ICCJ. Decizia nr. 4180/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4180/2010
Dosar nr. 786/90/2007
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 3 martie 2003, sub nr. 964/2003, reclamanta Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul local al oraşului Băile Olăneşti, solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 1800 m.p. (teren de sport), situat în Olăneşti, judeţul Vâlcea.
Acţiunea în revendicare a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 340 din 10 iunie 2003 a aceleiaşi instanţe, care a reţinut, în esenţă, că terenul nu este individualizat în actul de proprietate invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu nedovedirea dreptului pretins de reclamantă.
Hotărârea primei instanţe a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 227/ A din 10 februarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conform căreia s-a respins apelul declarat de reclamantă.
Prin Decizia nr. 57/ R din 29 ianuarie 2007 a aceleiaşi instanţe, învestită cu soluţionarea recursului prin Decizia nr. 4999 din 23 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat hotărârea atacată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Vâlcea, ca primă instanţă de fond.
Instanţa de recurs a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit de B.P., în dosarul de apel, acesta a precizat că terenul revendicat este menţionat la pct. 15 din contractul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1945, invocat drept titlu de proprietate, de către reclamantă, sub denumirea „terenul în suprafaţă de 1800 m.p., pe care se află construit un grajd”. In acelaşi sens, reclamanta a precizat, în apel, că, din eroare, pct. 5 din actul respectiv a fost confundat cu pct. 15 din acelaşi înscris, fiind necesară completarea probatoriului în vederea identificării şi stabilirii vecinătăţilor terenului.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 594 din 26 iunie 2008, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, deşi a pus în discuţie completarea probatoriului pentru identificarea imobilului în litigiu, reclamanta nu a depus diligente în procurarea înscrisurilor necesare soluţionării cauzei şi nu a fost de acord cu efectuarea unei noi expertize faţă de cea întocmită în primul ciclu procesual.
În raport de probele existente în dosar, Tribunalul a considerat că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate invocat pentru teren întrucât schiţele depuse poartă menţiunea că au fost eliberate de „Arhiva Naţională”, dar nu rezultă, din cuprinsul lor, că sunt cele despre care se face vorbire în actul de vânzare-cumpărare din 1945, respectiv „schiţa ml”, întocmită de inginer P.O., sau data de 1 august 1946, ca măsurătoare şi delimitare definitivă, respectiv „planul definitiv al proprietăţii vândute prin actul invocat”.
Conform raportului de expertiză efectuat în cauza, terenul menţionat la pct. 15 se învecinează, printre altele, cu terenul de sport, care, aşa cum pretinde pârâta, este menţionat la poziţia 23 din lista de inventar, ca făcând parte din domeniul public, în baza hotărârii Consiliului local Băile Olăneşti.
Prin Decizia nr. 37/ A din 13 februarie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa, în sensul obligării pârâtului Consiliul local Băile Olăneşti să lase acesteia, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 1800 m.p. situat în Băile Olăneşti, judeţul Vâlcea, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit, în apel, de expert S.G., şi schiţa anexă la acesta, care face parte integrantă din prezenta decizie. S-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Conform expertizei întocmite de expert tehnic S.G., terenul în suprafaţă de 1800 m.p. este proprietatea certă a reclamantei, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1945.
Această suprafaţă de teren se regăseşte, clar, în conţinutul actului de vânzare - cumpărare, la poziţia nr. 15, şi există atât scriptic, cât şi faptic.
Terenul a fost evidenţiat în planul de situaţie anexa nr. l la raport, potrivit măsurătorilor actuale, este evidenţiat în schiţa anexă nr. 3 la raport, iar pe planul de situaţie actual al staţiunii Băile Olăneşti este evidenţiat, cu aceeaşi culoare galbenă, în anexa 2 la raport, cu următoarele vecinătăţi: N - Piaţa Agroalimentară Olăneşti (alee de acces), S - Teren P.T. - SC R.O. SA., E - Teren concesionat de primărie lui T.G. şi V. - str. Băilor.
În ceea ce priveşte modalitatea în care terenul a trecut la stat, expertul a relatat că, la Primăria Băile Olăneşti, nu există documente sau, cel puţin, nu i-au fost puse la dispoziţie asemenea documente, prin care să se dovedească modul în care a fost preluat terenul din proprietatea reclamantei şi trecut în proprietatea statului, ca, ulterior, să fie dat în folosinţă Primăriei staţiunii Băile Olăneşti.
Cert este, însă, faptul că, în prezent, terenul este trecut în domeniul public al acestei primării şi are destinaţia de teren de sport, amenajat de Primăria oraşului Băile Olăneşti.
Faţă de această probă administrată în apel, coroborată cu celelalte înscrisuri existente în dosar, având în vedere şi prevederile Legii nr. 19/2000, potrivit cu care Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale precum şi casele teritoriale de pensii au dreptul să revendice bunurile imobile care au aparţinut asigurărilor sociale, cele construite sau achiziţionate din fonduri alocate de la bugetul asigurărilor sociale de stat şi care au fost trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, acţiunea este fondată.
Reprezentantul pârâtului a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând ca aceasta trebuia promovată în baza Legii nr. 10/2001, iar nu în condiţiile dreptului comun.
Nu poate fi reţinută această excepţie întrucât, chiar dacă reclamanta a formulat şi notificare conform Legii nr. 10/2001, aceasta nu a primit nicio rezolvare până în prezent.
Pe de altă parte, dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în cadrul cărora s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că acţiunea este admisibilă, casându-se decizia nr. 227/2004, pronunţată în apel, numai pentru faptul că Tribunalul nu a soluţionat fondul cauzei şi, în acest mod, a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, pe care România a ratificat-o, prin Legea nr. 30/1994, sub aspectul dreptului reclamantei la un proces echitabil.
Pentru aceste argumente, în baza art. 480 C. civ. şi art. 174 din Legea nr. 19/2000, s-a admis acţiunea şi a fost obligat pârâtul să-i lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 1800 m.p., situat în Băile Olăneşti, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Consiliul local Băile Olăneşti, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, considerentele instanţei de apel cu privire la respingerea acesteia, bazate, în cea mai mare măsură, pe faptul că dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în cadrul cărora s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că acţiunea este admisibilă, nu sunt corecte. Soluţionarea excepţiei trebuia făcută în raport de decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la admisibilitatea acţiunii întemeiate pe dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi cu jurisprudenţa în materie.
Aşa cum s-a statuat în mod constant, dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile 480-481 C. civ. a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme specifice de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei (de exemplu: Deciziile Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 2217/2007, nr. 1774 din 17 martie 2008).
Atâta vreme cât intimata a avut la dispoziţie o cale specială de urmat în vederea dobândirii imobilului în litigiu nu poate fi primită motivarea instanţei de apel, în sensul că s-ar încălca dreptul la un proces echitabil. Prioritatea legii speciale faţă de legea generală nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede dreptul de acces la tribunal, drept care nu este, însă, absolut, putând fi supus unor restricţii stabilite de către stat, iar reglementările Legii nr. 10/2001 sunt de natură să asigure respectarea principiilor securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care arată că „terenurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Şi în măsura în care se apreciază ca, în speţă, are prioritate Convenţia Europeană, atunci urmează să se constate că aceasta protejează drepturi concrete şi efective, iar nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate.
2. Relativ la fondul cauzei, este contrar raţiunii legii ca o instituţie a statului să solicite, de la stat, un bun ce a fost preluat de stat.
Legea nr. 19/2000, ale cărei prevederi au fost avute în vedere de către instanţa de apel, precizează că imobilele care au aparţinut asigurărilor sociale de stat, aflate în proprietatea statului (la momentul apariţiei legii), vor fi trecute în proprietatea sau în administrarea C.N.P.A.S., prin hotărâre a Guvernului. Cu alte cuvinte, statul, deoarece el este proprietarul terenului, va hotărî, ulterior apariţiei legii, cu privire la trecerea acestuia în proprietatea sau în administrarea intimatei, în funcţie de regimul juridic actual, iar regimul juridic al terenului este cel stabilit prin Legea nr. 213/1998. Or, potrivit acestei legi, bunurile proprietate publică nu pot reveni în patrimoniul intimatei, în temeiul Legii nr. 19/2000, deoarece prin acest act normativ nu se derogă de la regimul prescris proprietăţii publice, de a fi inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă.
În accepţiunea Legii nr. 213/1998, domenialitatea publică, fiind subsumată conceptului de proprietate publică, este alcătuită din bunurile determinate constituţional, din cele stabilite în anexa legii şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public, dacă au fost dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege (art. 3 alin. (1)).
Terenul proprietate publică a unităţii administrativ-teritoriale este clar delimitat şi individualizat în anexa nr. 5 la H.G. nr. 1362/2001, fiind de utilitate publică (teren de sport) şi, ca atare, un asemenea bun, prin caracterele sale de a fi inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, nu poate fi sustras domeniului public şi încorporat în patrimoniul unei instituţii publice.
Admiterea acţiunii în revendicare aduce atingere dreptului de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale, precum şi securităţii raporturilor juridice. Terenul în cauză este obiectul unui proiect aflat în faza executării studiului de fezabilitate privind crearea unei baze sportive moderne pentru locuitorii şi turiştii din staţiune. In cauza „Raicu contra României”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, printre altele, şi că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Pentru intimată, ieşirea din patrimoniul autoarei sale a terenului nu reprezintă nici măcar un „neajuns”, ci o soluţie a statului, care, pentru a evita insecuritatea juridică cu privire la aceste imobile, le-a trecut în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.
Literatura juridică a admis că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă, în timp, cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. întrucât terenul face parte din domeniul public al localităţii Băile Olăneşti, urmând regimul proprietăţii publice stabilit de Legea nr. 213/1998, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie în despăgubiri, la care intimata a renunţat urmând calea dreptului comun şi nu a legii speciale.
Din perspectiva Legii nr. 10/1949, patrimoniul Casei Centrale a Asigurărilor Sociale de Sănătate a fost transmis către Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale, or, nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi. Sub acest aspect, admiterea acţiunii în revendicare e neîntemeiată.
Recurentul pârât a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate şi respingerea apelului, ca nefondat, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârilor anterioare şi respingerea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În mod corect a fost respinsă excepţia inadmisibilității acţiunii în revendicare, întemeiată, de reclamantă, pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 174 din Legea nr. 19/2000, în forma actuală.
Într-adevăr, nu parcurgerea mai multor cicluri procesuale sau lipsa răspunsului la notificarea formulată de partea sus-menţionată este determinantă în ceea ce priveşte legea aplicabilă.
În cadrul ciclului procesual anterior nu s-a dezbătut problema legii incidente şi a admisibilităţii acţiunii de faţă formulată în condiţiile textelor de lege arătate mai sus; prin urmare, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de instanţele respective sub aspectul în discuţie. Decizia de casare nr. 57/ R din 29 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi de familie, a avut în vedere eroarea iniţială în individualizarea terenului în litigiu, care a condus la respingerea acțiunii pentru imposibilitatea identificării bunului, ulterior corectată prin precizările formulate de reclamantă şi raportul de expertiză topografică întocmit în primul dosar de apel.
În legătură cu rezolvarea notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a emis dispoziţia nr. 302 din 17 noiembrie 2005, de către Primarul oraşului Băile Olăneşti, prin care a fost respinsă cererea părţii pentru „terenul în suprafaţă de 1800 m.p., pe care se află terenul de sport”.
Soluţionarea notificării în condiţiile actului normativ sus¬menţionat nu prezintă, însă, relevanţă sub aspectul admisibilităţii acţiunii de faţă deoarece nu acest act normativ este incident pretenţiilor reclamantei cu privire la imobilul în litigiu.
Astfel, Legea nr. 10/2001 reprezintă dreptul comun în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv, de către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în cauză, fiind, însă, incidenţă legea specială nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, raportat la calitatea reclamantei şi la bunul preluat şi solicitat în prezentul dosar.
Potrivit art. 174 alin. (4) din această lege, în forma actuală, Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale, precum şi casele teritoriale de pensii au obligaţia şi dreptul de a revendica în condiţiile textului de lege menţionat, printre altele, bunurile imobile care au aparţinut asigurărilor sociale, trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice.
Potrivit art. 174 alin. (4) lit. a) din Lege, Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale se consideră „urmaşul de drept” al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, iar obiectul dosarului de faţă îl formează un imobil care s-a aflat în proprietatea Casei Centrale, fiind preluat, de stat, în perioada de referinţă a legii, după cum s-a reţinut, în fapt, de către instanţa de apel.
Ca atare, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de legea specială pentru ca imobilul să poată fi revendicat conform actului normativ respectiv.
Cum Legea nr. 19/2000 este o lege specială în materie de revendicare a imobilelor preluate abuziv, de stat, în regimul trecut, ea se aplică, în mod prioritar, faţă de dreptul comun în materie de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi anume Legea nr. 10/2001. Aceasta conform principiului de drept „Specialia generalibus derogant” („Legile speciale derogă de la cele generale”), care presupune aplicarea legii speciale atunci când aceasta vine în concurs cu o lege generală, în soluţionarea unui raport juridic conflictual.
De asemenea, prioritatea legii speciale operează indiferent că norma generală este anterioară sau ulterioară normei speciale, cum este cazul Legii nr. 10/2001.
Aplicarea legii speciale reprezintă şi unul dintre criteriile menţionate în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în verificarea admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată în condiţiile dreptului comun faţă de legea specială, raţionamentul deciziei aplicându-se şi în speţa de faţă, chiar daca aceasta vizează concursul dintre dreptul comun şi o altă lege specială decât cea incidenţă în prezentul litigiu, respectiv Legea nr. 10/2001.
La rândul său, după cum s-a arătat deja, actul normativ sus-menţionat reprezintă dreptul comun în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului politic trecut, iar art. 174 din Legea nr. 19/2000 constituie norma specială pentru revendicarea imobilelor care au aparţinut asigurărilor sociale şi au fost preluate de stat în aceeaşi perioadă.
În acelaşi sens, este aplicabil şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede posibilitatea revendicării, în condiţiile dreptului comun, a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, dacă nu există o lege de reparaţie specială. Or, această lege de reparaţie specială este Legea nr. 19/2000, care permite reclamantei promovarea demersului judiciar de faţa, iar nu Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte imposibilitatea revendicării unui bun care aparţine unei instituţii de stat, de la stat, şi care reprezintă tot o chestiune de admisibilitate, criticile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Nu există nicio normă legală care să interzică exercitarea unui asemenea demers, dimpotrivă, art. 174 alin. (4) din Legea nr. 19/2000 prevede, în mod expres, o asemenea posibilitate, iar statul, ca entitate juridică, ce pretinde proprietatea asupra unui bun, nu se confundă cu instituţiile de stat, care ar putea revendica acelaşi drept pentru acelaşi bun. In principiu, trebuie să se recunoască titularului adevărat al dreptului de proprietate exercitarea atributelor specifice acestui drept, astfel cum sunt enumerate în art. 480 C. civ. Nu se poate pune semnul echivalenţei între stat, care a preluat, la un moment dat, în mod abuziv, anumite bunuri şi cel care se pretinde şi justifică dreptul respectiv, chiar dacă acesta este un organism de stat, ambele fiind entităţi de sine-stătătoare, cu drepturi şi obligaţii proprii.
Referitor la inadmisibilitatea demersului reclamantei faţă de necesitatea emiterii unei hotărâri de Guvern, prin care bunul proprietate de stat să fie trecut în proprietatea sau în administrarea Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale, sens în care statul ar avea dreptul de a dispune sau nu în acest sens, şi aceste susţineri sunt nefondate.
Este real că, potrivit art. 174 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 19/2000, imobilele aflate în proprietatea statului, care au aparţinut asigurărilor sociale, vor fi transmise în proprietatea sau în administrarea Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale, prin hotărâre a Guvernului.
Dar tot Legea, în paragraful ulterior, la lit. c), prevede posibilitatea formulării acţiunilor în revendicare, de către această instituţie şi de către casele teritoriale de pensii, pentru reîntregirea patrimoniului, menţionând chiar obligaţia persoanelor amintite de a promova o asemenea acţiune.
Or, într-o formulă simplificată, acţiunea în revendicare este pusă la îndemâna proprietarului neposesor, care intenţionează să obţină posesia pierdută asupra bunului de la posesorul neproprietar.
Dreptul reclamantei de a exercita acţiunea în revendicare, şi care, potrivit legii, constituie, totodată, şi o obligaţie, este reglementat în favoarea acesteia tocmai pentru acele cazuri în care proprietatea îi este contestată de către stat, prin reprezentanţii săi, nefiind emisă o hotărâre de Guvern în condiţiile art. 174 alin. (4) lit. b) din Lege.
Prin urmare, emiterea unui asemenea act, de către puterea executivă, nu este singura modalitate de recunoaştere a dreptului de proprietate (sau de administrare) în patrimoniul Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale, în cazul refuzului de a se emite o astfel de hotărâre, reclamanta având deschisă calea acţiunii în revendicare. Este şi cazul în speţă, pârâtul contestând permanent dreptul reclamantei asupra imobilului în litigiu.
Respingerea excepţiei admisibilităţii acţiunii, în raport de Legea nr. 19/2000, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, reprezintă, astfel, modalitatea corectă de rezolvare a incidentului procedural supus dezbaterii de către pârât.
2. Pe fondul cauzei, în mod corect, s-a considerat că acţiunea este întemeiată.
Cum s-a menţionat în precedent, imobilul a aparţinut, în proprietate, Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 octombrie 1945, a fost stabilită identitatea între bunul pretins şi cel din acte, în baza raportului de expertiză întocmit de expert S.G. şi a înscrisurilor anexă la raport, bunul fiind preluat, de stat, fără documente care să justifice preluarea, în consecinţă, fără titlu.
Aceasta reprezintă situaţia de fapt reţinută de Curtea de Apel şi care nu mai poate fi discutată în recurs, faţă de structura actuală a căii de atac, care nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, după abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. II C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale este urmaşul de drept al fostului proprietar, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, potrivit art. 174 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 19/2000, acţiunea în revendicare a unui imobil preluat, în fapt, de către stat, fără documente care să justifice preluarea şi să permită verificarea condiţiilor în care aceasta a avut loc, fiind, pe deplin, întemeiată.
Chiar şi dacă s-ar considera că preluarea imobilului a avut loc ca efect al desfiinţării Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, prin Legea nr. 10/1948, după cum susţine recurentul, actul normativ, în sine, nu poate constitui un titlu valabil al statului pentru imobilul în litigiu, care să-i permită păstrarea şi în prezent a bunului, atât timp cât, potrivit art. 8 din Constituţia din 1948, proprietatea era recunoscută şi garantată, iar exproprierea putea opera doar pentru cauză de utilitate publică şi cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Cum, prin această lege, au fost organizate Asigurările Sociale de Stat, nu exista niciun impediment pentru ca acestea să preia patrimoniul caselor sau fondurilor de pensiuni publice desfiinţate, dacă nu s-ar fi prevăzut, printr-o dispoziţie legală neconcordantă cu Constituţia în vigoare, ca aceste patrimonii să fie preluate de Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale.
Tocmai existenţa unei asemenea dispoziţii legale anterioare, în contradicţie cu legea fundamentală de la data respectivă, explică şi dispoziţiile legii actuale, care permit şi obligă Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale şi casele teritoriale de pensii să formuleze acţiune în revendicare, în condiţiile art. 174 din Legea nr. 19/2000.
Nici includerea terenului în litigiu în domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale nu este un argument pentru respingerea acţiunii faţă de caracterul nevalabil al preluării imobilului în proprietatea statului.
Însăşi legea care reglementează proprietatea publică, Legea nr. 213/1998, permite revendicarea unor asemenea bunuri, în condiţiile art. 6 alin. (2) din actul normativ în discuţie, alin. (1) menţionând că aparţin domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale bunurile intrate, cu titlu valabil, în proprietatea statului, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Criteriile de valabilitate sunt enumerate în acelaşi text de lege, respectiv concordanţa preluării cu actul normativ în temeiul căruia a avut loc aceasta, cu Constituţia în vigoare la data preluării şi cu tratatele internaţionale la care România era parte, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ca atare, simpla menţionare a imobilului în anexa nr. 5 la H.G. nr. 1362/2001, ca făcând parte din domeniul public al oraşului Băile Olăneşti, după cum pretinde recurentul, natura şi afectaţiunea imobilului sau includerea lui într-un proiect privind crearea, în viitor, a unei baze sportive, nu sunt elemente suficiente, care să prevaleze în raport de dreptul de proprietate al fostului proprietar deposedat în mod nelegitim.
Caracteristicile de imprescriptibilitate, inalienabilitate şi insesizabilitate a bunurilor din domeniul public, indiferent de titular, unitatea administrativ-teritorială sau stat, nu pot viza decât imobilele intrate cu titlu valabil în patrimoniul lor, după cum o prevede chiar Legea proprietăţii publice, invocată de recurent.
Mai susţine acesta că, prin soluţia instanţei de apel, se aduce atingere dreptului de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale şi principiului securităţii raporturilor juridice, menţionând, în acest sens, cauza „Raicu contra României”.
Susţinerile sunt neîntemeiate atât timp cât statul a intrat, în mod nevalabil, în proprietatea şi posesia bunului, prin urmare, nu putea transmite, în mod legitim, imobilul respectiv, indiferent de subdobânditor, unitatea administrativ-teritorială sau o instituţie de stat, iar securitatea raporturilor juridice nu se poate considera că este afectată atât timp cât, în cauză, bunul se regăseşte tot la stat, mai precis la unitatea administrativ-teritorială, ca formă de organizare în teritoriu, a structurii statului, nefiind implicată nicio persoană fizică sau juridică de drept privat în revendicarea terenului.
Speţa invocată de recurent avea la bază cu totul alte premise, fără similitudine cu litigiul de faţă. În cauza respectivă a fost afectat dreptul de proprietate al unui terţ persoană fizică, Raicu, care, deşi avea o hotărâre definitivă prin care i se recunoştea acest drept asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a respingerii acţiunii în nulitate, având, astfel, „un bun”, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, s-a aflat în situaţia de a-l pierde în urma promovării şi admiterii unui recurs în anulare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, în situaţia petentei, este rupt echilibrul între protecţia proprietăţii acesteia şi exigenţele apărării interesului general, în defavoarea persoanei fizice.
Nu este cazul în speţă; cum deja s-a arătat şi s-a susţinut, de către recurent, bunul se află, în continuare, la unitatea administrativ-teritorială, nu a fost transmis în proprietatea altor persoane, pentru a se putea pune problema protecţiei drepturilor acestora, iar statul însuşi, prin organul său legislativ, a permis şi chiar a obligat la formularea acţiunii în revendicare a acestor bunuri, de către reclamantă sau de casele teritoriale de pensii, în condiţiile art. 174 din Legea nr. 19/2000.
Pe de altă parte, deşi recurentul a depus, în recurs, mai multe hotărâri judecătoreşti, susţinând că, prin acestea, s-a cenzurat titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, respingându-se, în mod irevocabil, acţiunea acesteia, nu se poate reţine, în cauză, relevanţa deciziilor respective sub aspectul discutat.
Astfel, obiectul de dezbatere al deciziei nr. 3381 din 26 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, l-a reprezentat modul de soluţionare, de către instanţele anterioare, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport de o altă hotărâre judecătorească, sentinţa civilă nr. 230/2003, cu privire la care instanţa supremă a considerat că au fost aplicate corect dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi, ca atare, a fost, în mod corect, respinsă acţiunea reclamantei faţă de temeinicia excepţiei respective.
Nu se poate reţine, în consecinţă, că, prin decizia nr. 3381/2005, s-ar fi discutat şi, cu atât mai puţin, că s-ar fi infirmat titlul de proprietate al reclamantei.
În ceea ce priveşte decizia nr. 3395 din 26 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, şi aceasta a dezbătut excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la o altă hotărâre, respectiv sentinţa 288/2003 a Tribunalului Vâlcea.
Niciuna dintre hotărârile care au stat la baza pronunţării celor două decizii menţionate mai sus şi care au condus la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat în acele dosare nu a fost depusă, de către recurent, deşi sarcina probei, în combaterea titlului de proprietate invocat de reclamantă, îi revenea pârâtului potrivit art. 1169 C. civ.
În cele două dosare, nu s-a analizat dreptul reclamantei de a revendica imobilele ce au format obiectul acţiunilor respective, din perspectiva legii speciale nr. 19/2000, ce stabileşte, printre altele, ca aceasta este „urmaşul de drept” al fostului proprietar, Casa Centrală de Asigurări Sociale (art. 174 alin. (4) lit. a) din Lege).
În plus, în cel de-al doilea dosar, finalizat prin decizia nr. 3395/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, obiectul cauzei l-a format un alt teren, respectiv cel menţionat la pct. 10 din contractul de vânzare-cumpărare invocat şi în prezentul dosar.
În cauza în care s-a pronunţat decizia nr. 3381 din 26 aprilie 2005, de asemenea, nu rezultă cu certitudine că ar fi vorba despre acelaşi imobil cu cel din prezentul litigiu întrucât, deşi, în dosarul anterior, se face referire la terenul de la poziţia nr. 15 din contractul de vânzare-cumpărare, este posibil ca acest dosar să vizeze un alt teren, astfel cum s-a întâmplat şi în dosarul de faţă, unde, iniţial, a fost menţionat terenul de la poziţia 5, ca, ulterior, partea să precizeze că litigiul se referă la terenul de la poziţia 15. Solicitarea unor terenuri diferite în cele două dosare rezultă şi din identificarea lor prin raportare la existenţa sau inexistenţa unor construcţii pe aceste terenuri. Mai precis, în Dosarul anterior, nr. 19382/2004, se face referire la „terenul în suprafaţă de 1.800 m.p., situat în localitatea Olăneşti, identificat la poziţia 15 din actul de vânzare-cumpărare, pe care actualmente se află Popasul turistic în timp ce, cu privire la terenul din dosarul de faţă, s-a reţinut, de către instanţa de apel, în raport de expertiza efectuată în această fază procesuală, că „la ora actuală, terenul .are destinaţia de teren de sport, amenajat de Primăria oraşului Băile Olăneşti”. De asemenea, tot Curtea arată că terenul din prezenta cauză, conform planului de situaţie şi schiţei anexe la raportul de expertiză, are, ca vecin, la Sud, „terenul Popas turistic SC R.O. SA.”, terenul din litigiul finalizat prin Decizia nr. 3381/2005, rezultând, astfel, că cele două imobile sunt distincte.
Pe de altă parte, în niciuna dintre hotărârile judecătoreşti depuse, de recurent, în dosarul de faţă, nu se face referire la vreun element de nevalabilitate a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 1945, care a reprezentat titlul de proprietate al autoarei reclamantei, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, pentru toate terenurile care au generat litigiile promovate de aceasta, astfel încât să se poată reţine că nu ar justifica dreptul de proprietate invocat în legătură cu aceste bunuri, inclusiv în ceea ce priveşte imobilul pretins în cauza de faţă.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, atât în privinţa modalităţii de rezolvare a excepţiei admisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de pârât, cât şi asupra fondului cauzei.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Consiliul local al oraşului Băile Olăneşti împotriva deciziei nr. 37/ A din 13 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4668/2010. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2969/2010. Civil → |
|---|
