ICCJ. Decizia nr. 3999/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3999/2010
Dosar nr. 596/108/2008
Şedinţa publică din 25 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa chilă nr. 9 din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului A rad, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. 596/108/2008, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de către reclamanta S.J., împotriva dispoziţiei nr. 784 din 06 februarie 2008 emisă de pârâtul P.M. Arad.
Tribunalul constatat că reclamanta solicitat anularea în parte a dispoziţiei nr. 784 din 06 februarie 2008 prin care s-a soluţionat notificarea sa având ca obiect cererea de restituire în natură a terenurilor intravilane în suprafaţă de 892 mp, înscris în CF 316 Arad, nr. top. 310/a/1/1 şi, respectiv cel de 785 mp din CF 16557 Arad, nr. top. 390/b/l/l/l/l, ambele situate în Arad, str. Ghe. Popa.
Reclamanta a susţinut că prin dispoziţia contestată s-a respins cererea de restituire în natură a celor 2 parcele, soluţie motivată pe împrejurarea nereală că acestea ar fi ocupate de blocuri de locuinţe şi căi de acces, întrucât din referatul care a stat la baza emiterii dispoziţiei rezultă că cele două parcele sunt de fapt libere.
Contestaţia a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 10 şi 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a P.M. Arad, deoarece entitatea învestită cu soluţionarea notificării este unitatea administrativ teritorială reprezentată de primar, potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001, coroborat cu art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
După ce realizează un istoric al dezmembrărilor imobilului înscris iniţial în CF 316 Arad nr. top. 390/a, pârâtul a mai arătat că acesta a fost preluat de S.R. în baza Decretului nr. 92/1950 de la soţii S.A. şi G.V.
S-a susţinut că fosta proprietate a autorilor reclamantei este afectată de Blocul H 5, Blocul H 6, Blocul H 1-4, un post T., precum şi H.C., terenul fiind traversat de utilităţi şi de căi de acces - carosabile, pietonale şi pentru uzul pompierilor, accesul în incinta blocurilor din zonă, realizându-se prin pasajul Blocului H 5, astfel că, terenul nu poate fi restituit în natură.
S-a constatat că prin adresa înregistrată la Primăria Arad cu nr. 18870 din 05 mai 2006, reclamanta a refuzat propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea cu un alt teren situat tot în municipiul Arad.
Ulterior, printr-o precizare de acţiune, reclamanta a arătat că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârât şi municipiul Arad, reprezentat de primar, pentru a răspunde astfel excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul iniţial.
Coroborând probele cauzei, prima instanţă a reţinut că imobilul înscris acum în CF 16577 Arad, cu nr. top. 390/b, constând în casa cu nr. 6 din str. Gheorghe Popa, precum şi curtea aferentă de 416 stp, transcris din CF 316 Arad, s-a aflat în proprietatea soţilor S.A. şi V. (născută G.), în părţi egale, imobilul fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Ulterior naţionalizării, atât acest imobil, cât şi cel iniţial înscris în CF 316 Arad, au fost afectate construirii unui ansamblu de blocuri de locuinţe şi a unui hotel.
Astfel, nr. top. 390/b se dezmembrează în nr. top. 390/b/1, în suprafaţă de 1.266 mp şi nr. top. 390/b/2 în suprafaţă de 230 mp.
Apoi, nr. top. 390/b/2 în suprafaţă de 230 mp, adnotat în CF 23303 Arad a fost folosit pentru construirea restaurantului aferent hotelului, în prezent, aflându-se în proprietatea tabulară a terţului SC C. SA Arad.
În continuare, nr. top. 390/b/1, în suprafaţă de 1.266 mp, s-â dezmembrat în nr. top. 390/b/1/1, în suprafaţă de 1.196 mp şi nr. top. 390/b/1/2 în suprafaţă de 70 mp, ultimul fiind adnotat în CF 26913 Arad şi folosit pentru construirea unui bloc de locuinţe.
Pe de altă parte, nr. top. 390/b/1/1, în suprafaţă de 1.196 mp s-a dezmembrat în nr. top. 390/b/1/1/1, în suprafaţă de 995 mp şi nr. 390/b/1/1/1 în suprafaţă de 200 mp, ultimul fiind adnotat în GF 27981 şi folosit pentru construirea blocului H 5.
Ulterior, nr. top. 390/b/1/1/1, în suprafaţă de 995 mp a fost dezmembrat la rându-i, în nr. top. 390/b/1/1/1/1, în suprafaţă de 785 mp şi nr. top. 390/b/1/1/1/1/2, în suprafaţă de 210 mp, care a fost transcris apoi în CF 23303 Arad, fiind proprietatea tabulară a terţului SC C. SA Arad, cu titlu de atestare a dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 834/1991.
S-a mai constatat că cealaltă parte a imobilului iniţial, rămasă în CF 316 Arad, sub A2, în suprafaţă de 435 stp, a fost de asemenea în proprietatea tabulară, în cote gale, a soţilor S., fiind la rându-i naţionalizată în baza D. 92/1950 şi, ulterior naţionalizării, şi acest imobil a suferit dezmembrări succesive, în vederea edificării construcţiilor menţionate anterior.
Astfel, nr. top. 390/a s-a dezmembrat în nr. top. 390/a/1, în suprafaţă de 1.204 mp şi nr. top. 390/a/2, în suprafaţă de 342 mp, ultimul fiind transnotat în CF 26911 şi folosit pentru construirea Blocului H 6.
Apoi, nr. top. 390/a/1 în suprafaţă de 1.204 mp, s-a dezmembrat în nr. top. 390/a/1/1, în suprafaţă de 892 mp şi nr. top. 390/a/1/2, în suprafaţă de 312 mp, ultimul fiind transcris în CF 27981 şi fiind folosit pentru construirea Blocului H 5.
Din analiza tuturor acestor dezmembrări succesive, tribunalul a constatat că numai parcele cu nr. top. 390/b/l/l/l/l în suprafaţă de 785 mp din CF 6557 Arad, precum şi parcela nr. top. 390/a/1/1 de 892 mp, înscrisă în CF 316 Arad, au rămas ca atare, teren intravilan, în proprietatea S.R., apreciind-se că imobilele respective intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind preluate abuziv de stat, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din lege.
Totodată, s-a constatat că nu este contestat faptul că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de lege, conform art. 4 alin. (2) din lege, deoarece este fiica adoptivă a fostului proprietar tabular S.A., precum şi legatara universală a ambilor foşti proprietari tabulari decedaţi, potrivit certificatului de calitate de legatar nr. 55/2002 din 03 iunie 2002, emis de B.N.P. S.N. din Arad.
Cu toate acestea, prima instanţă a apreciat că cererea reclamantei de restituire în natură a celor două parcele de teren nu poate fi satisfăcută, întrucât raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză de expert judiciar L.V., la care se adaugă suplimentul realizat cu ocazia răspunsului la obiecţiuni, a evidenţiat că terenul nu este liber, în sensul legii speciale.
Într-o primă variantă, în care suprafaţa liberă însumată a celor două parcele ar fi de 1.354 mp, s-a concluzionat că aceasta se compune din spaţiile verzi din faţa blocurilor de locuinţe, alei, căi de acces şi platforme betonate, precum şi parcări, iar în subteran, se regăsesc şi reţele tehnico-edilitare cu cămin de vizitare.
În a doua variantă, evidenţiată de acelaşi expert, s-a concluzionat că suprafaţa liberă este de 1.242 mp, întrucât nu include un spaţiu verde de mici dimensiuni situat în partea vestică a Blocului H 6.
Instanţa de fond a reţinut însă că în ambele variante prezentate de expert, se evidenţiază prezenţa unor amenajări de utilitate publică reprezentate de peste 10 cămine de vizitare canal, peste 10 capace de fontă pentru aerisire gaz, 2 cămine de vizitare cabluri de telefon, un cămin de vizitare gaz, un cămin de vizitare apă, o ieşire din adăpost pentru protecţie civilă, o rigolă de scurgere a apei pluviale, un stâlp de iluminat public (în prima variantă), un cămin de vizitare termoficare (tot în prima variantă), la care se adaugă căi de acces, parcări şi spaţii verzi.
Prin sentinţa chilă nr. 9/21 ianuarie 2009, Tribunalul Araci, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia; s-a apreciat că terenul solicitat a fi restituit în natură nu este liber, ci este afectat unor de servituţi legale şi amenajări de utilitate publică, intrând sub incidenţa art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar soluţia prevăzută de legiuitor în această situaţie, este aceea de acordarea de despăgubiri, motiv pentru contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 784/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată,
Tribunalul a apreciat, totodată, că este neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a P.M. Arad, câtă vreme acesta este chiar emitentul dispoziţiei contestate.
În termen legal, împotrivi acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia chila nr. 265 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Analizând probele administrate în cauză în ambele faze procesuale şi examinând cauza sub toate aspectele, în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, instanţa de apel a constatat că se confirmă cele reţinute de tribunal, respectiv, faptul că terenul solicitat a fi restituit în natură în baza Legii nr. 10/2001, este afectat de lucrări şi servicii de utilitate publică, astfel că, în mod corect s-a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât pentru terenul ocupat de construcţii noi, autorizate, precum şi cel afectat servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În raportul suplimentar de expertiză efectuat în apel, expertul topograf a identificat suprafeţe foarte mici de teren, evidenţiate prin culoarea verde: de 100 mp, de 103 mp, de 24 mp şi, respectiv de 64 mp, cu privire la care instanţa de apel a apreciat că sunt loturi fragmentate, de mică întindere şi între care se află intercalate parcări, drumuri de acces, alei, trotuare, spaţii verzi şi blocuri de locuinţe, astfel că şi valoarea economică a acestor terenuri (în ipoteza restituirii lor în natură) le reduce sau chiar anulează valoarea economică, terenul nefiind apt să permită efectuarea de construcţii noi, avându-se în vedere şi hotărârea nr. 525 din 27 iunie 1996 pentru aprobarea.
Regulamentului general de urbanism.
Astfel, curtea de apel a apreciat că rezultă cu certitudine că cele 4 loturi de teren, anterior menţionate, nu pot fi considerate loturi construibile, constatare determinată în primul rând de întinderea, perimetrul şi topografia acestora, încadrarea lor în zonă, concluzia fiind că o eventuală retrocedare în natură a acestora, nu ar aduce niciun folos economic apelantei-reclamante.
Curtea de apel a mai reţinut că la cele anterior redate, se adaugă şi cele corect reţinute de instanţa de fond pe baza probatoriului administrat, şi anume, că se evidenţiază prezenţa unor amenajări de utilitate publică reprezentate de peste 10 cămine de vizitare canal, peste 10 capace de fontă pentru aerisire gaz, 2 cămine de vizitare cabluri de telefon, un cămin de vizitare gaz, un cămin de vizitare apă, o ieşire din adăpost pentru protecţie civilă, o rigolă de scurgere a apei pluviale, un stâlp de iluminat public (în prima variantă), un cămin de vizitare termoficare (tot în prima variantă), la care se adaugă căi de acces, parcări şi spaţii verzi, şi toate acestea sunt funcţionale.
Acestea au fost coroborate cu înscrisurile noi prezentate în apel, la solicitarea reclamantei-apelante, respectiv adresele 47.597 din 12 august 2009 şi nr. 33.036/ S4 din 27 august 2009, emise de Serviciul Edilitar al Direcţiei Tehnice din cadrul aparatului tehnic al Primăriei Arad, respectiv Biroul de Protecţie Civilă şi Apărare, din cadrul aceleiaşi Primării.
Mai mult decât atât, expertul a estimat că există o foarte mare probabilitate ca şi în subteran să existe un număr mare de lucrări, prezumţie susţinută de existenţa multitudinii canalelor de vizitare (pentru apă, canal, gaze şi telefonie).
În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că terenul solicitat spre restituire în natură de către reclamanta-apelantă intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, motiv pentru care singura posibilitate de compensare a prejudiciului suferit prin deposedarea abuzivă a autorilor săi, este aceea de recunoaştere a măsurilor reparatorii prin echivalent, cum în mod corect a constatat şi prima instanţă.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă susţine că în mod corect instanţa de apel a constatat că tribunalul a pronunţat o soluţie fără să fi analizat fondul cauzei, astfel că, în apel au fost încuviinţate unele probe ce ar fi trebuit administrate la prima instanţă, ceea ce a condus la reţinerea unei situaţii de fapt diferite decât cea avută în vedere de instanţa de fond.
Astfel, în primă instanţă, tribunalul a hotărât că tot terenul antecesorilor recurentei este ocupat de amenajări de utilitate publică şi nu poate fi restituit, în schimb, curtea de apel a reţinut că există un număr de 4 loturi de teren, în suprafaţă de 100 mp, 103 mp, 24 mp, respectiv 64 mp, care nu sunt ocupate de niciun fel de amenajări sau construcţii şi cu toate acestea apelul său a fost respins, menţinându-se în totalitate sentinţa apelată.
În esenţă, decizia recurată se bazează pe două argumente: că pe suprafeţele libere nu pot fi edificate construcţii şi că retrocedarea în natură a acestor suprafeţe nu i-ar aduce recurentei niciun folos economic.
Recurenta susţine că aceste concluzii sunt stabilite cu aplicarea greşită a legii, întrucât primul motiv dintre cele menţionate, reprezintă o calificare de regim juridic ce nu a făcut obiectul judecăţii în dosar, iar pe de altă parte, instanţa nu a fost sesizată cu verificarea regimului de construire a diferitelor parcele, chestiune de drept ce nu a fost pusă în discuţia părţilor în niciuna dintre etapele procesuale anterioare.
Al doilea argument reţinut de instanţa de apel are ca premisă logică pe primul şi este criticabil pentru aceleaşi considerente, şi, în plus, instanţa de apel nu avea competenţa să analizeze beneficiul economic al reclamantei.
Instanţa de apel era ţinută să verifice doar interesul procesual al reclamantei, care este incontestabil şi necontestat.
Or, legea permite persoanelor îndreptăţite să beneficieze de restituirea în natură a terenurilor de care au fost deposedaţi autorii lor şi, mai mult decât atât, tot legea prezumă că restituirea în natură este cea mai adecvată modalitate de reparare a exproprierii abuzive.
Intimatul pârât M. Arad prin P. a formulat întâmpinare solicitând menţinerea deciziei recurate.
Recursul formulat de reclamantă este nefondat şi va fi respins în consecinţă.
Înalta Curte constată a fi corecte susţinerile recurentei cu privire la prevalenta restituirii în natură a imobilelor ce au fost preluate de stat în mod abuziv, principii afirmate ca atare prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că pentru a se putea dispune restituirea în natură este necesar ca imobilul (terenul, în speţă) să fie liber în sensul legii speciale.
Actul normativ de reparaţie reglementează impedimente la restituirea în natură fie de natură juridică (de ex. înstrăinarea anterioară a imobilelor, pieirea lui, etc.), fie de natură materială, cele din urmă neînsemnând că nu au caracter legal, întrucât sunt consacrate ca atare în dispoziţiile legale.
Din punct de vedere juridic, aceste impedimente se justifică din raţiuni de securitate a raporturilor juridice (edificarea unor construcţii noi, autorizate), respectarea unor servituţi legale (decurgând din raporturi de bună vecinătate), păstrarea integrităţii unor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane sau rurale (din motive de interes general şi consecinţele ce ar decurge dintr-o situaţie contrară, afectarea intereselor unei întregi comunităţi, mai mici sau mai mari) sau datorită ocupării funcţionale a terenului lucrările pentru care s-a dispus exproprierea [(în situaţia în care cauza deposedării abuzive este exproprierea, art. 11 alin. (4) din lege)], etc.
Cum preluarea proprietăţii autorilor reclamantei a avut loc prin Decretul nr. 92/1950, cererea sa de restituire în natură trebuia verificată pe temeiul dispoziţiilor art. 10 din actul normativ de referinţă, instanţa de apel raportându-se greşit la dispoziţiile art. 11 alin. (3); constatarea rămâne însă una formală, pentru rigoare, întrucât s-a reţinut incidenţa art. 11 alin. (3) care reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din lege, adaptată la cauza de preluare abuzivă a exproprierii.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.”
Aşadar, textul citat reglementează un impediment legal la restituirea în natură, cu referire la amenajările de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
Potrivit dispoziţiilor art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea.
Totodată, se mai prevede că, în cazul în care se constată asemenea situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere, sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Înalta Curte apreciază că evaluarea sintagmei de „amenajări de utilitate publică” nu poate avea loc în afara economiei Legii nr. 10/2001 ori prin raportare la alte acte normative câtă vreme însăşi legea de referinţă îşi explicitează noţiunile în conţinutul Normelor Metodologice adoptate pentru organizarea aplicării ei.
Astfel, la pct. 10. 3 din H.G. nr. 250/2007, se prevede că „Sintagma de amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane sau rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume, căi de comunicaţie (străzi, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.”
În contextul celor anterior arătate, reiese că în privinţa terenului solicitat spre restituire în natură nu se poate dispune o asemenea măsură, întrucât acesta este grevat de amenajări de utilitate publică, în sensul legii speciale, aspect reţinut de instanţa de apel şi necriticat de recurentă prin motivele de recurs.
Aşa cum rezultă din expozeul prezentei decizii, nu cele învederate de recurentă (sub aspectul celor două critici formulate prin motivele de recurs) au fost cele care au fundamentat soluţia instanţei de apel, ci confirmarea celor reţinute în mod corect de tribunal, în apel dispunându-se doar o completare a raportului de expertiză topo, în baza art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, din decizia recurată rezultă că s-a reluat constatarea primei instanţe în sensul că pe terenul în litigiu se evidenţiază prezenţa unor amenajări de utilitate publică reprezentate de peste 10 cămine de vizitare canal, peste 10 capace de fontă pentru aerisire gaz, 2 cămine de vizitare cabluri de telefon, un cămin de vizitare gaz, un cămin de vizitare apă, o ieşire din adăpost pentru protecţie civilă, o rigolă de scurgere a apei pluviale, un stâlp de iluminat public (în prima variantă), un cămin de vizitare termoficare (tot în prima variantă), la care se adaugă căi de acces, parcări şi spaţii verzi, şi toate acestea sunt funcţionale.
Cele reţinute au fost confirmate şi prin înscrisurile depuse la dosar de părţi, însăşi reclamanta depunând o adresă de SC C. A. SA din care reieşit că pe teren există reţele publice de apă- canal, care sunt exploatate de C.A. Arad şi se află în patrimoniul C.J. Arad.
Faptul că prin aceeaşi adresă C.A. i-a comunicat recurentei că reamplasarea, mutarea sau devierea reţelelor aflate pe acest amplasament, s-ar putea realiza pe cheltuiala beneficiarului în urma unui proiect tehnic avizat de C.T.E. C., este o împrejurarea nerelevantă în cauză, întrucât o atare posibilitate nu face terenul restituibil în natură (cele 4 parcele în discuţie).
În accepţiunea legii speciale, caracterul liber al terenul supus restituirii, trebuie să se verifice la momentul la care instanţa sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, dispune măsura reparatorie, neputând a fi introduse în circuitul juridic civil astfel de soluţii incerte şi posibil generatoare de conflicte ulterioare.
Concluzia expusă decurge şi din dispoziţiile art. 9 din lege, care dispun: „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.”
Recurenta, prin motivele de recurs susţinute critică două argumente ale instanţei de apel referitoare la imposibilitatea edificării unor construcţii pe aceste parcele (de 100, 103, 24 şi 64 mp) şi absenţa oricărui folos economic al reclamatei.
Înalta Curte constată că acestea sunt argumente neesenţiale în susţinerea soluţiei.
Numai în măsura în care acest raţionament era cel care justifica singur soluţia adoptată în apel, era necesar a fi cenzurat în prezenta cale de atac; or, aşa cum s-a arătat, considerentul este unul nenecesar, indiferent.
Considerentele indiferente sau supraabundente sunt cele care depăşesc sfera dezbaterilor din proces şi aduc hotărârii elemente care nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel, să lipsească din considerente.
Spre deosebire de acestea, considerentele decisive sau necesare fac corp comun cu hotărârea şi reprezintă sprijinul indispensabil al soluţiei, întrucât constituie explicaţia ei şi participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului, importante fiind şi considerentele decizorii sau cu valoare decizională (care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii şi doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente).
În cauză, însă, valoarea de argument decisiv a avut-o constatarea existenţei amenajărilor de utilitate publică, iar dotările tehnico-edilitare subterane, se încadrează în această noţiune, conform art. 10. 3 din Normele de aplicare a legii, nefiind suficient ca terenul să fie liber la nivelul suprafeţei ci şi a subfeţei; textul din Norme nu reprezintă decât o aplicaţie a dispoziţiilor de drept comun: „proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui”, art. 489 C. civ.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta S. J., împotriva deciziei civile nr. 265 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2990/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4147/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
