ICCJ. Decizia nr. 4277/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4277/2010
Dosar nr. 36784/3/2008
Şedinţa publică din 7 septembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti reclamantul P.M.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor materiale în sumă de 200.000 dolari SUA şi a daunelor morale în sumă de 500.000 dolari SUA, arătând că a executat pedeapsa închisorii de 9 luni în perioada 30 aprilie 1982 - 11 ianuarie 1983 în temeiul Sentinţei nr. 472 din 8 iulie 1982 a Judecătoriei Sectorului 6, pentru săvârşirea delictului de agitaţie publică prevăzut de art. 323 alin. (1) C. proc. pen., deoarece a avut manifestări cu caracter duşmănos la adresa regimului şi guvernului. Prin Decizia penală nr. 571 din 21 mai 1990 a Curţii Supreme de Justiţie a fost admis recursul extraordinar declarat de procurorul general, a fost casată sentinţa de condamnare şi a fost dispusă achitarea inculpatului. A susţinut că a luat cunoştinţă de această decizie în luna august 2008, cu ocazia revenirii în ţară şi a efectuării de demersuri în vederea reabilitării. A apreciat că i se cuvin despăgubiri dat fiind faptul că inculparea şi arestarea pe nedrept i-au produs suferinţe în plan moral, social şi profesional şi că a fost forţat să plece în străinătate odată ce i-a fost eliberat un paşaport fără cetăţenie, cetăţenia română fiindu-i retrasă, iar în străinătate a trebuit să plătească taxe pentru şcolarizare, învăţarea limbii, etc.
Prin Sentinţa civilă nr. 544 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte momentul la care a luat cunoştinţă de existenţa Deciziei penale nr. 571/1990 şi că a făcut demersuri pentru reabilitarea sa după decembrie 1989 şi nu se numără printre persoanele care au solicitat Procurorului General să atace cu recurs Sentinţa penală nr. 472/1982. În raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi faţă de data rămânerii definitive a hotărârii penale dreptul la acţiune a fost considerat prescris, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a invocat sau probat intervenirea vreunei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru că în mod greşit a reţinut că nu ar fi administrat probe cu privire la momentul în care a luat cunoştinţă de existenţa Deciziei penale nr. 571/1990 a Curţii Supreme de Justiţie, deşi a depus la dosar o declaraţie pe proprie răspundere în acest sens. De asemenea, a criticat sentinţa sub aspectul greşitei reţineri a prescrierii dreptului material la acţiune, prescripţia începând să curgă abia de la data de 19 septembrie 2008, dată la care a cunoscut existenţa deciziei de achitare. Din perspectiva dispoziţiilor art. 506 C. proc. pen. termenul de 18 luni nu putea curge de la data rămânerii definitive a deciziei penale deoarece recursul a fost judecat în lipsa părţilor, iar decizia nu a fost comunicată. Un alt motiv de apel a fost întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că şi dacă reclamantul nu ar fi solicitat repunerea în termen, instanţa putea să întreprindă demersuri în vederea stabilirii temeiniciei acestor cauze şi a existenţei sau inexistenţei unei conduite culpabile a reclamantului în promovarea acestei cauze.
Prin Decizia civilă nr. 194/A din 17 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel instanţa a reţinut că apelantul se află în ipoteza prevăzută de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că împotriva acestuia s-a pronunţat o hotărâre penală de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate pentru infracţiunea prevăzută de art. 232 alin. (1) C. pen., iar în urma declarării recursului extraordinar de către Procurorul General s-a pronunţat o decizie de achitare cu privire la această faptă. A reţinut că în mod greşit instanţa de fond a stabilit aplicabilitatea în cauză a normelor de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, având în vedere faptul că reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., derogatorii de la dreptul comun în materie, astfel încât aceste prevederi trebuie avute în vedere la stabilirea duratei termenului de prescripţie extinctivă. Curtea de apel a calificat apărările reclamantului privind imposibilitatea de a lua cunoştinţă de decizia de achitare drept cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, conform prevederilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că reclamantul a fost împiedicat să facă acte de întrerupere datorită unui caz de forţă majoră. A apreciat că reclamantul nu a putut lua cunoştinţă în mod obiectiv de existenţa deciziei penale de achitare, atâta vreme cât nu a fost citat în acea cauză, pricina judecându-se în lipsa părţilor, iar hotărârea nu i-a fost comunicată. Cum instituţia prescripţiei este fondată pe noţiunea de culpă a titularului unui drept subiectiv în valorificarea acestui drept, instanţa de apel a decis că nu se poate reţine nicio culpă în sarcina reclamantului, astfel încât cursul prescripţiei a fost suspendat pe toată perioada cuprinsă între momentul pronunţării deciziei de achitare şi momentul când apelantul a luat cunoştinţă efectiv de conţinutul acesteia, acţiunea fiind introdusă înăuntrul termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 C. proc. pen.
Urmare a soluţionării cauzei fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel a decis trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea deciziei apelate, respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamant şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii ca prescrisă a acţiunii.
În motivarea recursului a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., susţinând că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că a apreciat în mod greşit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 şi următoarele C. proc. civ., iar nu normele de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, că instanţa de fond nu avea cum să ignore Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, iar cercetarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. nu reprezintă o abatere de la principiul "specialia generalibus derogant"
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii când a calificat din oficiu apărările reclamantului drept motiv de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, reţinând că acesta a fost împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere a cursului prescripţiei. Recurentul susţine că intimatul-reclamant nu a făcut probe cu privire la momentul luării la cunoştinţă a conţinutului deciziei de achitare şi că putea să afle de existenţa deciziei în iunie 1996, când a solicitat Ministerului de Interne o dovadă din care să rezulte că a redobândit cetăţenia română.
Analizând decizia atacată în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, astfel încât recursul pârâtului urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Prima critică invocată de recurentul-pârât în sensul greşitei aplicări a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 504 C. proc. civ., iar nu a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Analizând cererea introductivă coroborată cu notele scrise depuse la instanţa de fond de către reclamant Înalta Curte observă că în mod expres acesta a precizat că înţelege să-şi întemeieze cererea pe dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. În raport de principiul disponibilităţii instanţa de fond urma a analiza acţiunea din perspectiva dispoziţiilor legale invocate, derogatorii de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că în cauza de faţă reclamantul se află în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat definitiv prin Sentinţa penală nr. 472 din 8 iulie 1982 a Judecătoriei Sectorului 6, menţinută prin Decizia penală nr. 1586 din 28 septembrie 1982 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., iar ca urmare a rejudecării cauzei, prin exercitarea recursului extraordinar de către Procurorul General, a fost achitat prin Decizia nr. 571 din 21 mai 1990 a Curţii Supreme de Justiţie - secţia penală.
Susţinerea recurentului-pârât potrivit căreia analiza incidenţei art. 998 - 999 C. civ. s-a impus în temeiul Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale nu poate fi reţinută.
Decizia amintită nu generează asemenea consecinţe, devreme ce stabileşte că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie.
Or, în cauza de faţă, reclamantul-intimat se află în ipoteza tipică prevăzută de text, situaţie care exclude aplicabilitatea Deciziei nr. 45/1998.
Nici critica referitoare la greşita aplicare a legii prin calificarea apărărilor apelantului-reclamant drept motiv de suspendare a cursului prescripţiei extinctive nu poate fi primită.
Suspendarea constă în sistarea curgerii termenului de prescripţie pe timpul cât durează anumite situaţii limitativ prevăzute de lege şi care-l pun pe titularul dreptului în imposibilitatea morală sau juridică de a acţiona. Aşadar, suspendarea intervine în prezenţa unor împrejurări obiective, care exclud culpa părţii ce nu a acţionat pentru valorificarea dreptului său în termenul defipt de lege.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă în mod indubitabil că intimatul-reclamant locuieşte în Statele Unite ale Americii din anul 1983.
Decizia de achitare, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la 21 mai 1990, în urma exercitării recursului extraordinar de către Procurorul General, a fost pronunţată în lipsa părţilor, a căror citare nu s-a dispus, potrivit consemnărilor din practicaua acesteia.
Nu numai că părţile nu au fost citate, dar decizia nu a fost comunicată niciodată, potrivit reglementărilor legale în materie. De asemenea, este fără putinţă de tăgadă faptul că recursul extraordinar nu a fost promovat ca urmare a unei cereri formulate de reclamantul P.M.M.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că în mod obiectiv intimatul-reclamant nu a putut lua cunoştinţă de existenţa deciziei de achitare, astfel încât termenul prevăzut de art. 506 C. proc. pen. nu poate începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în soluţionarea recursului extraordinar.
Cât priveşte momentul luării la cunoştinţă, singura dovadă administrată este declaraţia pe propria răspundere dată de reclamant la 5 martie 2009, autentificată sub nr. 771 la Consulatul General al României din Los Angeles, prin care precizează că a cunoscut decizia amintită la 19 septembrie 2008.
Susţinerea recurentului-pârât că reclamantul ar fi luat cunoştinţă de decizia de achitare la 6 iunie 1996, cu ocazia eliberării Adeverinţei nr. 15876 emisă de Ministerul de Interne, nu poate fi primită. Din cuprinsul acestei adeverinţe nu rezultă decât că P.M.M. a redobândit cetăţenia română conform art. 37 din Legea nr. 21/1991. A aprecia că din această adeverinţă reclamantul ar fi trebuit să conchidă că nu mai are o condamnare care îl face nedemn să fie cetăţean român conform disp. art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1991 şi, pe cale de consecinţă, să cunoască faptul că s-a pronunţat o hotărâre de achitare, este un raţionament forţat, ce nu poate fi reţinut de instanţa de recurs.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte reţine că, în aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în mod corect instanţa de apel a stabilit că acţiunea a fost introdusă în termen, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 296 - 297 C. proc. civ. se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul pârâtului, cu consecinţa menţinerii ca legală a deciziei instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 194/A din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4358/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4275/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
