ICCJ. Decizia nr. 4147/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4147/2010
Dosar nr. 4960/3/2003
Şedinţa publică din 1 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 11 decembrie 2003, reclamanţii B.D., B.S.C. şi B.G. au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta P.M. Bucureşti, să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 1740 din 01 noiembrie 2003 emisă de P.M. Bucureşti cu privire la soluţionarea notificării înregistrate sub nr. 3595/2001, să se constate că reclamanţii au calitatea de proprietari ai unei părţi din imobilul situat în Bucureşti, str. Grigore Alexandrescu, sector 1, să se constate că imobilul, proprietatea reclamanţilor, a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, urmând a se dispune nulitatea deciziilor nr. 726 şi nr. 727 din 27 mai 1986 emise de fostul C.N.M. Bucureşti, şi obligarea P.M. Bucureşti la restituirea în natura a imobilului.
În subsidiar, reclamanţii au solicitat compensarea printr-un bun imobil similar sau despăgubiri băneşti raportate la valoarea imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 1510 din 21 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a P.M. Bucureşti; a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamanţii B.G., B.D. şi B.S.C., în contradictoriu cu pârâta P.M. Bucureşti, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamanţii B.D., B.S.C. în contradictoriu cu pârâta P.M. Bucureşti; a anulat parţial Dispoziţia nr. 1740 din 13 noiembrie 2003 emisă de P.G.M. Bucureşti, numai în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de restituire formulată prin notificarea nr. 55/2001 de B.D. şi B.S.C.; a obligat pârâta P.M. Bucureşti să emită o dispoziţie de restituire prin echivalent a terenului aferent construcţiei din Bucureşti, str. Grigore Alexandrescu, în suprafaţă de 227 mp., conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauza de expert E.C., în favoarea reclamanţilor B.D. şi B.S.C. (conform cotelor părţi indivize preluate de stat de la fiecare), prin acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005; a respins acţiunea, modificată şi precizată, formulată de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâta P.M. Bucureşti, ca neîntemeiată; a luat act că nu s-au solicita acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu plată, foştii proprietari fiind reclamantul B.D., pentru care s-a emis decizia Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti nr. 726 din 27 mai 1986, şi reclamanta B.S.C., pentru care s-a emis decizia C.P.M. Bucureşti nr. 727 din 27 mai 1986.
Calitatea reclamanţilor B.S.C. şi B.D. de proprietari la momentul preluării de către stat a imobilului rezultă totodată din actul dotai autentificat sub nr. 503 din 05 ianuarie 1945 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, act prin care Şt.P. şi M.Şt.P. i-au constituit fiicei lor, S.C.P. la căsătoria cu B.G. o dotă constând în întreg imobilul situat în Str. Grigore Alexandrescu, compus din două apartamente, parter cu subsol, etaj şi două camere la mansardă, plus spălătoria şi o cameră în fundul curţii („înzestrătorii” rezervându-şi un drept viager de abitaţie pentru întreg apartamentul de la etaj şi a celor două camere de la mansardă).
A mai reţinut tribunalul că, în baza celor două decizii arătate adoptate în baza Decretului nr. 223/1974 s-au încheiat procesele - verbale de evaluare nr. 337 din 10 iulie 1986 şi, respectiv, nr. 336 din 10 iulie 1986, prin care s-au stabilit despăgubirile cuvenite foştilor proprietari deposedaţi, iar D.G.A.L. a virat sumele stabilite astfel către I.C.R.A.L. Herăstrău (la data de 15 iulie 1986), făcându-se menţiunea achitării acestora către cei îndreptăţiţi în procesele - verbale încheiate la această unitate la data de 18 ianuarie 1986, acte depuse şi la dosarul cauzei.
Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, au fost vândute prin SC H.N. SA, locuinţele închiriate din imobilul menţionat foştilor chiriaşi.
În raport de cele reţinute, tribunalul a constatat că, reclamantul B.G. nu a probat existenţa dreptului său asupra imobilului a cărei restituire s-a solicitat în cauză, dispoziţia pârâtei de respingere a cererii formulate prin notificare de acest reclamant fiind legală şi temeinică.
S-a mai reţinut că pentru notificările formulate pentru imobile preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa sa către stat, prin Normele metodologice pentru aplicarea unitara a Legii nr. 10/2001 (pct. 1.4 lit. b) se prevede că, stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, considerând că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara, soluţionarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptăţită urmând a fi de respingere motivată a cererii.
Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza contrară susţinută de reclamanţi, în situaţia calificării preluării locuinţelor în condiţiile arătate ca fiind o preluare abuzivă, tribunalul a constatat că nu se putea da curs unei cereri de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, faţă de nerespectarea de către aceştia dispoziţiilor pct. 5.1 - 5.3 din Normele care condiţionează rezolvarea favorabilă a cererii de depunere a unor declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ii imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obliga la restituirea imobilului sau, după caz, la plata le despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din lege. Or, aceste înscrisuri nu au fost depuse în susţinerea notificării, cu respectarea termenului legal, şi nici ulterior, în cadrul probatoriului administrat în prezenta cauză.
Referitor însă la suprafaţa de teren aferentă construcţiei, suprafaţa stabilită prin expertiză ca fiind în total de 227 mp., tribunalul a constatat că aceasta a trecut fără plata în proprietatea statului, împrejurare ce rezultă din chiar deciziile de preluare a imobilului, şi prin urmare, constatând în acest caz preluarea abuzivă a bunului imobil, tribunalul a reţinut că reclamanţii B.S.C. şi B.D. sunt îndreptăţiţi la restituirea prin echivalent a terenului solicitat, faţă de art. 1 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005.
Apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâţii P.M. Bucureşti, prin P.G. şi M. Bucureşti, prin P.G. au fost respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 414/ A din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În ce priveşte apelul pârâţilor, s-a reţinut că, prima instanţă a avut în vedere cu privire la suprafaţa de teren de 227 m.p., actele translative de proprietate imobiliară şi dispoziţiile legale în materie, aşa încât stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale este corectă.
Referitor la apelul formulat de reclamanţi, curtea de apel a reţinut cu privire la actul dotai din 05 ianuarie 1945 şi aplicarea art. 4 din Decretul nr. 32/1954, că instanţa de fond a dat o corectă interpretare normei de drept respective în raport de acest mijloc de probă.
În ceea ce priveşte aplicarea Decretului nr. 223/1974, este de necontestat că, în numeroase cazuri s-a făcut abuziv, dar în speţă apelanţii nu au făcut dovada acestor susţineri. Eventualele abuzuri, lipsa sau neautenticitatea semnăturilor apelanţilor pe procesele verbale din 18 iulie 1986, putea fi probată, or acest lucru nu s-a făcut. Să se constate că semnăturile petenţilor nu aparţin acestora, se putea face prin solicitarea probei, inclusiv a art. 177 C. proc. civ.
Sub acest aspect, instanţa de apel a arătat în motivare că, instanţa de fond, corect, apreciind probatoriile în ansamblul lor, a reţinut că nu se impune o eventuală verificare de scripte.
Nici critica prin care se arată că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi fost publicate la momentul notificării nu a fost primită, deoarece momentul important este acela al soluţionării cauzei, când aceste norme existau.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, reclamanţii B.G. şi B.D., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii şi, pe fond, admiterea în tot a contestaţiei.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanţii au arătat ca decizia atacată este lovită de nulitate, întrucât este pronunţată faţă de o persoană decedată, B.S.C., lipsită la momentul închiderii dezbaterilor de capacitate de folosinţă.
Recurenţii au invocat, totodată, aplicabilitatea pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., deoarece decizia pronunţată de instanţa de apel nu se circumscrie rigorilor prevăzute prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceasta necuprinzând motivele de fapt şi de drept ce au constituit şi fundamentat optica instanţei la momentul pronunţării.
Din prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că reclamantul B.G. a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului şi că instanţa a reţinut greşit problematica aplicabilităţii în cauză a Decretului nr. 223/1974, invocând o serie de considerente generice, confuze şi contradictorii în majoritatea lor.
În motivarea recursului, s-a criticat şi argumentaţia greşită privind conţinutul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi respingerea cererii de restituire prin raportare la lipsa declaraţiilor autentificate prin care notificatorii să menţioneze dacă s-au primit despăgubiri băneşti pentru imobil în baza acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Codul de procedură civilă, reglementând folosinţa drepturilor procedurale privită ca o aptitudine generală a persoanelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual, prevede, prin art. 41, că poate fi parte în procesul civil orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.
În baza acestei reglementări, capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă o transpunere pe plan procesual a capacităţii de folosinţă a drepturilor civile şi constituie una din condiţiile cerute de lege pentru ca o persoană să aibă legitimare procesuală.
per a contrario, nu poate fi parte într-un proces civil persoana care nu are capacitate procesuală de folosinţă, întrucât a decedat.
Aşadar, capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual, iar în cazul persoanelor fizice, aceasta începe la naşterea lor şi încetează la moarte, conform art. 7 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice.
Prin urmare, având în vedere sancţiunea nulităţii absolute ce se aplică actelor săvârşite după momentul decesului, aceasta înseamnă ca toate actele de procedură îndeplinite de o persoană a cărei capacitate de folosinţă încetase prin deces, sunt lovite de nulitate absolută.
Or, în cauză, în faza procesuală a apelului, la termenul din 25 ianuarie 2007, apărătorul reclamanţilor a depus copie de pe certificatul de deces al reclamantei B.S., din care rezultă că aceasta a decedat la data de 13 octombrie 2006.
Acest aspect a fost reţinut şi prin încheierile de şedinţă din 7 februarie 2008 şi din 17 aprilie 2008, şi reiese, totodată, din cererea de completare a motivelor de apel şi certificatul de moştenitor nr. 15/2008, depuse de reclamanţii B.G. şi B.D., în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitori ai defunctei B.S.
Având în vedere aceste considerente, se constată că este fondat motivul de recurs prin care se invocă lipsa calităţii procesuale de folosinţă a reclamantei B.S. şi, implicit, nulitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel.
Ca urmare, sub acest aspect, se impune casarea deciziei si trimiterea cauzei spre rejudecare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii fiind datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Fără arătarea motivelor şi a probelor, instanţa pronunţă o hotărâre nelegală şi netemeinică care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.
Contrar acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a procedat la pronunţarea unei hotărâri pe care a motivat-o făcând trimitere exclusiv la motivarea instanţei de fond cu privire la fiecare motiv de apel analizat.
În acest context, este evident că argumentele reţinute în motivarea deciziei pronunţate în apel sunt nu numai insuficiente, dar şi improprii pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt şi în drept soluţia adoptată de instanţa de apel.
Aşadar, şi din această perspectivă se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de trimitere să pronunţe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părţilor la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cât şi posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.
Cu ocazia rejudecării instanţa de trimitere va analiza şi va verifica şi criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care reclamanţii invocă greşita interpretare a dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.G. şi B.D. împotriva deciziei nr. 414/ A din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3999/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 964/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... → |
|---|
