ICCJ. Decizia nr. 4333/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4333/2010
Dosar nr. 913/54/2009
Şedinţa publică din 9 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 432 din 14 mai 2007, Tribunalul Dolj a admis acţiunea reclamanţilor M.M.B.M. şi M.I.M., a obligat pârâtul Consiliul Local Calafat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamanţilor, imobilul compus din construcţie şi terenul aferent în suprafaţă de 1.127 m.p, situat în Calafat, reţinând, în esenţă, că s-a făcut dovada calităţii de moştenitori a reclamanţilor faţă de autorul lor, proprietar al construcţiei, respectiv faptul că pârâtul nu a invocat existenţa unui titlu de proprietate asupra terenului revendicat.
Prin Decizia nr. 891 din 28 noiembrie 2007, Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.
S-a reţinut că reclamanţii au depus notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 la data de 27 octombrie 2005, din răspunsul primăriei înregistrat sub nr. 9247/2005 rezultând însă că aceasta a fost formulată tardiv.
Ca urmare a acestui răspuns, reclamanţii au formulat acţiunea în revendicare pentru imobilul în litigiu, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu de instanţa de apel, s-au reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie civilă, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai poate fi primită.
Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ., legea nouă este de imediată aplicare, acţiunea ei întinzându-se exclusiv asupra situaţiilor juridice pendinte şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice anterioare. Imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 constituie obiectul unor raporturi juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficienţa actelor de preluare. Legea nr. 10/2001 a instituit norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti. Prin aceste norme, derogatorii de la dreptul comun, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. este suprimată în cazul ineficacităţii actelor la care se referă, însă accesul în justiţie nu este eliminat, legea oferind un sistem reparatoriu perfecţionat, iar normele procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
De altfel, s-a reţinut că reclamanţii au şi uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, dar nu au formulat contestaţie împotriva adresei prin care li se aducea la cunoştinţă că au formulat tardiv notificarea.
Prin Decizia civilă nr. 1103 din 05 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
A constatat că instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare pe temeiul excepţiei inadmisibilităţii, fără însă să stabilească dacă legea specială era sau nu aplicabilă faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv faţă de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală era necesar să se stabilească dacă bunul făcea sau nu obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 314 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa, a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate, reclamanţilor, terenul în suprafaţă de 752 mp, individualizat în schiţa anexă la raportul de expertiză, întocmit de expert P.M., în plan contur punctele 1-3-4-9-10-11-1, în loc de 1127 mp, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile.
În rejudecare, s-a reţinut că reclamanţii au dovedit prin înscrisurile administrate în cauză - actul de împărţeală de ascendent, transcris sub nr. 131 din 22 aprilie 1920 de Tribunalul Dolj, actul de succesiune întocmit de notariatul S. - că aceştia au calitatea de moştenitori ai autorului lor, V.M. Conform actelor depuse la dosar şi concluziilor rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, a rezultat că imobilul revendicat se află în posesia pârâtului şi în situaţia în care numai reclamanţii justifică un drept de proprietate asupra imobilului nu se mai pune în discuţie compararea titlurilor părţilor.
Conform depoziţiilor martorilor audiaţi, a rezultat cu certitudine că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, în mod abuziv, în anul 1950, prin violenţă de la fostul proprietar.
Acţiunea în revendicare este o acţiune prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar. În cadrul unei astfel de acţiuni, reclamantul nu trebuie să facă altă dovadă decât aceea că este proprietarul bunului ce se revendică şi că bunul respectiv se află în posesia pârâtului.
Autorul V.M. a lăsat hotelul numit "L." (respectiv "M."), situat în oraşul Calafat şi cumpărat de la moştenitoarea P., parte, prin licitaţie publică, parte prin vânzare voluntară şi preţuit la suma de 120.000 lei, fiului său, M.V.M., în acest sens fiind actul de împărţeală prin ascendent transmis sub nr. 1931/1920.
Potrivit actului de succesiune legalizat sub nr. 1151/2003, autorul V.M. a decedat la data de 7 august 2000, având ca moştenitori pe M.H.M., în calitate de soţie supravieţuitoare, şi I.M., M.M., descendenţi de grad I în linie dreaptă.
Potrivit probelor administrate, reclamanţii au făcut dovada că au calitatea de moştenitori ai autorului V.M., fostul proprietar al hotelului denumit "L." (respectiv "M.").
În privinţa suprafeţei de teren revendicată de reclamanţi, ocupată abuziv de pârâtă, din expertiza tehnică efectuată în cauză a rezultat că, din suprafaţa totală de 1173 m.p, identificată prin expertiză, 421 m.p. reprezintă suprafaţa de sub construcţia nouă a sălii de cinematograf care nu face obiectul revendicării.
Reclamanţii au revendicat şi această din urmă suprafaţă de teren dar cum actul de proprietate de care s-au prevalat nu conţine date concrete în privinţa terenului, referindu-se doar la hotelul numit L., revendicarea trebuie admisă doar în privinţa clădirii hotelului şi a suprafeţei de teren de sub această clădire, de 752 m.p.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 4 ianuarie 2010, pârâtul Consiliul Local al municipiului Calafat, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Instanţa de apel a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., cauza fiind soluţionată pe fond prin raportare la aceste dispoziţii legale, concluzia instanţei fiind în sensul că imobilul în litigiu se afla în domeniul privat al municipiului Calafat, potrivit adresei nr. 5529/2007.
Recurentul-pârât contestă această constatare a instanţei, întrucât la data trecerii în domeniul public al municipiului Calafat, prin H.G. nr. 565 din 21 mai 2003, parte din imobil - respectiv suprafaţa de 747 m.p - era afectată Cinematografului "A." Calafat.
Instanţa a apreciat greşit că nu s-a făcut dovada existenţei unui alt drept de proprietate asupra imobilului în litigiu sau a unei alte modalităţii efective de preluare a acestuia, cât timp însăşi H.G. nr. 565/2003 reprezintă titlul şi modalitatea concretă de preluare a bunului imobil în litigiu în proprietatea recurentei-pârâte.
Potrivit art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, proprietatea publică se dobândeşte prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică. Acelaşi act normativ - art. 11 - prevede în mod expres că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Recursul este întemeiat pentru considerentele ce urmează:
În rejudecare, instanţa de apel era obligată să clarifice toate chestiunile referitoare la situaţia imobilului în litigiu - situaţia acestuia de fapt şi de drept, configurarea tuturor elementelor în măsură să asigure o bună identificare a imobilului, inclusiv prin schiţe detaliate de plan anexe la raportul de expertiză (stabilirea limitelor, vecinătăţilor, oricăror alte elemente de identificare şi funcţionare a imobilului), cu atât mai mult cu cât în apărare s-a invocat apartenenţa imobilului la domeniul public prin incidenţa H.G nr. 565/2003 - şi, nu în ultimul rând, să-şi susţină soluţia propusă prin considerente de fapt şi de drept pertinente raportului juridic astfel configurat.
Pentru a oferi un răspuns de legalitate criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte trebuie să se raporteze la o situaţie de fapt pe deplin stabilită - atribut exclusiv al instanţelor fondului - ceea ce nu este cazul situaţiei pendinte.
În fundamentarea soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere pretenţia formulată de reclamant şi probele administrate la solicitarea acestuia, dar şi apărările susţinute de partea adversă, pentru că numai astfel se asigură în mod efectiv egalitatea de tratament juridic al părţilor cu interese contrare, respectiv se oferă posibilitatea reală de exercitare efectivă a căilor extraordinare de atac.
Din conţinutul raportului de expertiză efectuat în cauză nu rezultă un răspuns de specialitate asupra tuturor obiectivelor stabilite de însăşi instanţa de apel prin încheierea de şedinţă din 08 iulie 2009 şi care au vizat în mod explicit chestiunea identificării imobilului în litigiu, în temeiul şi din perspectiva tuturor probelor susţinute în cauză de fiecare din părţile cu interese contrarii (în temeiul înscrisurilor administrate de reclamanţi, dar şi a celor administrate de partea adversă), cu atât mai mult cu cât apărarea constantă a pârâtului s-a bazat în mod determinant pe efectele juridice ale H.G nr. 565/2003.
Concluziile raportului de expertiză s-au referit la suprafaţa de teren de 421 m.p. deşi cuprinsul actului normativ invocat în apărare de pârât evidenţiază în mod explicit suprafaţa de 747 m.p., fără însă ca aceste aspecte de fapt contradictorii, dar relevante pentru soluţionarea pricinii pe fond, să primească dezlegarea/explicaţia cuvenită din partea instanţei de apel.
Cum instanţa de apel a pronunţat soluţia de retrocedare parţială a imobilului în litigiu, fără să aibă îndeplinită condiţia unor împrejurări de fapt pe deplin stabilite - atât sub aspectul prioritar al individualizării imobilului în litigiu, dar şi în privinţa clarificării regimului său juridic actual - pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., coroborate cu art. 314 şi 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului împotriva Deciziei nr. 314 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului Calafat împotriva Deciziei nr. 314 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4336/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4330/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
