ICCJ. Decizia nr. 1920/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1920/2010
Dosar nr. 69/118/2006
Şedinţa publică de la 19 martie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 244 din 5 martie 2008 pronunţată în dosarul cu număr unic 69/118/2006, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea reclamanţilor B.D., T.I., N.G., N.M., B.S. M. şi A.E.S., în contradictoriu cu pârâţii P.M. Constanţa, M. Constanţa şi C.L. Constanţa.
A fost anulată Dispoziţia nr. 4020 din 30 noiembrie 2005 emisă de P.M. Constanţa.
S-a dispus obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 2194,43 mp situat în Constanţa, str. Ion Ursu, identificat în planul de situaţie întocmit de expert I.L. în răspunsul la obiecţiuni, totodată, la emiterea unei dispoziţii motivate prin care să facă propuneri de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru terenul în suprafaţă de 625,57 mp şi construcţia demolată compusă din trei camere, sală, bucătărie şi dependinţe, în suprafaţă utilă de 201,21 mp.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori ai autorului lor, N.I. B. şi, în această calitate, sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din Constanţa, str. Ion Ursu.
S-a mai reţinut că imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 398/1981 şi, conform planului cadastral 1994-1997, este afectat parţial de construcţia blocurilor 19 şi N2A, spaţii verzi aferente şi alee carosabilă.
Din totalul suprafeţei de 2820 mp, o suprafaţă de 2194,43 mp este afectată în proporţie de 50 % de construcţii provizorii, garaje fără autorizaţie de construcţie, situaţie care permite restituirea în natură a acestei porţiuni. Pentru diferenţa de 625,57 mp ce nu poate fi restituită în natură şi pentru construcţia demolată, s-a stabilit dreptul reclamanţilor de a primi despăgubiri, în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de către pârâţii P.M. Constanţa, C.L. Constanţa şi M. Constanţa împotriva sentinţei menţionate a fost respins, ca nefundat, prin decizia nr. 261 din 12 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă cererea reclamanţilor de aderare la apelul pârâţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut, în contextul criticilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor instanţei referitoare la desemnarea expertului competent să efectueze expertiza topografică în cauză că, în faţa primei instanţe, după ce expertul judiciar desemnat şi-a declinat competenţa privind identificarea imobilului în litigiu, ambele părţi au fost de acord cu realizarea acestui obiectiv de către un expert specializat în acelaşi domeniu, printr-o expertiză extrajudiciară.
Instanţa a avut în vedere dificultăţile practice de efectuare a unei expertize topografice de către persoane atestate de Ministerul Justiţiei, instanţele constănţene având înscrise pe listele cu experţi în specialitatea topometrie un singur expert, care are un volum foarte mare de lucrări.
În vederea efectuării expertizei pentru care a fost desemnat, expertul judiciar I. a solicitat sprijinul SC B.G. SRL, societate agreată de pârâţi, răspunzând obiectivului stabilit de instanţă prin raportul de expertiză întocmit la 13 martie 2007.
Este real, s-a mai reţinut în decizie, că pârâţii au avut obiecţiuni la expertiză, nefiind de acord cu identificarea imobilului astfel cum a fost realizată de SC B.G. SRL, dar atitudinea procesuală a pârâţilor a fost nu numai neglijentă, dar şi de rea credinţă manifestată, pe de o parte, prin refuzul repetat de a pune la dispoziţia expertului planurile cadastrale ale M. Constanţa, iar pe de altă parte prin refuzul de a achita onorariul de expert pentru efectuarea unei expertize topografice de către un expert autorizat aflat pe listele altor instanţe din ţară.
Constatând refuzul nejustificat, în mod corect, în temeiul art. 170 alin. (3) C. proc. civ., pârâţii au fost decăzuţi din proba încuviinţată, a apreciat instanţa de apel.
Deşi pârâţii au fost decăzuţi din dreptul de a mai administra o altă probă cu expertiză topografică, obiecţiunilor formulate cu privire la identificarea imobilului şi nesuprapunerea exactă a planurilor pentru determinarea situaţiei juridice şi de fapt actuale a imobilului solicitat li s-a răspuns de către expertul desemnat în cauză, acesta prezentând explicaţiile sale în scris şi oral în şedinţa din 16 octombrie 2007. Cu ocazia audierii, expertul a afirmat că a avut loc identificarea prin deplasarea hotarelor imobilului preluat pe o distanţă considerată nesemnificativă, de 30-40 cm.
S-a constatat că afirmaţia din cuprinsul obiecţiunilor, în sensul că o parte din suprafaţa propusă pentru restituire a aparţinut unui alt imobil, pentru care s-a formulat notificarea nr. 98483 din 20 iulie 2001 de către numitul C.C., iar o altă parte se află în domeniul public al M. Constanţa, nu a fost dovedită de către pârâţi în niciuna dintre fazele procesuale, deşi s-a acordat un termen suficient pentru prezentarea de dovezi.
Instanţa de apel a constatat, în acest context, că pârâţilor le-a fost respectat dreptul de a-şi prezenta argumentele, dar că numai din culpa acestora, nedepunerea dovezilor, nedepunerea onorariului de expertiză, nu a fost determinată o altă situaţie de fapt şi juridică a imobilului, afirmată în apel, în sensul că amplasamentul arătat de expert nefiind identic cu cel care a aparţinut autorului reclamanţilor.
În consecinţă, reţinând că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile stabilite prin art. 1169 C. civ., „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească", a respins apelul lor ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apelul pârâţilor, s-a reţinut că reclamanţii au solicitat să le fie acordate măsuri reparatorii sub forma compensării şi pentru diferenţa de teren care nu poate fi restituită în natură şi pentru construcţia demolată.
S-a apreciat că în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă în stabilirea acestei măsuri reparatorii, iar instanţa sesizată de cel nemulţumit nu poate acorda alte bunuri decât cele cuprinse în tabelul conţinând bunurile disponibile care se pot acorda în compensare.
Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atribuţie care revine consiliului local, în temeiul art. 38 lit. h) din Legea nr. 215/2001 (atribuirea unui alt bun, proprietate a unităţii administrativ teritoriale, în locul celui preluat abuziv poate fi asimilată vânzării, întrucât ambele operaţiuni presupun o ieşire a bunului din patrimoniul titularului), singura entitate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietate a unităţii administrativ teritoriale trebuie să fie menţinut sau nu în proprietatea acesteia, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unităţii administrativ teritoriale.
În speţă, M. Constanţa nu a prezentat instanţei un tabel cu bunurile/sau serviciile care pot fi acordate ca măsură compensatorie, astfel încât instanţa nu poate dispune atribuirea unui teren care să îndeplinească criteriul de echivalenţă valorică, fără să încalce competenţa exclusivă stabilită prin art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit, s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 2.194,43 mp, întrucât acest teren se suprapune cu cel solicitat a fi restituit în baza unei alte notificări şi conţine elemente de construcţie si amenajări, respectiv garaje, platforme betonate;
- de asemenea, o parte din această suprafaţă face parte din domeniul public al M. Constanţa, care nu poate fi restituit în natură, având caracter de inalienabilitate şi insesizabilitate, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţia României; până la emiterea unei hotărâri prin care aceste suprafeţe de teren, bunuri imobile, să fie trecute de către titularul dreptului de proprietate publică, din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale in domeniul privat al acesteia, aceste bunuri nu pot fi executate silit, iar asupra lor nu se pot emite titluri cu caracter executoriu, care să tindă la dobândirea şi exercitarea unor drepturi de proprietate privată;
- hotărârea recurată se întemeiază pe probe administrate ilegal şi care nu reflectă realitatea obiectivă, întrucât delimitarea topografică a suprafeţei revendicate şi corespondenţa acesteia cu suprafaţa din teren au fost efectuate cu încălcarea dispoziţiilor instanţei de către o alta persoană decât expertul topograf desemnat; în plus, există o eroare gravă în ce priveşte suprapunerea în teren între fosta proprietate a autorului reclamanţilor şi suprafaţa retrocedată efectiv, întrucât amplasamentele nu se suprapun, chiar expertul propunând varianta de acordare în echivalent pentru suprafaţa notificată, fără ca instanţa de fond să motiveze de ce a atribuit în parte în natură bunul;
- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de probă solicitate prin motivele de apel, în sensul de a se efectua o expertiză topografică, motiv pentru care, sub acest aspect, se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea discutării şi efectuării unei expertize de specialitate.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Urmează a se analiza cu prioritate motivul de recurs vizând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor procedurale relative la propunerea şi administrarea probelor în calea ordinară de atac, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu a celui descris de art. 304 pct. 9, invocat explicit de către recurenţi, întrucât acesta din urmă are în vedere nerespectarea în apel a unor norme de drept material.
Pârâţii au criticat nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii de administrare a unei noi expertize topografice formulate prin motivele de apel.
Într-adevăr, o asemenea cerere a fost formulată în condiţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. şi reiterată la prima zi de înfăţişare de către apărătorul ales al pârâţilor, însă discutarea sa a fost prorogată de către instanţa de apel pentru administrarea prioritară a probei cu înscrisuri, procedându-se la soluţionarea cauzei fără a fi reluată dezbaterea asupra necesităţii administrării expertizei şi fără ca instanţa să se pronunţe motivat în sensul admiterii sau respingerii acesteia.
În condiţiile în care apelanţii - pârâţi au respectat prevederile legale în materia propunerii probelor în faza apelului, ignorarea de către instanţă a solicitării formulate în motivarea căii de atac echivalează cu încălcarea dreptului la apărare a părţilor care s-au prevalat, prin criticile formulate, de necesitatea administrării probei.
Absenţa unei dispoziţii cu privire la solicitarea formulată nu poate avea semnificaţia respingerii acesteia ca nefiind pertinentă, concludentă sau neutilă în cauză, nici aceea a aplicării unei sancţiuni faţă de atitudinea procesuală a părţii, întrucât instanţa de judecată are obligaţia de a se pronunţa explicit asupra fiecărei cereri a părţilor, iar orice dispoziţie a instanţei trebuie motivată, inclusiv cele luate prin încheiere, în conformitate cu art. 268 alin. (4) C. proc. civ.
În plus, proba era necesară pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, pentru considerente ce urmează a fi expuse prin prezenta decizie.
În acest context, soluţionarea apelurilor fără ca instanţa să fi pus în discuţia părţilor şi să se fi pronunţat asupra solicitării apelanţilor - pârâţi de administrare a expertizei, probă necesară în cauză, a produs acestora o vătămare ce nu se poate acoperi decât prin desfiinţarea actelor de procedură nelegale, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Celelalte susţineri din motivarea recursului vizează modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, ce a confirmat hotărârea tribunalului întemeiată pe concluziile raportului de expertiză topografică întocmit în faţa primei instanţe şi a reţinut o situaţie de fapt insuficient conturată prin întregul probatoriu administrat.
Aceste critici sunt fondate, în măsura în care sunt de natură a susţine necesitatea completării în apel a probatoriilor, pentru lămurirea pe deplin a împrejurărilor legate de determinarea naturii măsurilor reparatorii cuvenite, necontestat, reclamanţilor, în baza Legii nr. 10/2001.
Este de precizat că recurenţii au susţinut, în primul rând, că expertiza ar fi fost efectuată de către o altă persoană decât expertul topograf desemnat.
Această critică este formulată omisso medio, deoarece nu a fost inserată şi în motivele de apel, urmând a fi înlăturată ca atare.
Recurenţii - pârâţi au mai susţinut că, astfel cum instanţa de apel, bazându-se pe expertiza deja efectuată, a determinat corespondenţa topografică a suprafeţei revendicate cu suprafaţa din teren, ar exista o eroare gravă în ce priveşte suprapunerea amplasamentelor.
Cu toate că această susţinere este formulată ambiguu, rezultă că recurenţii nu contestă identificarea vechiului amplasament al proprietăţii autorilor reclamanţilor, care s-a realizat pe baza titlului de proprietate şi a planului de situaţie anexă la decretul de expropriere nr. 389/1981 şi în absenţa oricăror indicii în sensul infirmării acestei realităţi faptice.
Ceea ce contestă recurenţii este, pe de o parte, măsura de acordare efectivă a unei suprafeţe de teren situate pe un alt amplasament decât cel al imobilului expropriat, iar, pe de altă parte, identificarea terenului restituibil în natură din vechea proprietate.
Prima instanţă, constatând că aproximativ jumătate din terenul autorilor este ocupată de blocuri de locuinţe şi amenajări de utilitate publică aferente acestora, a acordat reclamanţilor teren în continuarea vechii proprietăţi, până la suprafaţa de 2194,43 mp (terenul expropriat având 2820 mp).
Aşadar, a acordat măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare cu o altă suprafaţă de teren, în aceeaşi zonă, ceea ce este admisibil din perspectiva art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, însă doar după verificarea situaţiei juridice a imobilului echivalent.
Instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri la solicitarea reprezentantului Primăriei exclusiv pe unul dintre aspectele învederate de acesta, respectiv acela că terenul acordat în compensare ar face obiectul notificării unei alte persoane în baza Legii nr. 10/2001 şi, constatând absenţa unei dovezi în acest sens, a sancţionat partea în baza art. 1169 C. civ.
Or, prin motivele de apel s-a făcut referire şi la alte aspecte de natură să împiedice acordarea în compensare a terenului, anume existenţa garajelor şi integrarea unei părţi din teren în domeniul public al municipiului, care nu numai că nu au fost cercetate, dar nici măcar nu s-au menţionat în considerentele deciziei.
Instanţa are ea însăşi obligaţia să procedeze la verificarea situaţiei juridice a imobilului echivalent, independent de obligaţia procesuală a unei părţi în proces de a-şi proba pretenţiile şi apărările, pentru a se asigura că, dând satisfacţie pretenţiilor persoanei îndreptăţite, nu afectează drepturile altor persoane asupra bunului.
Dacă nu se obţine un răspuns la solicitarea de date pe acest aspect, instanţa are la îndemână aplicarea unei sancţiuni procedurale, respectiv amendă judiciară, în condiţiile art. 1081alin. (1) pct. 2 lit. f) C. proc. civ., pentru refuzul sau omisiunea unei autorităţi de a comunica la cererea instanţei, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei.
În speţă, nu numai existenţa în sine a garajelor pe terenul atribuit în compensare ar fi de natură să împiedice această măsură reparatorie, ci şi situaţia juridică a terenului pe care se află amplasate acestea, ce nu a făcut obiectul unei verificări în apel, cu toate că instanţa era învestită cu analiza legalităţii măsurii compensării.
Ar fi trebuit cercetat dacă imobilul respectiv este înscris în tabelul întocmit de unitatea deţinătoare în conformitate cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acel tabel se dovedeşte a fi unul abuziv, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, instanţa de apel punând în vedere reprezentantului M. Constanţa doar să depună la dosar tabelul cu bunurile disponibile la acel moment.
Art. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu referire la art. 1 alin. (5) din aceeaşi lege, prevede că pot fi acordate în compensare doar bunuri aflate în circuitul civil, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de imobilele ce constituie obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi care pot fi restituite pe vechiul amplasament, chiar dacă în prezent ar face sau nu parte din domeniul public, imobilele atribuite în compensare nu trebuie să figureze în domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale.
Este evident că bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta şi trece în proprietatea privată a unităţii administrativ - teritoriale, potrivit Legii nr. 213/1998, compensarea fiind, ulterior, posibilă, însă numai după cercetarea în concret a eventualului abuz de neincludere a bunului în lista celor disponibile.
Se impunea, aşadar, cercetat dacă terenul acordat în compensare face sau nu parte din domeniul public al municipalităţii, totodată, care este regimul juridic cert al terenului pe care se află amplasate garajele (pe lângă împrejurarea dacă figurează în tabelul bunurilor disponibile şi motivul pentru care nu se regăseşte în listă), avându-se în vedere şi faptul că în raportul de expertiză efectuat în cauză, acesta este menţionat ca fiind concesionat de către Primărie.
Cât priveşte garajele, în măsura în care terenul poate fi socotit disponibil, prin prisma celor arătate, nu ar împiedica atribuirea, chiar dacă ar fi autorizate, acest aspect interesând exclusiv desocotirea între proprietarul terenului şi titularii dreptului asupra garajelor.
Este de precizat, de asemenea, că echivalenţa în cazul compensării se realizează în raport de valoarea celor două terenuri, cel imposibil de restituit în natură şi cel atribuit, nu pe baza suprafeţei de teren.
Situaţia juridică a garajelor interesează şi terenul restituit în natură pe vechiul amplasament (pe linia E.F.G.C.D. în raportul de expertiză), la care s-a mai referit recurentul, constatându-se că instanţa s-a bazat pe susţinerile expertului în sensul că ar fi vorba despre construcţii neautorizate, fără a verifica existenţa autorizaţiilor de construire şi nici dacă, în raport de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sunt construcţii uşoare sau demontabile.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză, rezultă şi faptul că pe terenul restituit în natură se află zone de spaţiu verde şi alei betonate, pentru care nu s- a analizat caracterul de amenajări de utilitate publică, ce împiedică restituirea în natură în condiţiile art. 11 alin. (3) din aceeaşi lege, şi nici în ce măsură acestea sunt afectate blocurilor de locuinţe din zonă, dat fiind că, în cazul exproprierii, dacă lucrările pentru care această măsură s-a dispus, în speţă, construirea ansamblului de locuinţe, ocupă funcţional întregul teren afectat, se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 11 alin. (4).
Se constată, în aceste condiţii, că situaţia de fapt stabilită de către prima instanţă şi confirmată în apel este insuficient clarificată, de asemenea, că ar fi fost necesară completarea expertizei, de către acelaşi expert, pentru determinarea valorii comparative a terenului revendicat şi cea a terenului acordat în compensare şi pentru lămurirea caracterului necesar, în raport cu scopul exproprierii, al amenajărilor de utilitate publică din terenul restituit pe vechiul amplasament.
Art. 314 C. proc. civ., impune casarea deciziei de către Înalta Curte în situaţiile în care situaţia de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Pe acest temei, Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind necesară raportarea la dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aplicabile pentru ipoteza relevată la începutul acestor considerente, respectiv ignorarea solicitării de efectuare a unei noi expertize.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va cerceta situaţia juridică a terenului propus, de expert în compensare, respectiv dacă este înscris în tabelul întocmit de unitatea deţinătoare în conformitate cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acel tabel se dovedeşte a fi unul abuziv, regimul juridic cert al acestuia şi comparaţia valorică a terenurilor.
De asemenea, va stabili situaţia garajelor de pe terenul propus de expert pentru restituirea în natură pe vechiul amplasament şi a amenajărilor de utilitate publică arătate în prezentele considerente, procedând, dacă este cazul, la refacerea pe acest aspect a raportului de o expertiză, pentru excluderea eventualelor suprafeţe ce nu se pot restitui în natură, în raport de art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite, în parte, recursul şi va casa decizia cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel, pentru rejudecarea apelului principal declarat de paraţii C.L. Constanţa, M. Constanţa şi P.M. Constanţa, în temeiul art. 314 C. proc. civ.
Urmează a menţine celelalte dispoziţii ale deciziei, cu privire la respingerea cererii de aderare la apel formulată de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE:
Admite recursul declarat de pârâţii C.L. Constanţa, M. Constanţa, prin P. şi P.M. Constanţa, împotriva deciziei nr. 261/ C din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată în parte şi trimite cauzei aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului principal.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1916/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 535/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
