ICCJ. Decizia nr. 41/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.41/2010
Dosar nr. 3588/109/2008
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 13 octombrie 2008, reclamantul Ş.M.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu SC P. SA, să oblige pârâta să-i plătească drepturile salariale cuvenite pentru sărbătorile de Paşti şi Crăciun pentru perioada 2004 - 2007, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul individual de muncă pe unitate, urma ca de Paşti şi de Crăciun să beneficieze de o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe P. SA, însă aceste drepturi salariale nu i-au fost acordate începând cu anul 2004.
Prin sentinţa civilă nr. 263/ CM din 9 februarie 2009, Tribunalul Argeş a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune al reclamantului pentru suplimentările salariale neacordate pentru anul 2004 şi pentru Paştele 2005, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suplimentările de drepturi salariale cuvenite şi neacordate cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul individual de muncă, în funcţie de salariul de bază mediu pe unitate, din care se vor deduce contribuţiile aferente impozitului şi bugetelor de asigurări sociale (C.A.S.S., C.A.S., şomaj), pentru perioada 13 octombrie 2005 - decembrie 2007, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC P. SA, invocând în drept dispoziţiile art. 3042 alin. (9) şi art. 3041 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
La termenul din 29 mai 2009, pârâta-recurentă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă, din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
În susţinerea excepţiei, s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât şi Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, faţă de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000, care prin art. 62 şi 63 impune, cu caracter imperativ, abrogarea expresă directă.
Prin încheierea din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, s-a reţinut, în esenţă, că în realizarea demersului de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa are obligaţia să verifice dacă textul a cărui neconstituţionalitate s-a invocat are legătură cu soluţionarea cauzei dar, în speţă, ceea ce se pune în discuţie este o problemă de interpretare a normelor privitoare la competenţă în evoluţia lor temporală.
Chiar dacă este invocată cu referire la o serie de texte constituţionale, în realitate, excepţia este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege.
S-a concluzionat asupra inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a unui text de lege, susţinută prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie în fapt, corelarea actelor normative între ele şi tinzând să deducă spre control instanţei de contencios constituţional, modalitatea de soluţionare a conflictului de legi în timp, respectiv, interpretarea şi aplicarea legii la speţă.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs SC P. SA, care a susţinut caracterul nelegal din punct de vedere al modalităţii în care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, s-a arătat că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare, în condiţiile în care în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, se arată că „orice dispoziţie contrară se abrogă", text care a fost interpretat de teoreticieni şi practicieni ca reprezentând un caz de abrogare implicită.
Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei pentru operarea abrogării implicite, abrogarea putând fi doar expresă, totală sau parţială.
Faţă de această situaţie juridică, conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială a instanţei şi ca atare, are legătură cu soluţionarea cauzei, fiind întrunite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Invocând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parţială.
S-a făcut referire, de asemenea, la raportul dintre norma specială (conţinută de Legea nr. 168/1999) şi cea generală (C. muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum şi la împrejurarea că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală şi cea specială.
Toate acestea sunt însă împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanţei de drept comun, învestite cu soluţionarea litigiului, iar nu în competenţa judecătorului constituţional.
Instanţa de contencios constituţional se pronunţă asupra conformităţii textului cu legea fundamentală în situaţii de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.
Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga şi înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeaşi materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcţie de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare şi de rezolvare a litigiului la îndemâna instanţei ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicţionale a acesteia.
Aşadar, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, ci sunt elemente de analiză pe care instanţa urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială.
De aceea, respingând sesizarea Curţii Constituţionale pe motiv că ceea ce se pune în discuţie este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competenţa în evoluţia lor temporală, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia a procedat corect.
Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, sesizarea Curţii Constituţionale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea şi aplicarea legii în timp.
Pentru considerentele arătate, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 2 iulie 2009 pronunţată în dosarul nr. 3588/109/2008 de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 45/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 406/2010. Civil → |
|---|
