interioare şi exterioare ale elementelor decorative ale faţadei; crearea unor goluri în zidăria existentă la execuţia unor ziduri despărţitoare; consolidarea unor pereţi prin executarea de cămăşuiri cu plase sudate şi beton armat; executarea de fundaţii noi şi zidării; desfacerea şi executarea unui planşeu din beton armat; consolidarea unor ziduri cu tiranţi metalici şi mascarea lor cu rigips; refacerea scărilor cu elemente de beton armat; înlocuirea tâmplăriei de lemn cu tâmplărie de stejar şi aluminiu; pardoseli din gresie şi placări cu faianţă; pardoseli din parchet laminat; placarea scărilor cu marmură; glafuri la ferestre; zugrăveli cu vopsea lavabila; plafoane din rigips cu elemente decorative; reparaţii complete la şarpantă prin înlocuirea elementelor componente; hidroizolarea pe verticală a pereţilor; tencuieli exterioare cu mozaic a soclului clădirii.

Expertiza a constatat că toate aceste lucrări de construcţii şi instalaţii executate la imobil, au fost realizate în perioada 1998-2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform facturilor menţionate în raport şi depuse la dosar, lucrările prevăzute în documentaţia de executare fiind autorizate prin autorizaţiile de construire eliberate de Primăria Municipiului Craiova, fiind terminate şi recepţionate conform procesului-verbal de recepţie nr. 1821 din 8 mai 2001.

Prin expertiză s-a stabilit valoarea totală actualizată a lucrărilor efectuate în această perioadă la suma de 749.120 lei, nefiind luate în considerare facturile prezentate de pârâtă pentru lucrări executate după data recepţiei, respectiv cele privind pavaje în incintă, racord gaze, construcţia cabinei poartă şi altele.

În acelaşi raport de expertiză întocmit de expert N.G., s-a stabilit valoarea clădirii ce a aparţinut "autoarei reclamanţilor la data efectuării expertizei, ca fiind suma de 118.740 lei. Se constată, astfel, că lucrările de îmbunătăţire şi consolidare a imobilului în litigiu nu au condus la evidenţierea unui imobil nou în sensul Legii nr. l0/2001, făcându-se însă dovada efectuării unor lucrări necesare şi utile, care depăşesc mult valoarea actualizată a imobilului ce a aparţinut autoarei D.C.

Referitor la apelul declarat de Universitatea din Craiova s-a reţinut că, prin cererea reconvenţională precizată pârâta a solicitat, în subsidiar, obligarea reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor realizate la imobilul în privinţa căruia s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi, cât şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului, până la plata sumelor reprezentând contravaloarea acestor îmbunătăţiri.

În mod nelegal tribunalul a respins cererea reconvenţională, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 49 (actual art. 48) din Legea nr. 10/2001 şi asimilând situaţia pârâtei cu aceea a chiriaşilor vizaţi de acest text legal, în condiţiile în care Universitatea din Craiova are un drept de administrare ce i-a fost transmis prin Decizia nr. 162 din 02 noiembrie 1990, emisă de Prefectura Judeţului Dolj (fila 144 dosar nr. 122/CIV/2006).

Dreptul de administrare este prevăzut în art. 136 alin. (4) din Constituţia României, fiind un drept real, opozabil „erga omnei ca orice drept real în raporturile de drept civil.

Conţinutul dreptului de administrare este asemănător, dar nu identic cu cel al dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format, în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevăzându-se că titularul acestui drept poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile în care i-a fost dat în administrare.

Dacă prin dispoziţiile art. 49 (actual art. 48) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus prin îmbunătăţirile necesare şi utile, s-a urmărit protejarea chiriaşilor din imobilele cu destinaţie de locuinţă, aceste dispoziţii legale nu pot fi aplicate în cazul realizării îmbunătăţirilor de către pârâta Universitatea din Craiova, ce deţine un drept de administrare asupra imobilului.

Curtea Constituţională în deciziile pronunţate, a reţinut în mod constant că principiul constituţional al egalităţii în drepturi nu are semnificaţia unei uniformităţi de tratament juridic, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

Cererea reconvenţională formulată de pârâta Universitatea din Craiova, privind obligarea reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor realizate la imobilul în litigiu şi instituirea unui drept de retenţie până la plata acestor sume, s-a întemeiat pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv pe dreptul comun, şi nu pe dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 ce nu sunt aplicabile în cauză, cererea reconvenţională ce constituie o „actio de in rem verso", îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă regula potrivit căreia, persoana care realizează o îmbogăţire constând în sporirea activului patrimoniului său în dauna altei persoane care suferă o diminuare corespunzătoare a patrimoniului în lipsa oricărui temei juridic care să le justifice, este obligată să restituie celui astfel prejudiciat valoarea cu care s-a îmbogăţit, dar nu mai mult decât valoarea diminuării, între îmbogăţirea primei persoane şi diminuarea celei de-a doua, fiind necesar să existe o relaţie cauzală.

În speţă, prin executarea lucrărilor de îmbunătăţire la imobilul ce a aparţinut autoarei reclamanţilor în valoare de 749.120 lei, în raport de valoarea actualizată de 118.740 lei, a imobilului la data naţionalizării, sunt îndeplinite condiţiile pentru intentarea acţiunii întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără just temei, respectiv mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micşorarea unui patrimoniu ca o consecinţă a măririi patrimoniului persoanei căreia i s-a restituit în natură imobilul cu o valoare mult mai mare decât cea iniţială.

Este îndeplinită şi condiţia existenţei unei legături între sporirea patrimoniului reclamanţilor dobânditori ai imobilului şi diminuarea patrimoniului apelantei pârâte, reprezentată de transmiterea încă din anul 1990, a dreptului de administrare în favoarea pârâtei-apelante, care a realizat cu bună credinţă îmbunătăţirile la imobil, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, după respingerea acţiunii în revendicare promovată de autorul reclamanţilor D.N.I. şi după respingerea plângerii formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995.

În literatura şi practica judiciară s-a statuat că în situaţia în care unitatea deţinătoare este titularul unui drept de administrare, dispoziţiile art. 49 (actual 48) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu pot fi invocate de către dobânditorii imobilului în vederea exonerării acestora de la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse la imobil stabilite prin expertizele efectuate, întrucât titularii unui drept de administrare, în calitate de deţinători ai imobilului, nu fac parte din categoria de persoane(chiriaşi) la care se referă textul de lege enunţat.

În situaţia în care reclamanţii, după intrarea în posesia şi proprietatea imobilului beneficiază de îmbunătăţirile respective, constând în lucrări necesare şi utile, efectuate de pârâta Universitatea din Craiova, se impune obligarea de către instanţă a reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la imobilul în litigiu, având la bază principiul îmbogăţirii fără justă cauză, fiind incidente şi prevederile art. 992 C. civ., invocate în apel, astfel încât, este fără relevanţă împrejurarea că statul a preluat fără titlu valabil imobilul.

În ceea ce priveşte acordarea dreptului de retenţie în favoarea pârâtei apelante cu privire la imobilul în litigiu, dreptul de retenţie constituie prin el însuşi un mijloc de garantare a obligaţiilor care conferă creditorului posibilitatea de a opune excepţia de retenţie „erga omnes", respectiv oricărei persoane ce ar reclama bunul, obligând astfel pe debitor să-şi plătească datoria.

Există astfel o conexiune materială între creanţa datorată de reclamanţi şi deţinerea sau posesia exercitată de către pârâta Universitatea din Craiova, cu privire la imobilul litigios, în raport de cele arătate mai sus, fiind astfel întemeiat şi capătul de cerere privind acordarea dreptului de retenţie, creanţa pârâtei-apelante fiind născută în legătură directă cu imobilul în litigiu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii D.M., D.D.C. şi D.A. cât şi pârâta Universitatea din Craiova invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi critică hotărârea sub următoarele aspecte:

- S-a apreciat în mod greşit că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 49 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 10/2001. Nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 997 C. civ. întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu-l constituie o revendicare pe dreptul comun, cererea de restituire în natură a imobilului fiind formulată în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001.

- La stabilirea cuantumului despăgubirilor nu s-a avut în vedere gradul de uzură al lucrărilor.

- S-a soluţionat greşit şi capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenţie.

- Imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar pârâtul a fost de rea credinţă şi deci nu poate fi instituit un drept de retenţie.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea sub următoarele aspecte:

- În cauză s-a reţinut eronat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că sunt exceptate de la restituirea în natură doar imobilele cărora li s-au adăugat corpuri noi cu depăşirea procentului de 100 % reţinând că lucrările efectuate s-au adăugat construcţiei existente şi nu au transformat imobilul într-un imobil nou.

- S-a făcut dovada deplină că imobile vechi nu mai există. Lucrările efectuate la imobile vechi nu au fost simple lucrări de renovare ci de reconstrucţie capitală a imobilului.

- În mod greşit s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a, Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor. Nu s-a ţinut cont la soluţionarea acestei excepţii că imobilul face parte din patrimoniul Statului Român, pârâta având doar un drept de administrare.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs Înalta Curte constată fondat recursul reclamanţilor pentru consideraţiunile ce succed.

1. Criticile recurenţilor-reclamanţi vizează nelegalitatea hotărârii, pentru că s-au interpretat greşit dispoziţiile legii aplicabile cauzei pendinte, în sensul că temeiul de drept aplicabil nu-l constituie dreptul comun, ci legea specială, mai precis dispoziţia art. 49 din Legea nr. 10/2001.

Legea specială mai sus menţionată are caracter special ce derogă de la dreptul comun, iar reclamanţii în speţa supusă analizei au înţeles să uzeze de prevederile acestei legi.

Instanţa de apel respingând apelul pârâtei Universitatea din Craiova şi confirmând în acest sens sentinţa instanţei fondului potrivit cu care s-a dispus restituirea în natură a imobilului (întrucât s-a constatat că în cauza pendinte clădirea în litigiu nu poate fi considerată un imobil nou) este cert că a apreciat ca temei de drept al demersului judiciar tot dispoziţiile legii speciale.

Dar, prin modul de soluţionare al motivelor de apel invocate tot de pârât, ce vizau cererea reconvenţională formulată de acesta, a schimbat temeiul de drept, reţinând că această cerere este întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv pe dreptul comun.

Or, reclamanţii nu au solicitat şi nu au intrat în posesia şi proprietatea bunului în litigiu urmare a exercitării acţiunii în revendicare.

Teza reţinută de instanţa de apel este aplicabilă în cazul în care, la imobilul preluat în mod abuziv şi restituit în natură fostului proprietar - pe calea acţiunii în revendicare - persoana deţinătoare care a efectuat lucrări noi şi îmbunătăţiri, aceasta este îndreptăţită la despăgubiri, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. De asemenea, existând o conexiune materială între creanţa astfel datorată şi imobilul litigios, persoana deţinătoare este îndreptăţită şi la acordarea unui drept de retenţie, ca o garanţie a executării despăgubirilor.

Cum şi instanţa de apel a apreciat că, în speţa supusă analizei sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale în ceea ce priveşte restituirea imobilului preluat abuziv de stat, indubitabil cererea reconvenţională ce privea dreptul la despăgubiri trebuia soluţionată tot pe tărâmul legii speciale, fiindu-i astfel aplicabile dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că obligaţia de restituire a despăgubirilor revine statului.

2. Recursul pârâtei Universitatea din Craiova.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea tot pentru nelegalitatea acesteia, în sensul că s-au interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că îmbunătăţirile şi modificările efectuate de aceasta imobilului în litigiu nu au fost simple lucrări de renovare, ci de reconstrucţie capitală, mai clar imobilul vechi nu mai există şi că în mod greşit s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Sub acest aspect trebuie reţinut că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind fundamentală pe concluziile unor probe efectuate de persoane cu cunoştinţe de specialitate care corect au concluzionat că imobilul în litigiu nu reprezintă un imobil nou în sensul Legii nr. 10/2001.

Susţinerea recurentei în sensul că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost greşit respinsă, este tot nefondată, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice poate fi chemat în judecată numai în cazul în care unitatea deţinătoare a imobilului nu a fost identificată. Or, în cauza pendinte, pârâta Universitatea din Craiova are calitatea de unitate deţinătoare a imobilului supus analizei cu un drept de administrare.

În concluziile faţă de cele sus reţinute Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamanţilor, va casa decizia recurată şi va menţine pe fond sentinţa pronunţată de instanţa fondului. Se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii D.A.S., D.D.C. şi D.M. împotriva Deciziei nr. 338/ A din 28 octombrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, casează decizia atacată şi menţine sentinţa atacată nr. 97 din 16 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Dolj.

Respinge recursul declarat de pârâta Universitatea din Craiova împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4077/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 5300/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3976/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4077/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4180/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs