ICCJ. Decizia nr. 4139/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECTIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4139/2010
Dosar nr. 3436/116/2007
Şedinţa din 1 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Reclamantele D.E., D.V. şi D.D., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Călăraşi, au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea dispoziţiilor nr. 2681/2006, nr. 7662/2007 şi nr. 2409/2005 emise de Primarul Municipiului Călăraşi, obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii prin care să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în atribuirea unui alt teren intravilan în suprafaţă de 1000 m.p. pe raza Municipiului Călăraşi, pentru suprafaţa totală de 1000 m.p teren intravilan cu destinaţia curţi - construcţii şi construcţii în suprafaţă de 125,04 m.p, solicitat prin notificare, iar în subsidiar, dacă se va face dovada că nu există teren intravilan pe raza Municipiului Călăraşi, să se dispună emiterea unei dispoziţii pentru acordarea de despăgubiri băneşti la nivelul valorii de piaţă pentru imobilul menţionat.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 556 din 17 martie 2008 a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că nu poate fi analizat primul capăt de cerere sub aspectul legalităţii decât în ceea ce priveşte dispoziţiile nr. 2681/2006, nr. 7662/2007.
În ceea ce priveşte dispoziţia nr. 2409/2005, aceasta nu şi-a produs efecte deoarece a fost revocată prin dispoziţia nr. 2681/2006, prin care s-a admis notificarea. Nici această dispoziţie nu a fost contestată, deşi prin ea s-au acordat despăgubiri şi nu acordarea unui teren în compensare sau despăgubiri băneşti, astfel cum se solicită prin prezenta acţiune, ceea ce înseamnă că reclamantele au fost de acord cu forma de despăgubire.
Întrucât prin dispoziţia nr. 2681/2006, nu se precizase imobilul pentru care se acordă despăgubiri, în sensul întinderii suprafeţei de teren, a fost emisă dispoziţia nr. 7662/2007, care completează dispoziţia anterioară, în sensul că, precizează că imobilul situat în Călăraşi, str. Prelungirea Bucureşti, pentru care s-au acordat despăgubiri, este compus din 250 m.p şi nu din 1000 m.p, cum se solicitase, suprafaţa construită fiind de 95,42 m.p.
În cazul imobilelor expropriate, dovada dreptului de proprietate se face prin însăşi actul de expropriere, conform art. 22 pct. 1 din H.G. nr. 498/2003, iar, în speţă, în decretul de expropriere este menţionată suprafaţa de 250 m.p.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţe unor probe contrare, întinderea dreptului de proprietate este prezumată a fi cea recunoscută în actul normativ de preluare abuzivă.
Tribunalul a apreciat că nu pot fi reţinute ca probe contrare, cu privire la întinderea dreptului de proprietate, testamentul din anul 1941 şi fila din registrul agricol în care figurează ca proprietar al unei suprafeţe de 1000 m.p. D.I., tatăl defunctului D.I., având în vedere faptul că aceste înscrisuri nu fac dovada identităţii între suprafaţa de 1000 m.p şi cea pentru care s-a dispus exproprierea.
Referitor la capătul de cerere prin care se solicită acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent, constând în compensarea prin atribuirea unei suprafeţe de teren în intravilanul localităţii Călăraşi, instanţa a apreciat că şi acesta este nefondat întrucât acordarea unor măsuri reparatorii prin compensare este atributul exclusiv al unităţii notificate.
Astfel, nu i se poate impune de către instanţă unităţii notificate acordarea unui teren intravilan în compensare, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada existenţei unor terenuri intravilane la dispoziţia Comisiei de Aplicare a Legii nr. 1072001, cât timp legea nu stabileşte obligaţia acordării unor bunuri în compensare, dacă se formulează astfel de cerere.
Conform art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, nu se instituie obligaţia absolută în sarcina entităţii investite cu soluţionarea notificării de a acorda bunuri în compensare, aceasta fiind în măsură să aprecieze o astfel de variantă, în funcţie de bunurile pe care le deţine, valoarea acestora şi planurile de dezvoltare a localităţii.
Şi capătul de cerere subsidiar privind acordarea de despăgubiri băneşti este nefondat, deoarece la momentul emiterii dispoziţiilor nr. 2681/2006 şi nr. 7662/2007, intrase în vigoare Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII unitatea investită cu soluţionarea notificării, în speţă primăria, nu mai are competenţa de a acorda despăgubiri băneşti şi de a stabili cuantumul acestora întrucât se parcurge procedura în faţa Comisiei Centrale de acordarea despăgubirilor.
Împotriva menţionatei sentinţe au formulat apel în termen legal reclamantele D.C., D.E. şi D.V., pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală, deoarece a considerat în mod greşit că, atâta timp cât nu s-a contestat în instanţă dispoziţia nr. 2681/2006, apelantele ar fi fost de acord cu conţinutul său, respectiv cu despăgubirile acordate conform legii speciale.
În realitate, reclamantele nu au fost de acord cu acordarea de despăgubiri, ci au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în compensare cu un alt teren şi, deoarece primăria le-a promis că problema se va rezolva pe cale amiabilă, prin emiterea unei noi dispoziţii în acest sens, reclamantele nu au mai formulat acţiune în instanţă.
Faţă de dispoziţia nr. 7662/2007, instanţa a apreciat eronat probele administrate şi, în mod greşit, a respins cererea de administrare a probei cu martori, pe aspectul dovedirii dreptului de proprietate al lui D.I. asupra terenului avut în proprietate şi posesie la momentul exproprierii şi dovezii identităţii de imobil.
Instanţa de fond nu a dat o interpretare corectă art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, din probe, respectiv, proba cu martori, testamentul şi înscrisurile extrase din registrul agricol al Primăriei Călăraşi ş Arhivelor Naţionale rezultă o altă stare de fapt.
Concluzia instanţei de fond în sensul că nu există identitate de teren între cei 1000 m.p. ceruţi şi cei 250 m.p. din actul de expropriere, este eronată deoarece certificatul de nomenclator stradal a cărui lipsă se invocă, putea fi solicitat de către instanţă de la Primăria Călăraşi, în virtutea rolului activ, deşi, şi fără el, sunt suficiente elemente care să conducă la concluzia că există identitate de terenuri între cel deţinut la momentul exproprierii şi cel anterior.
S-a mai susţinut că este de notorietate faptul că în tabelele cuprinzând proprietarii ale căror imobile s-au expropriat, au fost înscrise date eronate în mod abuziv. În fişa imobilului se regăsesc împrejmuiri de numai 30 m.p., o suprafaţă mai mică teren de 250 m.p., în loc de 1000 m.p, o suprafaţă construită mai mică dec cea reală, de 125,04 m.p în loc de 139 m.p., astfel cum este menţionat registrul agricol, tocmai pentru a se acorda despăgubiri cât mai mici de către regimul comunist.
În faza procesuală a apelului a fost respinsă proba cu martori şi a fost încuviinţată proba cu înscrisuri pentru dovedirea identităţii de imobil, între menţionat în registrul agricol şi testament şi cel expropriat, cât şi sub aspectul situaţiei juridice actuale a imobilului şi a identităţii de număr poştal.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă, prin decizia nr. 434 din 30 iunie 2009 a admis apelul reclamantelor, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că, a admis contestaţia reclamantelor, a anulat decizia nr. 7662 din 7 noiembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Călăraşi şi a obligat Primarul Municipiului Călăraşi să emită decizie de acordare de despăgubiri în temeiul legii speciale (titlul VII din Legea nr. 247/2005) pentru imobilul în suprafaţă de 700 mp situat în prelungirea Bucureşti nr. 82 ( fost 120, fost 58), municipiul Călăraşi, judeţul Călăraşi.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt că prin notificarea nr. 587 din 26 iulie 2001, autorul reclamantelor D.I.I. a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 1000 mp teren situat în Călăraşi str. Prelungirea Bucureşti sau echivalentul bănesc al acestui teren, teren care a aparţinut tatălui său, D.C.I.
Prin urmare, pe calea contestaţiei la decizia de soluţionare a acestei notificări nu se poate solicita altceva decât s-a cerut prin notificare, respectiv acordarea de teren în echivalent, căci nu este permis a se formula cererii noi în căile de atac.
La notificare s-a răspuns printr-un număr de trei decizii, prima fiind revocată, deci neproducând efecte juridice, iar ultima decizie, cu nr. 7662 din 7 noiembrie 2007, fiind cea care produce efecte juridice, modificând-o pe cea de-a doua.
Prin această ultimă decizie a fost propusă acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru imobilul de 250 mp, din care 125,04 mp suprafaţă construcţie desfăşurată, 95,42 mp suprafaţă utilă şi 50, 05 mp suprafaţă locuibilă din imobilul situat în Prelungirea Bucureşti.
Prima instanţă a respins contestaţia, considerând că nu s-a făcut dovada identităţii de imobil, între cel expropriat şi cel menţionat în actele de proprietate ale autorului contestatoarelor, iar suprafaţa de teren expropriată este mai mică decât cea din acte, ceea ce prezumă că terenul ar fi putut fi înstrăinat anterior exproprierii.
În ceea ce priveşte dovada identităţii de imobil, între cel deţinut în proprietate de autorul contestatoarelor şi cel aflat în proprietate acestuia la momentul trecerii în proprietate statului, Curtea a observat că, prin relaţiile privind situaţia juridică a imobilului, administrate în faza procesuală a apelului, s-a dovedit că D.C.I. a figurat în registrul agricol în perioada 1951-1980 cu teren şi casă situate în cartier M. Vodă, str. Prelungirea Bucureşti, conform adresei nr. 6179 din 18 februarie 2009, fila 32 a dosarului de apel.
Prin testamentul legalizat sub nr. 102/1941, I.D. primeşte de la M.D. un loc de casă în suprafaţă de 1100 mp în Comuna Mircea Vodă, judeţul Ialomiţa, iar din registrul agricol din anul 1955 rezultă că D.I. deţinea 0,10 ha clădiri şi construcţii la adresa din Prelungirea Bucureşti.
La poziţia 8 din anexa la Decretul de expropriere nr. 331/1988, D.I. figurează expropriat cu suprafaţă de 250 mp teren situat în Municipiul Călăraşi, str. Prelungirea Bucureşti.
Din coroborarea acestor relaţii, instanţa de apel a apreciat că reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor, D.C.I., asupra terenului de 1000 mp, care face obiectul notificării, până în anul 1980, când în registrul agricol este menţionată pentru ultima dată suprafaţa de 1000 mp, ca fiind proprietatea autorului reclamantelor.
Deşi în actul de expropriere este menţionată numai suprafaţă de 25C mp teren, Curtea a constatat că în evidenţele fiscale la nivelul anului 1989 autorul reclamantelor figura la adresa din Municipiul Călăraşi str. Prelungirea Bucureşti cu suprafaţa de 700 mp teren şi construcţie imobil, care a fost demolat în anul 1989, impozitele fiind achitate integral pană la data demolării.
Faţă de aceste relaţii, cuprinse în adresa nr. 13097 din 11 mai 2009, fila 65 dosar apel, Curtea a apreciat că, în temeiul art. 24 al Legii nr. 10/2001, s-a făcut dovada contrară celei menţionate în decretul de expropriere, în sensul că, autorul reclamantelor avea, la momentul exproprierii, o suprafaţă de teren mai mare decât cea menţionată în actul de expropriere, respectiv o suprafaţa de 700 mp teren şi o construcţie la adresa din str. Prelungirea Bucureşti, însă mai mică decât cea menţionată în actele de proprietate la nivelul anului 1980.
Imobilul, astfel individualizat, a avut şi o construcţie care a fost demolată în anul 1989, fiind în prezent ocupat de un ansamblu de blocuri, astfel încât reclamantele, în calitate de moştenitoare ale fostului proprietar, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru acest imobil, teren îi suprafaţă de 700 mp şi construcţie demolată, în temeiul art. 11 pct. 4 al Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii s stabilesc în echivalent pentru întregul imobil."
Împotriva deciziei Curţii de Apel au formulat recurs atât reclamantele cât şi pârâta.
Prin recursul lor reclamantele s-au arătat nemulţumite de hotărârea instanţei de apel în temeiul dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
1. Cu privire la anularea dispoziţiei nr. 7662 din 7 noiembrie 2007 emisă de Primarul mun. Călăraşi, instanţa de apel a interpretat greşit legea obligând Primarul să emită dispoziţie de acordarea despăgubirilor numai pentru o suprafaţă mai mare de teren intravilan şi nu şi pentru clădire, în condiţiile în care dispoziţia atacată a fost anulată în totalitate.
2. Faţă de obligarea Primarului la emiterea unei dispoziţii prin care să acorde despăgubiri pentru o suprafaţă de 700 mp teren, instanţa de judecată a interpretat eronat probele administrate în cauză, făcând o aplicare greşită a legii, având în vedere ca şi criteriu exclusiv de apreciere a întinderii dreptului de proprietate asupra terenului adresa nr. 13097 din 11 mai 2009 aflată la fila 69 din dosarul de apel ce emană de la intimată şi din care rezultă că plata impozitului pentru teren se făcea, la momentul exproprierii, pentru o suprafaţă de 700 mp.
Recurentele reclamante susţin că aceasta nu este decât o dovadă a faptului că suprafaţa de teren deţinută era mai mare decât în decretul de expropriere, dovadă care coroborată cu alte probe, respectiv extrasele din registrul agricol, testamentul prin care se face dovada că tatăl autorului lor (D.l.) a avut în proprietate la momentul exproprierii 1000 mp şi identitatea între imobilul ce figurează în registrul agricol şi lăsat prin testament de mama lui D.I. (fila 11 din dosarul de fond) în com. Mircea Vodă - în prezent cartier al mun. Călăraşi şi cel revendicat duce la concluzia că sunt îndreptăţite să li se acorde despăgubiri pentru cei 1000 mp.
Această concluzie, susţin recurentele-reclamante rezultă şi din faptul că nicăieri în evidenţele Primăriei sau altor instituţii ale statului nu există vreo dovadă contrară în sensul că o parte din acest teren ar fi ieşit din patrimoniul autorilor lor,iar fila de registru agricol din 1980 atestă că D.I. deţinea 1000 mp, plătind în schimb impozit pentru 700 mp.
Este de notorietate că în tabelele cuprinzând proprietarii ale căror imobile s-au expropriat s-au înscris date eronate în mod abuziv şi în temeiul unor fişe ale imobilelor întocmite pe aceleaşi principii de abuz de putere şi de asemenea că şi suprafeţele pentru care se plătea impozit nu reflectau întotdeauna toata suprafaţa avută în proprietate, în lipsa unor măsurători şi schiţe anexate declaraţiilor de impunere.
3. O ultimă critică vizează faptul că legea a fost aplicată greşit, din perspectiva art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 care prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate îi mod abuziv.
În sensul celor expuse s-a depus de către Primăria Călăraşi la dosarul de fond dovada că mai există terenuri în intravilan la dispoziţia comisiei însărcinată cu acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că ar fi posibilă o compensare cu un teren de valoare echivalentă.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul de a fi obligat Primarul Municipiului Călăraşi să emită o dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul legii speciale pentru imobilul în suprafaţă de 1000 mp incluzând 125,04 mp suprafaţă construcţie desfăşurată, 95,42 mp suprafaţă utilă şi 50,05 mp suprafaţă locuibilă, situat în mun. Călăraşi, str. Prelungirea Bucureşti.
Pârâta Primăria municipiului Călăraşi a criticat decizia pentru următoarele motive:
- instanţa de apel, interpretând in mod eronat probele administrate la dosarul cauzei nu a ţinut cont de faptul ca autorul reclamantelor D.I.I. in notificare a solicitat restituirea contravalorii în echivalent bănesc a unei suprafeţe de 1000 mp teren situat în Calarasi, str. Prelungirea Bucureşti, însă fără a face dovada cu acte a suprafeţei de 1000 mp.
Din decretul de expropriere nr. 331 din 28 octombrie 1988 si fişa imobilului, numitul D.I. (D.I.) figurează cu suprafaţa expropriata de 250 mp, documente cu care se face dovada dreptului de proprietate potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 R.
Astfel Primarul municipiului Călărași a emis 3 dispoziţii: dispoziţia nr. 2409 din 21 iunie 2005, nr. 2681 din 19 septembrie 2006 şi nr. 7662 din 07 noiembrie 2007.
Prin dispoziţia nr. 7662 din 07 noiembrie 2007, interpretând si cea care produce efecte juridice, modificând-o pe cea de-a doua, s-a propus acordarea de despăgubiri, in condiţiile legii speciale de reparaţie, pentru imobilul de 250 mp din care 125,04 mp suprafaţa construcţie desfăşurata, 95,42 mp suprafaţa utila si 50,05 suprafaţa locuibila, situat in Călăraşi, jud. Călăraşi, str. Prelungirea Bucureşti.
Conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Cum dovada dreptului de proprietate se face cu decretul de expropriere, respectiv tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile au fost expropriate in vederea eliberării amplasamentului necesar realizării obiectivului si fisa imobilului, rezultă că autorul D.I. figura ca proprietar pentru suprafaţa de teren de 250 mp teren si construcţie, situata în str. Prelungirea Bucureşti.
Din decretul de expropriere nr. 331 din 28 octombrie 1988, respectiv în tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile au fost expropriate în vederea eliberării amplasamentului necesar realizării obiectivului "Ansamblul de locuinţe str. Bucureşti, zona H2" la nr. crt. 3 figurează ca proprietar expropriat autorul D.I. pe str. Prelungirea Bucureşti, cu suprafaţa totala de teren de 250 mp.
De asemenea, în tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile situate in judeţul Călăraşi se expropriază si se trec în proprietatea statului la nr. crt. 7, D.I. figurează cu suprafaţa de 250 mp, din care 125,04 mp construcţie in suprafaţa utila de 95,42 mp pentru imobilul amintit mai sus.
Cât priveşte adresa nr. 13097 din 11 mai 2009 emisa de Primăria municipiului Călăraşi prin care se oferă informaţii cu privire la rolul fiscal al imobilului situat în municipiul Călăraşi, str. Prelungirea Bucureşti, potrivit conţinutului adresei se menţionează faptul ca la adresa mai sus menţionata figura numitul D.C.I. cu un imobil de 700 mp, conform procesului verbal din data de 15 aprilie 1974, imobil ce a fost demolat în anul 1989.
Instanţa de apel a reţinut in mod greşit faptul ca în adresa nr. 13097 din 11 mai 2009 unde se specifica suprafaţa de teren de 700 mp conform procesului verbal din data de 15 aprilie 1974 ar avea aceeaşi întindere cu suprafaţa din decretul de expropriere nr. 331 din 28 octombrie 1988 respectiv 250 mp.
Potrivit prevederilor instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În cazul dedus judecaţii procesul verbal în care se menţionează suprafaţa de 700 mp pentru imobilul situat în Călăraşi, str. Prelungirea Bucureşti, este întocmit pe 15 aprilie 1974 în schimb preluarea abuziva s-a petrecut potrivit decretului nr. 331 în anul 1988, în care se menţionează 250 mp. Prin urmare de la data întocmiri procesului verbal (1974) şi până la momentul exproprierii (1988) au trecut 14 ani, timp in care autorul reclamantelor putea dispune de imobil după propria voinţa.
În concluzie suprafaţa de 250 mp, care figurează în decretul de expropriere nr. 331 din 28 octombrie 1988, este cea mai recenta si ca atare este cea care trebuie avuta in vedere având în vedere dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Analizând criticile formulate de către recurent, ce se înscriu formal în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:
Legea nr. 247/2005 a instituit modificări ale Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 „(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.”
Aşadar, legiuitorul a instituit o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei înscrise în actul de preluare, prezumţie pe care, în speţă, recurentele-reclamante nu au răsturnat-o printr-o probă contrară, întrucât actele la care fac referire recurentele nu probează dreptul de proprietate, în sensul dispoziţiilor art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001.
Deşi în domeniul reglementat de acest act normativ, există norme derogatorii de la regimul probaţiunii în materia drepturilor reale imobiliare (în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind suficientă prezumţia de proprietate, în absenţa unor probe contrare), înscrisurile depuse la dosar nu sunt apte să răstoarne o asemenea prezumţie, nefiind probe contrare rezultate din evidenţele autorităţilor, contemporane momentului naţionalizări.
Astfel, aşa cum rezultă din materialul probator administrat la instanţele de fond, la poziţia 8 din anexa la Decretul de expropriere nr. 331/1988 D.I. figurează expropriat cu suprafaţa de 250 mp teren situat în Municipiul Călăraşi, Str. Prelungirea Bucureşti.
Aceasta conduce la aplicarea si reţinerea prezumţiilor enunţate, respectiv cea cu privire la calitatea de proprietar a celui menţionat în actul de preluare ca şi cu privire la existenta dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul exproprierii, fiind operantă prezumţia cu privire la întinderea dreptului de proprietate, doar în ceea ce priveşte suprafaţa de 250 mp.
Nu poate fi considerată probă contrară adresa nr. 13097 din 11 mai 2009 emisă de Municipiul Călăraşi, întrucât din conţinutul acesteia rezultă că autorul reclamantelor D.C.I. figura cu un imobil în suprafaţă de 700 mp teren, potrivit evidenţelor întocmite în anul 1974.
Conform dispoziţiilor art. 23. 1 din Normele metodologice la lit. d) şi g) sunt acte doveditoare, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001 „(d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparţinea persoanei respective; (g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale.”
Prin urmare, cum adresa nr. 13097 din 11 mai 2009 emisă de Municipiul Călăraşi, nu a emanat, de la autoritatea în drept, în perioada contemporană preluării imobilului de către stat, iar cum din conţinutul său nu rezultă întinderea dreptului de proprietate de la data acestui moment, ci dintr-o altă coordonată temporală, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că acest înscris atestă o realitate de la data exproprierii.
Aşadar, cum actul de preluare face dovada deplină a întinderii proprietăţii, de la data preluării abuzive, doar pentru suprafaţa de 250 mp teren, în raport de dispoziţiile legale sus arătate, critica recurentului pârât este fondată din această perspectivă.
Recursul recurentelor-reclamante se va respinge, ca nefondat, pentru cele ce urmează:
Prima critică formulată de reclamante, privind neacordarea despăgubirilor pentru imobilul-clădire demolat, se constată că nu a constituit motiv al cercetării judecătoreşti în apel, astfel încât instanţa de recurs nu poate face pentru prima dată această analiză în calea extraordinară de atac.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurentele-reclamante, privind întinderea dreptului de proprietate al autorului lor, în raport cu considerentele reţinute în analiza recursului pârâtei, Înalta Curte constată că nu se mai impune reiterarea motivelor pentru care nu se poate primi aceasta.
Cu privire la ultima critică formulată, vizând neacordarea ca măsură reparatorie prin echivalent, a unui teren în compensare, se reţine că de asemenea nu este fondată, în condiţiile în care instanţele de fond au apreciat din interpretarea materialul probator administrat în cauză că unitatea notificată nu are această posibilitate, în raport de bunurile şi serviciile de care dispune.
Deşi dispoziţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 stabilesc o ordine de prioritate în acordarea măsurilor de reparaţie, textul nu instituie o obligaţie absolută în sarcina unităţii notificate de a acorda bunuri sau servicii în compensare, aceasta depinzând de situaţia particulară, cu mai multe variabile (existenţa bunurilor în patrimoniu, criteriul valoric, caracteristici asemănătoare cu imobilul preluat abuziv, planurile de dezvoltare a localităţii) a fiecărei entităţi, astfel învestite, în parte.
Faţă de cele ce preced, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei Primăria municipiului Călăraşi, va casa decizia atacată şi, menţinând sentinţa pronunţată de prima instanţă, va respinge recursul reclamantelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Călăraşi, prin primar împotriva deciziei civile nr. 434 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi menţine sentinţa civilă nr. 556 din 17 martie 2008 a Tribunalului Călăraşi – Secţia civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul reclamantelor D.E., D.V. şi D.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3504/2010. Civil. Anulare act. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 4184/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
