ICCJ. Decizia nr. 4/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4/2010
Dosar nr. 39843/3/2007
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2010
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 110 din 18 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca nefondată. S-a respins acţiunea formulată de reclamantele T.E.G., M.E., împotriva pârâţilor C.O.R., S.M., R.E., ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 747/2003 s-a constatat în mod irevocabil, că titlul pârâţilor este valabil fiind încheiat cu bună-credinţă, aceştia fiind în posesia bunului, bunul fiind definit ca atare şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
S-a mai reţinut că titlul reclamantelor nu a fost contestat, beneficiind de anterioritate, iar titlul pârâţilor a fost confirmat prim hotărâre judecătorească.
Prin urmare, titlul pârâţilor a fost apreciat ca fiind mai bine caracterizat întrucât a făcut obiectul analizei sub aspectul valabilităţii sale, fiind constatat ca valabil printr-o hotărâre judecătorească.
Prin Decizia civilă nr. 689 din 24 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi M.E. şi T.E.G., împotriva sentinţei civile nr. 110 din 18 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C.O.R., S.M. şi R.E.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, instanţa de fond în mod corect a constatat că titlul pârâţilor este mai bine caracterizat, deoarece acesta a fost confirmat pe cale judecătorească, iar hotărârea a fost opozabilă reclamantelor.
S-a mai reţinut, ca fiind nerelevantă invocarea pe calea dreptului comun a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 480 C. civ., acţiune în cadrul căreia s-a procedat la compararea titlului părţilor, iar instanţa de fond corect a statuat că titlul pârâţilor este mai caracterizat comparativ cu titlul deţinut de reclamanţi.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată au declarat recurs reclamantele M.E. şi T.E.G., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ignorându-se dreptul de proprietate dovedit cu actele anexate acţiunii. Imobilul în litigiu a fost cumpărat de reclamante, la data de 10 august 1938, de la adevăraţii proprietari, care au edificat imobilul respectiv. Dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a fost niciodată pierdut în mod legal iar actul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat prin Decretul nr. 92/1950 de naţionalizare.
- Contractele de vânzare-cumpărare ale intimaţilor R.E. şi S.M. au fost validate numai pe principiul bunei-credinţe. Preferabilitatea acordată de instanţe titlurilor pârâţilor este nelegală.
- De vreme ce prin procedura Legii nr. 10/2001 nu s-a putut obţine restituirea în natură a imobilului în litigiu, şi nici o compensare bănească nu s-a primit, s-a impus să fie sesizate instanţele judecătoreşti pentru obţinerea drepturilor ce se cuveneau cu privire la imobilul litigios.
Recursul declarat de reclamantele M.E. şi T.E.G. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat pentru cele ce preced:
Reclamantele M.E. şi T.E.G. au chemat în judecată pe pârâţii C.O.R., S.M. şi R.E., în condiţiile art. 480 C. civ., pentru ca pârâţii să le lase în deplină posesie şi proprietate, apartamentele pe care le ocupă fiecare şi terenul aferent, după cum urmează: pârâtul C.O.R., apartamentul nr. 1; pârâtul S.M., apartamentul nr. 2, iar pârâta R.E., apartamentul nr. 3, toate situate în imobilul din Bucureşti.
Reclamanta T.G.E. a făcut dovada că este moştenitoarea defunctei U.E., certificat de moştenitor nr. 11 din 27 martie 2003, care, împreună cu M.E., au fost proprietarele imobilelor mai sus menţionate.
De asemenea, s-a mai făcut dovada că autoarea reclamantei a cumpărat imobilul în litigiu împreună cu M.E. În acest sens, stă dovadă actul de vânzare-cumpărare nr. 12182 din 10 augusta 1939.
Pârâtul C.O.R. a dobândit apartamentul nr. 1 din imobilul menţionat mai sus în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2427 din 23ianuarie 1997, pârâtul S.M. a dobândit proprietatea asupra apartamentului nr. 2 din imobilul precizat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3551 din 18 august 1997, pârâta R.E. a dobândit proprietatea asupra apartamentului nr. 3 din imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3595 din 8 septembrie 1997, contracte întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Reclamantele au formulat acţiunea în revendicare imobiliară împotriva pârâţilor, la data de 16 februarie 2007, după apariţia Legii nr. 10/2001, fără ca reclamantele să solicite restituirea imobilului în baza legii speciale de restituire.
Faţă de cele reţinute, se constată că acţiunea în revendicare formulată de reclamante are la bază ipoteza în care atât reclamantele cât şi pârâţii deţin titlu de proprietate asupra imobilului litigios, existenţa acestor două titluri presupune compararea lor, în cauză titlurile de proprietate provin de la autori diferiţi.
Instanţele de fond şi apel în mod corect au procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de către pârâţi, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1939, prin care E. şi E.P. au dobândit proprietatea imobilului din Bucureşti, B-dul. Pache Protopopescu şi contractele de vânzare-cumpărare nr. 2427/1997 al pârâtului C.O.R., nr. 3551/1997 al pârâtului S.M. şi nr. 3595/1997 al pârâtei R.E.
Corect a statuat instanţa de apel, că titlul reclamantelor nu este mai bine caracterizat decât titlul pârâţilor, deoarece prin Decizia civilă nr. 747/2003 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat în mod irevocabil că titlul pârâţilor este valabil, fiind încheiat cu bună-credinţă şi că aceştia din urmă dispun de bun, bunul fiind definit ca atare de art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Prin urmare, judicios s-a apreciat că prin compararea titlurilor, titlul pârâţilor este mai bine caracterizat, deoarece acesta a fost confirmat prin hotărâre judecătorească care este opozabilă reclamantelor, care au fost părţi în acel dosar.
Este adevărat faptul că actul de vânzare-cumpărare din 10 august 1938 nu a fost desfiinţat, însă, în raport cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, se impunea ca pentru restituirea imobilului naţionalizat să se procedeze la punerea în aplicare a dispoziţiilor legii speciale de restituire, care este Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, este fără relevanţă juridică, invocarea pe calea dreptului comun a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât temeiul juridic al acţiunii este art. 480 C. civ., acţiune în cadrul căreia, s-a procedat la compararea titlurilor părţilor.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi, în consecinţă, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele M.E. şi T.E.G. împotriva deciziei nr. 689 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 40/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 37/2010. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
