ICCJ. Decizia nr. 4077/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4077/2010
Dosar nr. 7867/3/2007
Şedinţa publică din 29 iunie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 497 din 12 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului M.I. şi a respins acţiunea principală formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Domeniilor Statului, Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, Municipiul Bucureşti - Sector 1 prin Primar, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Ministerul Economiei şi Finanţelor ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a celorlalţi reclamanţi şi a intervenienţilor; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Municipiul Bucureşti - Sector 1 prin Primar şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa în ceea ce priveşte capătul de cerere principal şi capătul de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu referitoare la constatarea nulităţii actului de schimb; a respins excepţia admisibilităţii în ceea ce priveşte capătul de cerere principal şi capătul de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu referitoare la constatarea nulităţii actului de schimb; a admis excepţia admisibilităţii în ceea ce priveşte capătul de cerere principal şi capătul de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu privind revendicarea; a admis capătul de cerere principal formulat de reclamanţii S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. şi capătul de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii I.P. şi D.F., referitor la constatarea nulităţii actului de schimb formulate în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice; a constatat nulitatea actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de notariatul Raionului Stalin; a respins capătul de cerere principal formulat de reclamanţii S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. şi capătul de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii I.P. şi D.F. referitor la constatarea nulităţii actului de schimb formulate în contradictoriu cu pârâta Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Municipiul Bucureşti Sector 1 prin Primar şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa ca fiind introduse împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca inadmisibil capătul de cerere principal formulat de reclamanţii S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. şi din cererea de intervenţie în interes propriu formulată de I.P. şi D.F. privind revendicarea în contradictoriu cu pârâţii.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi intervenienţilor tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată doar în ceea ce îl priveşte pe reclamantul M.I.
În legătură cu ceilalţi reclamanţi şi intervenienţi tribunalul a constatat că, prin certificatele de moştenitor, actele de stare civilă şi declaraţia de notorietate depuse la dosar aceştia şi-au dovedit calitatea de moştenitori ai defunctului I. (A.) O. şi deci şi-au justificat calitatea procesuală activă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Municipiul Bucureşti - Sector 1 prin Primar şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa în ceea ce priveşte capătul de cerere principal şi capătul de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu referitoare la constatarea nulităţii actului de schimb, tribunalul a constatat că este întemeiată, având în vedere că pârâţii nu sunt părţi în respectivul act juridic, acesta producând efecte doar între părţile contractante.
Tribunalul a respins excepţia admisibilităţii în ceea ce priveşte capătul de cerere principal şi capătul din cererea de intervenţie în interes propriu referitoare la constatarea nulităţii actului de schimb, având în vedere pe de o parte, că argumentele referitoare la necesitatea parcurgerii procedurii instituite de legile speciale privesc doar capătul de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare, iar, pe de altă parte, instanţele de judecată sunt competente să verifice legalitatea modului în care terenul în litigiu a fost preluat de stat, ceea ce presupune analizarea şi a valabilităţii actului în temeiul căruia s-a efectuat preluarea. în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Pe de altă parte, cu privire la excepţia admisibilităţii capătul de cerere principal şi capătul de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu privind revendicarea, tribunalul a constatat că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar, mai precis în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33, alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 223 din Legea nr. 290/2002 şi art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005.
Art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005 prevede că, în aplicarea art. 9 alin. (1) şi a art. 24 alin. (6) din Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, reconstituirea dreptului de proprietate pentru vechile amplasamente se face în perimetrul unităţilor de cercetare - dezvoltare pe terenuri agricole care nu sunt indispensabile cercetării.
Or, din toate aceste dispoziţii legale se desprind cel puţin două concluzii şi anume: 1. legea prevede posibilitatea restituirii terenurilor aflate în administrarea staţiunilor de cercetare - dezvoltare cu excepţiile prevăzute de respectivele dispoziţii legale şi 2. legea prevede doar condiţia ca respectivul teren să fie preluat de la foştii proprietari, nu şi pe aceea ca, anterior, terenul să fie fost şi în patrimoniul fostelor cooperative de producţie, aşa cum susţin reclamanţii.
Din actele dosarului nu rezultă că reclamanta a formulat vreo cerere de restituire/notificare în temeiul vreunei legi de restituire pentru ca instanţa să poată face aplicarea raţionamentului juridic care a dus la pronunţarea deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 18/1991 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii S.I., M.D., M.T., M.G. şi R.P., intervenienţii D.F. şi I.P., pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Agenţia Domeniilor Statului, iar prin Decizia civilă nr. 98 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Tribunalul a interpretat şi aplicat greşit legea considerând că este inadmisibil capătul de cerere privind revendicarea suprafeţei de 4000 m.p. teren arabil situat în intravilanul Municipiului Bucureşti.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt supuse restituirii, în condiţiile speciale ale acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deţinerea persoanelor juridice menţionate în text.
Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei „unităţi deţinătoare", întrucât a fost înstrăinat, rezultă că nici notificarea şi nici procedura prealabilă nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, a aprecia în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Dreptul de proprietate nu este supus prescripţiei extinctive, aşa încât el poate fi protejat oricând prin promovarea acţiunii în revendicare, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Vasilescu, Brumărescu, Zamfirescu contra României, constatând că există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât reclamanţilor din aceste cauze li s-a încălcat dreptul de acces la justiţie.
Chiar dacă aceste decizii s-au referit la concordanţa dintre dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi art. 480-481 C. civ., stabilindu-se că se poate formula în justiţie o acţiune în revendicare, principiul este aplicabil şi în cazul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, deoarece dispoziţiile constituţionale (art. 21) şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului statuează că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului la liberul acces la justiţie.
Mai mult, acţiunea în revendicare vizând drepturi şi obligaţii cu caracter civil, se circumscrie garanţiilor reglementate prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul fiecărei persoane de a avea accesul liber la o instanţă.
Accesului liber la justiţie i se poate aduce limitări care însă trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa dreptului; de asemenea, este necesară asigurarea unui raport de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Existenţa unei proceduri administrative prevăzută de o lege internă nu se regăseşte printre limitările statuate de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în acelaşi sens fiind şi hotărârea pronunţată de instanţa europeană la data de 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat contra României.
Instanţa de apel a mai reţinut că susţinerile tribunalului în sensul că terenul în litigiu se află sub incidenţa art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 223 din Legea nr. 290/2002 şi art. 1 pct. 8 din H.G. nr. l832/2005, nu constituie un motiv de inadmisibilitate a acţiunii.
În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei din 28 ianuarie 2009 emisă de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, terenul revendicat de reclamanţi face parte dintr-o suprafaţă mai mare aflată în posesia Staţiunii de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa. După apariţia legilor fondului funciar şi, în special, după apariţia Legii nr. 247/2005, pe această locaţie au fost emise până în prezent opt titluri de proprietate prin care s-au retrocedat în compensare (dar nu pe acelaşi amplasament) diverse suprafeţe de teren a căror valabilitate a fost constatată în instanţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 Bucureşti prin Primar şi intervenienţii I.P. şi D.F.
l. Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Potrivit art. 6 alin. () din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar, mai precis în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 223 din Legea nr. 290/2002 şi art. 1 pct. 8 din H.G. 1832/2005.
În mod legal prima instanţă a apreciat ca terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţii prevăzute în legi speciale de reparaţie, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în cauză neputându-se reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În plus, reclamanţii şi intervenienţii nu au invocat şi nici nu au dovedit că neformularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în termenele prevăzute de legile speciale menţionate s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor. Mai mult, pentru diferenţa de teren de 1 ha reclamanţii au urmat respectiva procedură, fiindu-le emis titlu de proprietate nr. 5962/1994.
Se mai arată că, prin motivele de apel, Ministerul Finanţelor Publice a fost invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii in ceea ce priveşte constatarea nulităţii actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de Notariatul R.S.
Instanţa de apel, prin decizia recurată, a omis să se pronunţe asupra acestei excepţii, încălcând astfel dispoziţiile prevăzute de art. 292 şi urm. C. proc. civ.
2. Municipiul Bucureşti, prin Primarul General formulează următoarele critici de nelegalitate fundamentate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, restituirea imobilelor în natură ori acordarea măsurilor reparatorii, nu mai pot face obiectul unei cereri de chemare în judecată şi nu mai pot fi soluţionate pe calea dreptului comun.
Pentru restituirea imobilelor, persoanele îndreptăţite trebuie să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, având apoi la îndemână calea acţiunii în justiţie împotriva dispoziţiei primarului, sub forma contestaţiei.
Nu se poate reţine că reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 ar aduce atingere dreptului de proprietate sau principiului liberului acces la justiţie, faţă de împrejurarea că dispoziţia emisă în temeiul acestei legi poate fi contestată în justiţie.
Mai mult, decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, confirmă inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare, dându-se prioritate legii speciale în materie şi securităţii raporturilor juridice.
3. Prin recursul declarat, Primăria Sectorului 1 Bucureşti, critică decizia instanţei de apel pentru următoarele motive întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanţii şi intervenienţii au înţeles să uziteze de legea specială de reparaţie doar pentru o parte din terenul ce face obiectul actului de schimb, fiindu-le reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1 ha. În ceea ce priveşte diferenţa de teren, respectiv suprafaţa de 4000 mp., aceştia nu au depus nici un fel de diligente.
Dispoziţiile art. 480 C. civ. nu pot fi invocate în cazul acţiunilor având ca obiect terenurile agricole preluate abuziv de către stat, dacă acestea sunt introduse după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie.
Prin dispoziţiile lor, Legile fondului funciar au suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun şi, fără să diminueze accesul Ia justiţie, au adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Astfel nu-şi mai pot găsi aplicarea dispoziţiile art. 480 C. civ. în cazul acţiunilor având ca obiect terenurile agricole preluate de către stat, introduse după intrarea în vigoare a Legilor fondului funciar, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Cu atât mai mult, sunt inadmisibile acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legilor fondului funciar de persoanele care au utilizat procedura din aceste legi, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
4. Intervenienţii I.P. şi D.F. formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O parte din pârâţi, respectiv Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Sector 1 Bucureşti, Staţiunea de Cercetare, Dezvoltare Pentru Pomicultura Băneasa, nu au declarat apel. Cu toate acestea, în dispozitivul deciziei recurate, aceste părţi sunt menţionate ca fiind apelanţi-pârâţi şi li se admite apelul.
Pe de alta parte, apelurile celorlalţi doi pârâţi, respectiv Agenţia Domeniilor Statului şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice trebuiau respinse, în raport de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Aceste apeluri se referă la calitatea procesuală pasivă a acestor apelanţi - pârâţi, tribunalul respingând excepţia invocată de aceştia pentru capătul 1 al cererii privind constatarea nulităţii actului de schimb.
Se mai susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 296 teza 2I C. proc. civ.
În raport de sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin are s-a admis capătul 1 al cererii privind constatarea nulităţii contractului de schimb încheiat intre autorii reclamanţilor şi intervenienţilor, pe de o parte şi stat, pe de alta parte, soluţia pronunţată de instanţa de apel, chiar dacă prin ea se admite apelul declarat de intervenienţi, are drept consecinţă agravarea situaţiei lor juridice în propria cale de atac.
Desfiinţând în tot sentinţa apelată, instanţa de apel a desfiinţat şi soluţia pronunţată de tribunal prin care s-a admis în parte acţiunea pentru capătul 1 al cererii, constatându-se nulitatea contractului de schimb, capăt de cerere ce s-a soluţionat prin cercetarea fondului
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Atât în recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, cât şi în cele formulate de Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de Primăria Sectorului 1 Bucureşti prin Primar, sunt cuprinse critici legate de soluţia adoptată de instanţa de apel sub aspectul capătului de cerere principal şi a capătului de cerere din cererea de intervenţie în interes propriu privind revendicarea, astfel încât Înalta Curte le va răspunde prin aceleaşi considerente.
Acţiunea în revendicare este acea acţiune prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar, urmând ca, în cazul în care ambele părţi se prevalează de titluri de proprietate ce provin de la autori diferiţi, instanţa să compare ridurile ce se opun, urmând a da câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat şi al cărei drept este preferabil.
Înalta Curte apreciază că, în recursurile declarate de pârâţi, criticile exprimate în privinţa soluţiei pronunţate de instanţa de apel pe capătul de cerere privind revendicarea, sunt critici ce ţin de fondul pretenţiilor pe care părţile le-au formulat sub aspectul cererii în revendicare, de temeinicia acestei cereri.
Chiar dacă utilizează noţiunea de „admisibilitate", în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-pârâţi formulează argumente în sensul preferabilităţii titlului pe care-l opun, în raport cu cel invocat de reclamanţi şi intervenienţi.
Trimiterile la norme legale cuprinse în Legea nr. 1/2000, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 290/2002 şi H.G. 1832/2005 reprezintă argumente pentru care, în opinia recurenţilor, în raport de acele dispoziţii legale şi de criteriile pe care acestea le pot oferi, titlul lor asupra imobilului în litigiu ar fi preferabil celui opus de reclamanţi şi intervenienţi.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, prin hotărârea pronunţată, tribunalul a analizat la rândul său, temeinicia acţiunii în revendicare cu care a fost învestit, fondul pretenţiilor deduse judecăţii sub acest aspect.
Menţionarea făcută în cuprinsul sentinţei, de respingere „ca inadmisibil" a capătului de cerere în revendicare, nu constituie un argument în a considera că prima instanţă nu ar fi analizat fondul cererii, atât timp cât, din considerentele sentinţei rezultă analiza temeiniciei pretenţiilor formulate.
Prin sentinţa pronunţată, tribunalul a arătat care sunt argumentele pentru care apreciază că terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar. Aplicând şi interpretând dispoziţiile legale relevante în cauză din cuprinsul acestor legi, prima instanţă a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care, terenul în litigiu nu ar putea fi restituit reclamanţilor şi intervenienţilor.
Or, considerentele sentinţei întemeiate pe interpretarea normelor legale în legătură cu care tribunalul a apreciat că reglementează regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, cuprind de fapt criterii aplicate de tribunal în compararea titlurilor de proprietate ce de opun.
Prin urmare, prin aplicarea argumentată a normelor legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, prima instanţă a analizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, aceste norme legale oferind tocmai criterii necesare în stabilirea titlului de proprietate preferabil.
De altfel, chiar intervenienţii, prin motivele de apel formulate, recunosc că în cauză a existat o cercetare a fondului litigiului de către prima instanţă, de vreme ce arată că tribunalul „a constatat inexistenţa titlului statului" dar, a concluzionat greşit, în opinia apelanţilor „în urma comparării acestor titluri de proprietate", că „titlul lor de proprietate nu este mai bine caracterizat decât cel al statului".
Prin urmare, câtă vreme prima instanţă a analizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, aplicarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către Curtea de Apel, este nelegală. Pe de altă parte, faţă de soluţia pronunţată, instanţa de apel nu a mai analizat motivele de apel cu care a fost învestită în legătură cu fondul litigiului.
Pornind de la această premisă, şi având în vedere calificarea făcută de Înalta Curte în privinţa criticilor formulate de pârâţi prin recursurile promovate în legătură cu capătul de cerere în revendicare, se impune admiterea recursurilor în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice formulează şi o altă critică care atrage, la rândul ei, soluţia de admitere a recursului, de casare a deciziei recurate şi de trimitere spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel Bucureşti.
Se arată astfel că, instanţa de apel nu a analizat motivul de apel prin care pârâtul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte capătul de cerere în constatarea nulităţii actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de Notariatul R.S.
Critica este fondată.
Omisiunea instanţei de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele pentru care cererile pârâţilor sunt sau nu întemeiate, aşa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.
La rândul lor, prin recursul declarat, intervenienţii formulează o critică care susţine aceeaşi soluţie de admitere a recursului şi de casare a deciziei recurate.
Arată intervenienţii că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 296 teza 2 C. proc. civ. Se argumentează în sensul că, desfiinţarea integrală a sentinţei primei instanţe prin decizia Curţii de Apel, în condiţiile în care prin sentinţă fusese admis capătul de cerere în constatarea nulităţii actului de schimb, iar hotărârea apelată a fost atacată de intervenienţi şi de pârâţi fără însă ca aceştia din urmă să formuleze critici legate de soluţia pronunţată în acest capăt de cerere, nesocoteşte prevederile art. 297 teza 2 C. proc. civ.
Susţinerea este fondată.
Contrar celor afirmate de intervenienţi prin motivele de recurs, în apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, au fost formulate nu numai critici legate de calitatea procesual pasivă a acestui pârât în capătul de cerere privind constatarea nulităţii actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de Notariatul R.S., ci şi critici legate de dezlegarea dată de tribunal fondului pretenţiilor în acest capăt de cerere.
Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că a existat o încălcare a prevederilor art. 297 teza 2 C. proc. civ.
În condiţiile în care, Curtea de Apel, prin admiterea apelului declarat de intervenienţi, a desfiinţat în totalitate sentinţa tribunalului, sentinţă care le era favorabilă în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii actului de schimb, fără a arăta considerentele pentru care a dispus această măsură întrucât decizia recurată nu face referire la motivele de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice sub acest aspect, apelanţilor intervenienţi li s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, ceea ce atrage nulitatea deciziei astfel pronunţate.
Critica formulată de intervenienţi prin care aceştia susţin nelegalitatea deciziei pentru menţionarea eronată în dispozitivul acesteia a soluţiei de admitere a apelurilor declarate de părţi care nu au înţeles să uzeze de această cale de atac nu este fondată.
În condiţiile în care recurenţii intervenienţi nu au dovedit vreo vătămare produsă prin eroarea strecurată în dispozitivul deciziei recurate, aspectele menţionate nu pot atrage nulitatea hotărârii atacate.
Prin motivele de recurs, intervenienţii formulează şi critici vizând dezlegarea pe care instanţa de apel trebuia să o dea în cazul apelurilor declarate de Administraţia Domeniilor Publice şi de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Faţă de soluţia pronunţată, de casare a deciziei recurate şi de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelurilor formulate, Înalta Curte nu va mai analiza aceste critici.
Prin urmare, în raport de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia pronunţată de Curtea de Apel şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, Municipiul Bucureşti, Primăria Sectorului 1 şi al intervenienţilor D.F. şi I.P. împotriva Deciziei nr. 98 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia ca IV-a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3976/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4115/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
