ICCJ. Decizia nr. 5209/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5209/2010
Dosar nr. 38604/3/2007
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1818/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea reclamanţilor B.E. şi D.B.C. şi s-a dispus obligarea pârâtului I.N.C.D.M.I.A.I.A. - I.N.M.A. de a emite în baza Legii nr. 10/2991 o dispoziţie de restituire în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 7.700 mp situat pe şos.Bucureşti-Ploieşti, km 15, comuna Otopeni, judeţul Ilfov.
S-a reţinut că reclamanţii sunt moştenitori ai proprietarului originar al terenului, D.C.C. şi că parte din suprafaţa totală de 16.757 mp aflată în proprietatea autorului lor, le-a fost restituită deja prin sentinţa civilă nr. 210/2001 a Judecătoriei Buftea, judJlfov.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul I.N.C.D.M.I.A.I.A. - I.N.M.A. arătând că reclamanţii nu au dovedit calitatea lor de proprietari, aflându-se în litigiu în alte dosare cu terţe persoane ce pretind la rândul lor drepturi asupra terenului în cauză şi că terenul este proprietate publică a statului, fiind inalienabil.
Apelul a fost admis prin Decizia civilă nr. 947 din 8 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin notificarea din 17 decembrie 2001 reclamanţii au solicitat să li se restituie în natură terenul în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001 şi a actelor de proprietate depuse la dosar.
Anterior datei de notificare, respectiv pe data de 11 decembrie 2001, reclamanţii au cesionat prin actul eliberat de B.N.P.T.G.B. drepturile lor asupra terenului către T.V. pentru preţul de 20.000 dolari SUA, încasat de către reclamanţi la data autentificării actului, 11 decembrie 2001 (pag. 22-24 dosar fond).
În aceste condiţii, la data depunerii notificării, 17 decembrie 2001, reclamanţii nu mai aveau nicio calitate de a solicita ceva în legătură cu terenul în litigiu, drepturile lor fiind cesionate, către o terţă persoană, care insă nu a înţeles să depună notificare către pârât.
Este adevărat că după circa 7 ani de la data cererii, pe data de 18 martie 2008, cumpărătorul dreptului litigios a arătat că renunţă la toate beneficiile ce decurg din contractul de cesiune, renunţarea fiind autentificată din 2008 la B.N.P. E.S.D.
Printre aceste efecte este şi cel translativ al tuturor drepturilor pe care reclamanţii le aveau asupra terenului în litigiu, inclusiv cel de a mai solicita restituirea sa în baza Legii nr. 10/2001, pe calea notificării către pârât.
Aşa fiind, s-a constatat că reclamanţii nu mai aveau dreptul să apeleze la prevederile legii reparatorii, în condiţiile cesionării drepturilor lor, motiv pentru care în baza art. 296 C. proc. civ. s-a admis apelul, s-a schimbat sentinţa, în sensul că respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii care au susţinut următoarele motive de nelegalitate:
Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece actul juridic pe care îşi întemeiază soluţia instanţa de apel nu este un contract de cesiune de drepturi, ci este, aşa cum rezultă atât din titlul sau cât şi din cuprins „un contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase."
Instanţa de apel a interpretat în mod cu totul greşit natura juridică a acestui act, considerând că este un act de cesiune de drepturi în general şi nu unul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase.
Se mai susţine că interpretarea corectă este aceea că vânzătorul şi-a păstrat calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Iar, instanţa, prin interpretarea regulilor prevăzute de lege, nu putea trece peste voinţa clar exprimată a părţilor.
Prin interpretarea eronată făcută de instanţa de apel aceasta a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ.ă potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Aşadar, în mod nepermis, instanţa de apel a trecut peste termenii conveniţi de părţi în contract, stabilind alte drepturi şi obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor şi atribuindu-i un cu totul alt înţeles decât acela care reiese în mod clar din contractul supus analizei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se mai consideră că decizia pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În speţa de faţă instanţa în mod greşit reţine că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase operează efectul translativ al tuturor drepturilor asupra terenului în litigiu, inclusiv cel de a mai solicita restituirea sa în baza Legii nr. 10/2001, pe calea notificării către unitatea deţinătoare.
Se consideră că soluţia pronunţată de instanţa de apel este dată cii încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Deoarece în motivarea apelului nu se fac nici un fel de critici referitoare la calitatea procesuală sau la dreptul reclamantului de a solicita restituirea imobilului în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar Curtea de Apel greşit constată lipsa calităţii lor de a mai solicita restituirea terenurilor. î
Analizând recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constata că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.
Dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. prevăd că instanţa de apel este obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Astfel instanţa de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecăţii prin petiţia de apel întrucât orice alte probleme de fapt sau de drept necriticate de apelant nu mai pot fi puse în discuţie din nou fără a ştirbi un drept definitiv câştigat de celalalt litigant.
Criticile recurenţilor reclamanţi sub acest aspect apar ca fiind fondate, deoarece instanţa de apel a constatat în mod eronat că reclamanţii nu au calitatea de a mai solicita restituirea terenurilor, deşi motivele de apel vizau doar critici privind stabilirea situaţiei de fapt de către expert.
Procedând astfel, s-au încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., şi principiul „tantum devolutum, quantum apellantum", motiv pentru care se impune admiterea recursului în baza art. 314 C. proc. civ., casarea deciziei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Cu ocazia rejudecării, în scopul pronunţării unei hotărâri legale, instanţa de apel va dispune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru identificarea terenului ce face obiectul dosarului, a situaţiei juridice a acestuia, în funcţie de care se va putea face aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a terenului în litigiu, sau prin echivalent.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat, în baza art. 314 C. proc. civ., se va casa decizia Curţii de Apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.E. şi B.D.B. împotriva Deciziei civile nr. 94/ A din 08 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5199/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5250/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
