ICCJ. Decizia nr. 4174/2010. Civil ŞI DE PROPRIETATE NTELECTUALĂ. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE NTELECTUALĂ
Decizia nr. 4174/2010
Dosar nr. 4925/3/2003
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 12 decembrie 2003, reclamanţii B.I., R.O.L.R. şi B.E.F. au chemat în judecată pe pârâţii S.R. prin M.F., C.N.A.H.B. şi M.S.F., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. Visarion, sector 1, de la data preluării abuzive, 27 martie 1953, la zi.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ.
Prin încheierea din 16 martie 2004, tribunalul a respins excepţia netimbrării acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000 şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.S.
La termenul de judecată din 04 mai 2004, având în vedere conţinutul întâmpinări şi precizarea pârâtului C.N.A.H.B., tribunalul a dispus citarea în cauză a intervenientelor A.N., A.M.A.F. şi U.M.I.
Prin sentinţa nr. 958 din 27 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F., cu consecinţa respingerii acţiunii împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâtul C.N.A.H.B., pe care l-a obligat la plata sumei de 185.308,87 lei, reprezentând lipsă de folosinţă; a respins în rest acţiunea reclamanţilor; a obligat pe pârâtul C.N.A.H.B. la plata sumei de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii au calitate procesuală activă în cauză, în calitate de proprietari ai imobilului pentru care solicită contravaloarea lipsei de folosinţă, calitate stabilită irevocabil în procesul separat dintre reclamanţi şi interveniente, în care ambele părţi au invocat titluri de proprietate asupra imobilului litigios.
Pârâtul S.R. prin M.F. nu are calitate procesuală pasivă, deoarece persoana ce poate fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii este persoana arătată de către reclamanţi ca fiind cea care le-a îngrădit folosinţa imobilului, iar prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada cuprinsă între 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000, calitate procesuală pasivă în cauză are doar pârâtul C.N.A.H.B., întrucât reclamanţii invocă o încălcarea a dreptului de folosinţă raportat la perioada 12 decembrie 2000 la zi, doar de către acest pârât, prin nerespectarea hotărârii pronunţate în acţiunea în revendicare.
Întrucât pârâtul S.R. prin M.F. nu a deţinut în perioada următoare datei de 12 decembrie 2000 folosinţa imobilului în litigiu, neavând raporturi juridice cu reclamanţii de natură a le încălca dreptul de proprietate, acest pârât nu are calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, este de observat că prin decizia nr. 486 din 27 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, pârâtul C.N.A.H.B. a fost obligat să restituie în natură reclamanţilor imobilul litigios, format din clădire cu parter şi etaj şi teren aferent de 1.058 mp.
Prin dispoziţia P.G.M.B., emisă în baza sentinţei civile nr. 7645/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 22 decembrie 1997, acelaşi imobil a fost restituit în proprietate intervenientelor.
Conflictul dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului litigios a fost rezolvat irevocabil în favoarea reclamanţilor, a căror acţiune în revendicare îndreptată împotriva intervenientelor din prezenta cauză a fost admisă prin decizia nr. 785 din 21 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1686 din 22 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 15 mai 2006, prin procesul-verbal de executare a titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 486 din 27 octombrie 2003, reclamanţii au fost puşi în posesia imobilului litigios.
Acţiunea dedusă judecăţii este întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale, ceea ce implică dovedirea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ.
Or, în circumstanţele speţei, nu se poate reţine vinovăţia pârâtului pentru nepredarea folosinţei, atâta timp cât situaţia juridică a imobilului, sub aspectul stabilirii irevocabile a beneficiarului dreptului de proprietate, nu a fost lămurită. Vinovăţia cerută de art. 998 C. civ., poate fi reţinută în sarcina acestui pârât de la data la care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate în contradictoriu cu intervenientele, respectiv data pronunţării hotărârii definitive de admitere a acţiunii în revendicare, decizia civilă nr. 785/2005
În ceea ce priveşte data până la care pârâtul poate fi obligat sa suporte urmările faptei sale culpabile şi să răspundă pentru delict, aceasta este 15 iunie 2006, când, prin proces-verbal întocmit în cadrul executării silite, reclamanţii au fost puşi în posesie, iar în ceea ce priveşte cuantumului lipsei de folosinţă pentru perioada în care pârâtul este chemat să răspundă, acesta a fost calculat prin expertiză la suma de 185.308,87 lei.
Prin decizia nr. 238 din 26 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii B.I. şi B.E.F.P. şi de pârâtul C.N.A.H.B. împotriva sentinţei susmenţionate.
Pentru a respinge apelul reclamanţilor, curtea a reţinut că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive pentru perioada 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000, dispusă la fond prin încheierea din 16 martie 2004, este corectă în raport de prevederile art. 1, art. 3 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece acţiunea în pretenţii a reclamanţilor, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este o acţiune prescriptibilă în termenul general ele prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Apelanţii-reclamanţi au susţinut că, faţă de faptul că imobilul a fost preluat abuziv şi păstrat prin violenţă, nu şi-au putut exercita dreptul la acţiune în perioada 1953 - 2000.
Într-adevăr, termenul de prescripţie nu poate să curgă pe timpul cât durează situaţiile care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune, numai că, în speţă, regimul comunist care a determinat imposibilitatea reală de a acţiona, a încetat în decembrie 1989, astfel că de la acest moment nu se mai poate considera că reclamanţii au fost în imposibilitatea de a acţiona, or ei au formulat prezenta acţiune după 14 ani, respectiv în anul 2003.
De asemenea, curtea de apel a apreciat că şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F. a fost soluţionată corect în primă instanţă.
Faţă de cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 – art. 999 C. civ., persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii este cea care a săvârşit fapta ilicită constând în folosirea fără drept a imobilului, or începând cu data de 12 decembrie 2000, folosinţa imobilului a fost exercitată de pârâtul C.N.A.H., iar nu de către stat.
Răspunderea solidară invocată de apelanţii-reclamanţi, rezultând din faptul că la originea faptei ilicite a pârâtului C.N.A.H. s-ar afla preluarea abuzivă a imobilului de către stat, nu poate fi reţinută în raport de art. 1003 C. civ., deoarece fapta ilicită nu poate fi imputată, în perioada de referinţă, ambilor pârâţi, ci numai C.N.A.H.
Pentru a respinge apelul pârâtului C.N.A.H., curtea de apel a apreciat că hotărârea atacată este temeinică şi legală în ce priveşte soluţiile date excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.S. şi S.R. prin M.F., sens în care şi-a însuşit motivarea primei instanţe.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţii B.I. şi R.O.L.R.
I. Recurentul-reclamant B.I. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a greşit atunci când a menţinut soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.
Chiar dacă pârâtul C.N.A.H., şi nu statul, este cel care a folosit imobilul litigios în perioada de referinţă (anul 2000 şi până la predarea imobilului), folosinţa fără drept a imobilului a fost posibilă datorită deposedării abuzive de către S.R.
Prin urmare, ceea ce avea relevanţă în stabilirea calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F. era deposedarea operată de stat, iar nu folosirea fără drept a imobilului.
În speţă, este vorba despre o faptă ilicită comună a pârâţilor, fapta statului constând în deposedarea abuzivă a proprietarului, iar fapta C.N.A.H. în folosirea fără drept a imobilului, cu protecţia şi sub autoritatea statului, aşa încât ambii pârâţi trebuie să răspundă, în solidar, conform art. 1003 C. civ.
În cauză, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 485 – art. 487 C. civ.
2. Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe pe excepţia de prescripţie cu încălcarea prevederilor art. 1890 C. civ.
Folosinţa imobilului este un accesoriu al dreptului de proprietate şi conform principiului accesorium sequiturprincipale, acţiunile privind drepturile accesorii urmează acelaşi regim juridic ca şi acţiunile privind dreptul de proprietate.
Ca atare, acţiunea privind contravaloarea lipsei de folosinţă este prescriptibilă în 30 de ani, conform art. 1890 C. civ.
II. Recurenta-reclamantă R.O.L.R., prin motivele de recurs depuse la dosar în şedinţa publică din 12 februarie 2010, a invocat nelegala sa citare pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă.
În această etapă procesuală nu a fost depusă întâmpinare.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamantul B.I., în ordinea pe care desfăşurarea judecăţii o impune, Înalta Curte constată că recursul acestei părţi este nefondat, potrivit celor ce succed.
1. Prin confirmarea soluţiei fondului de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 27 martie 1953 - 12 decembrie 2000, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente din materia prescripţiei extinctive, criticile formulate pe acest aspect nefiind întemeiate.
Astfel, contrar celor susţinute de recurent, acţiunea dedusă judecăţii, având ca obiect plată contravaloare lipsă de folosinţă imobil, fiind o acţiune personală patrimonială, este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu celui de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ., inaplicabil în speţă.
Art. 1890 C. civ., prevede că „toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani (.)”.
Acest text este aplicabil doar acţiunilor reale, care, evident, sunt prescriptibile şi cărora nu li se aplică un termen special de prescripţie, iar nu şi acţiunilor personale, având un obiect patrimonial, cum este şi cazul celei în litigiu, deoarece pentru acestea din urmă, Decretul nr. 167/1958 consacră regula prescriptibilităţii dreptului la acţiune (art. 1) şi instituie un termen de prescripţie de 3 ani [(art. 3 alin. (1)].
2. Nici criticile privind nelegala confirmare în apel a soluţiei fondului de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F. nu sunt întemeiate.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că titularul obligaţiei de a răspunde în raportul juridic dedus judecăţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ. şi având ca obiect plată contravaloare lipsă de folosinţă imobil, este autorul faptei ilicite constând în folosirea fără drept a imobilului şi că acesta nu este S.R. prin M.F. raportat la perioada pentru care dreptul la acţiune al reclamanţilor nu a fost constatat prescris.
De altfel, recurentul recunoaşte faptul că în perioada celor 3 ani de dinaintea formulării prezentei acţiuni, pentru care dreptul la acţiune nu a fost constatat prescris, imobilul litigios nu a fost folosit de pârâtul S.R. prin M.F., ci de pârâtul C.N.A.H., dar susţine că şi în aceste condiţii pârâtul S.R. prin M.F. are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece deposedarea abuzivă operată de acesta din patrimoniul proprietarilor a făcut posibilă folosinţa fără drept a imobilului de către celălalt pârât, aşa încât ambii trebuie să răspundă, în solidar, în baza art. 1003 C. civ.
Răspunderea solidară pe care o invocă recurentul pe temeiul art. 1003 C. civ., este inoperantă în speţă, unde nu este îndeplinită condiţia textului ca aceeaşi faptă ilicită să fie imputabilă mai multor persoane.
Fapta ilicită care constituie temeiul răspunderii civile delictuale în acţiunea dedusă judecăţii este folosirea fără drept a imobilului, or această faptă ilicită nu poate ti imputată atât: pârâtului C.N.A.H., cât şi pârâtului S.R. prin M.F., în perioada pentru care dreptul la acţiune al reclamanţilor nu a fost constatat prescris, respectiv perioada ulterioară datei de 12 decembrie 2000, ci numai primului pârât. Pe de altă parte, deposedarea abuzivă imputată pârâtului S.R. este o faptă ilicită distinctă de aceea a folosirii fără drept a imobilului, iar numai aceasta din urmă poate antrena răspunderea pentru lipsa de folosinţă, reclamantă în prezenta cauză pe temeiul dispoziţiilor art. 998 – art. 999 C. civ.
Aşa fiind, pe aspectul supus analizei, hotărârea instanţei de apel apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 998 – art. 999 C. civ., cele ale art. 1003 C. civ., nefiind aplicabile.
În ceea ce priveşte invocarea aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 485 – art. 487 C. civ., aceasta este numai formală, recurentul neaducând nici un argument care să susţină aplicabilitatea la speţă a respectivelor dispoziţii, respectiv relevanţa lor pe aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P.
Oricum, este de observat că aceste din urmă dispoziţii reglementează dreptul de accesiune a celor produse de bun, neavând astfel nicio relevanţă pe aspectul motivului de recurs în cadrul căruia au fost invocate.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente speţei pe aspectele contestate în recurs, astfel ca nefiind îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamantului B.I., ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la recursul reclamantei R.O.L.R., în şedinţa publică de la termenul din 02 iulie 2010, instanţa a ridicat, din oficiu, excepţiile netimbrării, nulităţii pentru nemotivarea în termenul legal şi inadmisibilităţii faţă de declararea omisso medio.
Apreciind asupra ordinii de soluţionare a excepţiilor de procedură invocate, în raport de efectele pe care acestea tind să le producă în proces, Curtea va analiza cu prioritate excepţia netimbrării, pe care o găseşte întemeiată, potrivit celor ce succed.
În şedinţa publică de la termenul din 12 februarie 2010, instanţa a pus în vedere mandatarului recurentei R.O.L.R., dl. Z.C.C.A., să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2466,5 lei, precum şi timbru judiciar de 5 lei, obligaţie neîndeplinită până la termenul de judecată următor, 02 iulie 2010.
Raportând această situaţie de fapt la dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, conform cărora obligaţia de timbrare este anticipată, precum şi ale art. 20 alin. (3) din aceeaşi lege, conform cărora neîndeplinirea acestei obligaţii până la termenul stabilit de instanţă se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, Înalta Curte va dispune anularea recursului reclamantei R.O.L.R., ca netimbrat.
Faţă de această soluţie, urmează a se reţine că a devenit inutilă analizarea celorlalte două excepţii ridicate cu privire la recursul aceleiaşi părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 238 din 26 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta R.O.L.R. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 02 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 964/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... | ICCJ. Decizia nr. 955/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... → |
|---|
