ICCJ. Decizia nr. 535/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 535/2010
Dosar nr. 431/103/2009
Ședinţa publică din 29 ianuarie 2010
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia civilă, sub nr. 431/103/2009, la data de 29 ianuarie 2009, reclamanta D.G.P. Bucureşti a solicitat, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Germania a pârâtului A. (T.) I.M. pe o durată de cel mult trei ani.
Prin sentinţa civilă nr. 175/C/2009, Tribunalul Neamţ a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că pârâtul a fost returnat din Germania la data de 21 noiembrie 2008, în baza Convenţiei dintre Ministerul de Interne al României cu Ministerul de Interne al acestei ţări din 1992, iar din declaraţia dată de pârât în punctul de trecere a frontierei rezultă că acesta a fost judecat de autorităţile germane pentru infracţiunile de tentativă de furt, fals şi fraudă şi condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta M.A.I. - D.G.P..
Prin Decizia civilă nr. 61 din 25 mai 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că cererea introductivă formulată de D.G.P. din Ministerul şi Internelor a fost argumentată de faptul că, potrivit declaraţiei dată de intimat la graniţă, acesta ar fi fost condamnat în Germania la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de furt, fals şi fraudă.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5, art. 38 lit. a) din Legea nr. 8/2008, cu modificările şi completările ulterioare, privind regimul liberei circulaţii cetăţenilor români în străinătate, art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 la C.E.D.O. pct. 3,4.
În raport de probatoriul administrat şi motivele de drept invocate de apelanta-reclamantă, în mod corect, în adoptarea hotărârii, prima instanţă a avut în vedere Directiva nr. 2004/38/ CE, referitor la dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul Statelor membre U.E., aplicabilă şi României, ca ţară membră a UE, Directivă care nu vine în contradicţie cu dispoziţiile normative invocate ca temei juridic al acţiunii, ci stabileşte detaliat condiţiile de restrângere a dreptului la libera circulaţie.
Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, cetăţenilor U.E. li se poate restricţiona dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul unui alt stat membru numai din motive de ordine publică, securitate sau sănătate publică, care să fie constatate printr-o decizie de expulzare.
Art. 28 al Directivei ce conţine dispoziţii privind protecţia în cazul expulzării, menţionează că, anterior emiterii deciziilor de expulzare de pe teritoriul său din motivele mai sus arătate, statul membru trebuie să ia în consideraţie o serie de factori („durata şederii, vârsta cadru în cauză, starea de sănătate, situaţia economică şi familială, integrarea în statul m gazdă").
În scopul garantării drepturilor procedurale, art. 28 şi art. 30 al Directivei, prevăd obligativitatea notificării în scris a deciziei de expulzare a persoanei vizate şi încunoştiinţarea sa, în legătură cu motivele expulzării, precum şi autoritatea căruia poate să i se adreseze în vederea contestării deciziei, termenul înlăuntrul căruia poate ataca decizia, pentru ca cel vizat de măsura expulzării să poată înţelege conţinutul notificării şi repercursiunile juridice ale acesteia.
Deşi în cauză au fost solicitate relaţii privind decizia de expulzare şi dovada notificării emisă de autorităţile germane, apelanta-reclamantă nu a depus înscrisurile care să reclame existenţa acestora.
Ori, în absenţa dovezilor anterior menţionate, care să ateste faptul că faţă de intimat s-a dispus măsura expulzării cu respectarea dispoziţiilor art. 33 din Directiva nr. 2004/38/ CE, ca o consecinţă a condamnării sau ca o sancţiune luată pentru raţiuni de ordine şi siguranţă publică în mod corect, prima instanţă a reţinut că simpla declaraţie a intimatului, invocată de apelantă, nu este de natură să conducă la restrângerea dreptului de liberă circulaţie prin hotărâre judecătorească.
Pe cale de consecinţă, în raport de probatoriul administrat, instanţa de fond, a procedat la o corectă aplicare a art. 18 C.E. şi a dispoziţiilor din Cap.VI din Directiva nr. 2004/38, a art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, respingând acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă D.G.P. din M.A.I. pentru motive de nelegalitate care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, aşa cum se va arăta în continuare:
În declaraţia dată de pârât în punctul de trecere a frontierei, acesta susţine faptul că a fost judecat de autorităţile germane pentru infracţiunile de tentativă de furt, furt, fals şi fraudă şi condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.
În temeiul dispoziţiilor art. 38 şi 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată cu O.G. nr. 5/2006, D.G.P. a solicitat, la data de 27 ianuarie 2009 Tribunalului Neamţ, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Germania intimatului - pârât pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 175/ C din 16 martie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 431/103/2009, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a respins cererea formulată ca nefondată. întrucât împotriva acestei sentinţe a declarat apel D.G.P., Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a pronunţat Decizia civilă nr. 61 din 25 mai 2009, prin care a respins apelul declarat împotriva sentinţei civile susmenţionate, apreciind că hotărârea primei instanţe este corectă şi legală.
În acest context, în mod greşit atât prima instanţă, cât şi Curtea de Apel Bacău, au apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către D.G.P.
Chiar şi în condiţiile existenţei principiilor priorităţii dreptului comunitar şi al aplicării directe a acestuia, luarea măsurii restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie în străinătate al unui cetăţean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiţionată de returnarea acelui cetăţean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetăţean a încălcat legislaţia statului de unde a fost returnat.
Returnarea unui cetăţean român dintr-un stat membru U.E., în baza unui Acord de readmisie, se aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru UE de către cetăţeanul român cu privire la care se solicită returnarea, ceea ce duce la concluzia că doar acel stat membru UE poate cenzura legalitatea măsurii de returnare.
Obligaţia pentru statul român ca, ulterior readmisiei cetăţeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulaţie al respectivului cetăţean român, este expres stipulată prin Legea nr. 248/2005 în art. 38 şi urm., care constituie dreptul intern în materie şi care vine să complinească acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state, şi care facilitează totodată finalitatea practică a aplicării acestor acorduri de readmisie.
Legea nr. 248/2005 îndeplineşte calităţile necesare reţinute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, deoarece a fost publicată în M. Of. şi oferă garanţiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în acelaşi timp caracter previzibil în ceea ce priveşte efectele sale.
Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează în art. 2, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate, însă această garanţie suportă anumite restricţii, reglementate chiar de documentul internaţional invocat. Astfel, după ce în parag. 1 şi 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, se garantează libertatea de circulaţie a unei persoane aflată legal pe teritoriul unui stat, înlăuntrul acestui teritoriu şi respectiv libertatea de circulaţie între state, în parag. 3 şi 4 se reglementează restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulaţie, ceea ce înseamnă că dreptul în discuţie nu are un caracter absolut, putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de parag. 3 şi 4 din art. 2 al Protocolului nr. 4 la C.E.D.O.
Apreciem că respingerea cererii de restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie a pârâtului nu este justificată de circumstanţele concrete ale cauzei. Definirea şi aplicarea conceptului de ordine publică aparţine legilor şi tribunalelor naţionale.
În raport de aceste circumstanţe referitoare la persoana intimatului, se consideră că solicitarea de restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie este pe deplin întemeiată, fiind îndeplinite toate condiţiile limitării dreptului la libera circulaţie prevăzute în art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O. Astfel, restrângerea dreptului la libera circulaţie pentru o perioadă determinată este prevăzută de lege, în sensul art. 2 parag. 3, respectiv în Legea nr. 248/2005; această lege îndeplineşte calităţile necesare reţinute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, deoarece a fost publicată în M. Of. şi oferă garanţiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în acelaşi timp caracter previzibil în ceea ce priveşte efectele sale.
In mod similar, art. 25 din Constituţie prevede că "Dreptul la libera circulaţie, în ţară şi străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept”.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile aduse de recurentă deciziei pronunţate în apel se întemeiază pe argumente de nelegalitate, fără a se raporta la considerentele avute în vedere de instanţei de apel, în sensul de a le combate, ci la argumente care privesc alte temeiuri în raport de care recurenta consideră că trebuia soluţionată cauza.
Înalta Curte observă că nu se pune în dicsuţie în cauză neconstituţionalitea Legii nr. 248/2005, nici faptul că posibilitatea de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, prevăzută în această lege, ar fi contrară Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Deşi Legea nr. 248/2005 vine să complinească acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state şi facilitează finalitatea practică a aplicării acestor acorduri de readmisie, prezumţia pe care se întemeiază recurenta în sensul că un acord de readmisie se aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru UE de către cetăţeanul român şi este suficientă pentru aplicarea măsurii restricţiei dreptului la liberă circulaţie, nu poate fi primită ca unic argument pentru aplicarea acesteai măsuri.
Aceasta deoarece, astfel cum a motivat şi instanţa de apel, restricţia ce poate fi adusă dreptului la liberă circulaţie, care, într-adevăr nu este unul absolut, se poate dispune numai pentru motive de ordine publică, securitate sau sănătate publică, care să fie constatate printr-o decizie de expulzare, conform art. 28 al Directivei nr. 2004/38/ CE ce conţine dispoziţii privind protecţia în cazul expulzării.
Pentru ca măsura expulzării să nu fie una arbitrară, art. 28 şi art. 30 al Directivei, prevăd obligativitatea notificării în scris a deciziei de expulzare a persoanei vizate şi încunoştiinţarea sa, în legătură cu motivele expulzării, precum şi autoritatea căruia poate să i se adreseze în vederea contestării deciziei, termenul înlăuntrul căruia poate ataca decizia, pentru ca cel vizat de măsura expulzării să poată înţelege conţinutul notificării şi repercursiunile juridice ale acesteia.
Deşi în cauză au fost solicitate relaţii privind decizia de expulzare şi dovada notificării emisă de autorităţile germane, apelanta-reclamantă nu a depus înscrisurile care să reclame existenţa acestora, iar, în absenţa dovezilor anterior menţionate, simpla declaraţie a intimatului privind condamnarea sa la o pedeapsă de 3 ani închisoare nu este de natură să conducă la restrângerea dreptului de liberă circulaţie prin hotărâre judecătorească, căci nu sunt dovedite motivele de ordine publică sau de securitate care să justifice luarea acestei măsuri.
Conform art. 27 pct. 2 al Directivei nr. 2004/38/ CE „măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică, respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare, nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri”.
În raport de aceste argumente, pe care Înalta Curte le consideră esenţiale în stabilirea condiţiilor în care măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie poate fi dispusă, apar ca nerelevante apărările generale ale recurentei în sensul că Legea nr. 248/2005 îndeplineşte calităţile necesare reţinute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, deoarece a fost publicată în M. Of. şi oferă garanţiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri.
Prevederile Legii nr. 248/2005 sunt aplicabile numai în măsura în care recurenta dovedeşte că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie este impusă de motive de ordine publică sau de securitate, iar această dovadă se poate realiza prin orice mijloc de probă, inclusiv prin dovedirea existenţei unui ordin de expulzare, emis cu garanţiile necesare care să dovedească faptul că expulzarea nu este arbitrară.
Pentru aceste argumente, constatând că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.A.I. - D.G.P., împotriva Deciziei nr. 61 din 25 mai 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări siciale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1920/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2007/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
