ICCJ. Decizia nr. 5685/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5685/2010
Dosar nr. 6897/105/2007
Şedinţa publică din 29 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 221 din 22 ianuarie 2008, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantul Z.A.B., în contradictoriu cu intimatul Primarul comunei Bucov.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, prin notificarea nr. 1034 din 24 octombrie 2001, contestatorul împreună cu numitul Z.D.E. au solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilele reprezentate de două case, situate zona centrală a satului Pleaşa, comuna Bucov, judeţ Prahova, iar prin dispoziţia nr. 1321 din 17 septembrie 2007 emisă de Primarul Comunei Bucov, notificarea a fost respinsă, cu motivarea că, potrivit actelor depuse, s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, imobilul fiind demolat, iar terenul aferent acestuia a fost reconstituit în baza legilor fondului funciar.
Astfel, din adresa nr. 2269 din 27 mai 2007 emisă de Comisia Locală Bucov de aplicare a legilor fondului funciar, rezultă că, în baza Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit defunctei Z.E., conform anexei 19, suprafaţa de 5 ha teren arabil, pentru care s-a emis procesul-verbal de punere în posesie nr. 855 din 08 mai 2006 moştenitorilor Z.D.E. şi Z.A.B., iar ulterior, s-a emis şi titlul de proprietate nr. 143 din 12 martie 2007.
Instanţa a constatat că, într-adevăr, reclamantul a fost despăgubit prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis procesul-verbal de punere în posesie nr. 855 din 08 noiembrie 2006 şi titlul de proprietate din 12 martie 2007, iar admiterea pretenţiilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 ar echivala cu o dublă despăgubire.
Deşi din adresa nr. 1475/1992 a Arhivelor Statului Prahova, rezultă că în tabelul de chiaburi al comunei P.Z.E. figurează cu 8,10 ha teren şi case, în cauză, contestatorul nu a făcut dovada modului de preluare a imobilului pentru care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dispoziţiile art. 2 din lege, statuând care sunt actele normative prin care imobilele au fost preluate în mod abuziv.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul Z.A.B., iar prin Decizia civilă nr. 96 din 7 mai 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, în apel, s-a mai administrat o serie de probatorii, însă din acestea, ca şi din restul probelor administrate anterior, rezultă faptul că notificarea a fost respinsă în mod corect prin Dispoziţia nr. 1321 din 17 septembrie 2007, deoarece reclamantul a beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate, astfel încât, o nouă cerere formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, deoarece echivalează cu o dublă despăgubire.
Astfel, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai mult, din probele administrate la fond şi în apel, nu reiese modul de preluare a imobilului pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Z.A.B., criticând-o pentru nelegalitate şi invocând cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează:
În mod greşit, ambele instanţe de fond au reţinut că, prin notificarea nr. 1034 din 24 octombrie 2001, reclamantul ar fi cerut măsuri reparatorii pentru un teren în suprafaţă de 5 ha pentru care i se reconstituise dreptul de proprietate pe Legea nr. 18/1991 (prin procesul-verbal de punere în posesie nr. 855 din 08 noiembrie 2006 şi titlul de proprietate nr. 143 din 13 martie 2007), în condiţiile în care obiectul solicitării în temeiul Legii nr. 10/2001 vizează exclusiv două construcţii, amplasate pe un cu totul alt teren decât cel de 5 ha pentru care s-a reconstituit dreptul în baza Legii nr. 18/1991, respectiv pe terenul situat în intravilanul satului Pleaşa, comuna Bucov, în suprafaţă de 1,9 ha.
Recurentul-reclamant a susţinut că rezultă din înscrisurile depuse la dosar, contrar aprecierii instanţei de apel, actul normativ prin care defuncta Z.E., autoarea reclamantului, a fost deposedată abuziv de imobilul pe care îl deţinea în proprietate în satul Pleaşa (2 case şi 1,9 ha teren), împreună cu o vie nobilă de 8,1 ha trecută în folosinţa fostei I.A.S. Valea Călugărească, respectiv Decretul nr. 115/1959, astfel cum rezultă din adresa nr. 2193 din 1 august 1991 a Primăriei Bucov.
Prin motivele de recurs, reclamantul a susţinut, totodată, că este îndreptăţit la restituirea în natură a celor două clădiri amplasate pe terenul intravilan de 1,9 ha, chiar dacă, prin notificare, s-au solicitat doar măsuri reparatorii în echivalent.
La momentul formulării notificării, reclamantul a avut convingerea că cele două construcţii au fost demolate, însă, cu ocazia expertizei efectuate în faza apelului, pe vechiul amplasament din satul Pleaşa al terenului in suprafaţa de 1,9 ha, fiindcă nu s-au găsit urme de demolare, s-au identificat două clădiri, poziţionate în extrasul de plan cadastral realizat în 1967 şi actualizat în 1971 (depus de către contestator), la fel ca în planul reactualizat la nivelul anului 1991 (depus de Primăria Bucov), şi anume: clădirea Căminului Cultural Pleaşa, actualmente în proprietatea Consiliului Local Bucov şi clădirea C.C. Pleaşa, în proprietatea C. Bucov.
În plus, potrivit adresei nr. 7518 din 17 septembrie 2008 a Primăriei Bucov şi filei 218 din anexa 33 a HG nr. 1359, atât Căminul Cultural, cât şi Baza sportivă pentru tineri şi elevi figurează în inventarul domeniului public al comunei Bucov începând chiar din anul 1959, anul emiterii Decretului nr. 115, iar pentru aceste imobile, şi pentru clădirea Cooperaţiei, nu se găsesc acte din care sa reiasă că au fost demolate sau dobândite licit.
De altfel, faptul că nu s-a putut face dovada formală a preluării imobilului de către stat, coroborat cu faptul că imobilul defunctei Z.E. s-a regăsit în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, trebuia să constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, cu atât mai mult cu cât operează prezumţia prevăzută de art. 24 alin. (1) şi (2) din lege.
Recurentul a făcut referire şi la dispoziţiile sentinţei nr. 299 din 6 mai 2003 a Judecătoriei Ploieşti, irevocabilă prin Decizia nr. 1389 din 26 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, care beneficiază de autoritate de lucru judecat în privinţa recunoaşterii, în temeiul Legii nr. 18/1991, a dreptului de proprietate al autoarei asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1.9 ha din satul Pleaşa, pe care sunt edificate cele doua case.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte obiectul pretenţiilor formulate de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din conţinutul notificării nr. 104 din 24 octombrie 2001 (fila 37 dosar fond), se reţine că reclamantul a solicitat, alături de fratele său, Z.D.E., măsuri reparatorii în echivalent pentru două construcţii din satul Pleaşa, comuna Bucov, jud. Prahova, preluate abuziv de către stat în anul 1953 de la mama sa, Z.E., construcţii ce deserveau terenul de 8,1 ha vie, împreună cu care au fost expropriate.
În considerentele deciziei de apel, s-a apreciat că cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită, deoarece reclamantul a beneficiat deja de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991, fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate, astfel încât s-ar ajunge la o dublă despăgubire.
Înalta Curte reţine că din sentinţa civilă nr. 3299 din 6 mai 2003 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. 17596/2002, definitivă şi irevocabilă (file 20 – 22 dosar fond), reiese evoluţia procedurii administrative derulate în baza Legii nr. 18/1991.
Astfel, reclamantul şi fratele său au solicitat, pe temeiul acelui act normativ, măsuri reparatorii pentru o suprafaţă de 10 ha preluată de stat de la mama sa, din care 8,1 ha vie în extravilan şi 1,9 ha în intravilan.
Prin Hotărârea nr. 53/1991 a Comisiei judeţene Prahova de aplicare a Legii nr. 18/1991, li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 8,1 ha teren extravilan, respingându-se pretenţiile pentru 1,9 ha teren intravilan, însă, prin sentinţa civilă nr. 10118 din 18 decembrie 1991 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. 10483/1991, definitivă (depusă în dosarul de recurs, file 27 – 28), hotărârea administrativă a fost desfiinţată, în sensul că cei doi petiţionari au dreptul la reconstituirea dreptului şi pentru 1,9 ha teren în intravilan sau în imediata apropiere a satului Pleaşa, comuna Bucov.
Prin sentinţa civilă nr. 3299 din 6 mai 2003, anterior menţionată, instanţa a dispus obligarea Comisiei judeţene Prahova la emiterea, pe numele petenţilor, a unui titlu de proprietate suplimentar pentru o diferenţă de 5 ha, rezultă că, potrivit evidenţelor Primăriei comunei Bucov, urma ca reclamantului şi fratelui său să le fie restituit doar 5 ha.
Din cele expuse, se constată că, pe cale judecătorească, s-a recunoscut reclamantului, împreună cu Z.D.E., dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 10 ha teren, extravilan şi intravilan, pentru care s-au emis două titluri de proprietate, nr. 143 din 13 martie 2007, la care a făcut referire instanţa de apel şi nr. 201382 din 17 ianuarie 2008, depus în recurs.
Or, în baza Legii nr. 10/2001, moştenitorii defunctei Z.E. nu au solicitat din nou măsuri reparatorii pentru teren, pentru a se vorbi despre o dublă despăgubire, ci măsuri reparatorii pentru construcţiile ce se aflau pe terenul preluat abuziv de către stat.
Este de precizat că autoarea reclamantului figurează în „tabelul de chiaburi din comuna Pleaşa" şi cu construcţii, alături de teren (fila 58 dosar fond), iar prin dispoziţia nr. 1321 din 17 septembrie 2007, contestată în cauză, s-a recunoscut existenţa construcţiilor în patrimoniul autoarei reclamantului, arătându-se că au fost demolate după preluare.
În ceea ce priveşte posibilitatea acordării de măsuri reparatorii exclusiv pentru construcţii, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare".
Aşadar, nu beneficiază de măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 persoanele care au deţinut terenuri al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.
per a contrario, intră sub incidenţa legii orice fel de construcţii preluate de stat în perioada de referinţă a actului normativ (acest din urmă aspect va fi analizat la pct. 2 din prezentele considerente), chiar dacă se află pe terenuri al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.
Această constatare este confirmată de faptul că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 este reprezentat de acordarea de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv, iar prin „imobil", în sensul legii, se înţeleg nu numai terenurile, ci şi construcţiile preluate abuziv, după cum rezultă din art. 6 alin. (1) din lege şi pct. 6.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
În consecinţă, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se cuvin şi pentru construcţiile preluate abuziv, indiferent dacă preluarea a operat odată cu terenul pe care se află şi indiferent de situaţia juridică a acestuia.
Este, astfel, lipsit de relevanţă că s-au acordat, în baza legilor fondului funciar, măsuri reparatorii pentru terenul pe care s-au aflat construcţiile, cu atât mai mult cu cât proprietarul deposedat abuziv nu a fost despăgubit, în acea procedură, şi pentru construcţii, odată cu terenul, pentru a se impune evitarea unei duble dezdăunări, concomitent, în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 10/2001.
Se constată, din cele expuse, că respingerea pretenţiilor reclamantului în prezenta cauză s-a dispus în considerarea unei evaluări greşite a obiectului cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, totodată, a aprecierii nelegale în sensul că reclamantul nu poate fi îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru construcţiile ce s-au aflat pe terenul pentru care reclamantul a primit măsuri reparatorii în temeiul legilor fondului funciar.
Atare aprecieri ale instanţei de apel echivalează nu numai cu încălcarea principiului disponibilităţii, în conformitate cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar şi cu necercetarea fondului cererii de chemare în judecată, constatare întărită de împrejurarea că instanţa de apel nu a arătat argumentele de fapt şi de drept pentru care consideră că nu s-a probat preluarea imobilului ce formează obiectul notificării în vreuna dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Însăşi această unică frază din motivarea deciziei pe aspectul preluării este echivocă, deoarece nu se înţelege la ce imobil se referă instanţa, în condiţiile în care, după cum s-a expus anterior, obiectul notificării a fost reţinut greşit.
Pentru aceste motive, în absenţa oricărei evaluări a instanţei de apel cu privire la fondul cererii, în sensul determinării situaţiei de fapt cu privire la construcţii şi a naturii măsurilor reparatorii cuvenite – cu toate că instanţa avea obligaţia de a evoca fondul -, astfel cum s-a demonstrat prin cele expuse, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanţă de recurs, întrucât lipsesc elementele de fapt şi de drept care să permită examinarea legalităţii deciziei, din perspectiva arătată.
Art. 314 C. proc. civ. impune casarea deciziei de către Înalta Curte în situaţiile în care situaţia de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Cu ocazia rejudecării apelului, instanţa de evocare a fondului va analiza probatoriul administrat pe aspectul existenţei dreptului de proprietate asupra construcţiilor solicitate de către reclamant în patrimoniul autoarei acestuia, prin prisma actelor doveditoare permise spre administrare de art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi de normele corespondente din HG nr. 250/2007, ce reprezintă actul normativ de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi, dacă este cazul, prin prisma prezumţiei legale de proprietate prevăzute de art. 24 din lege.
În ipoteza dovedirii dreptului, se va determina şi data exactă a preluării, aspect relevant atât pentru plasarea acesteia înăuntrul perioadei de referinţă a Legii nr. 10/2001, însă şi pentru stabilirea identităţii dintre clădirile solicitate de reclamant şi cele pretinse de acesta că ar corespunde, în prezent, celor preluate abuziv – Căminul cultural Pleaşa şi C.C. Pleaşa, în raport de data edificării acestora din urmă.
Se va evalua materialul probator administrat pe aspectul identificării construcţiilor solicitate, cercetându-se dacă au fost demolate după preluare sau coincid cu clădirile arătate anterior.
În acest context, este important de determinat nu numai amplasamentul, dar şi structura constructivă şi destinaţia construcţiilor la data preluării, procedându-se la suplimentarea probatoriului, prin depunerea de către reclamant a titlului de proprietate al autoarei sale cu privire la terenurile de 8,1 ha din extravilanul satului Pleaşa, comuna Bucov şi 1,9 ha din intravilanul aceleiaşi localităţi ori a unui extras de pe registrul agricol (s-au făcut demersuri, în apel, doar pentru un extras din evidenţele fiscale ale primăriei) şi, eventual, prin administrarea probei testimoniale şi a altor mijloace de probă considerate necesare.
În măsura în care vor fi determinate aceste aspecte de fapt, se va stabili natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului, ţinându-se cont şi de împrejurarea că, deşi reclamantul nu a formulat singur notificare, fratele său, Z.D.E., nu a înţeles să conteste dispoziţia administrativă nr. 1321 din 17 septembrie 2007; astfel, se va verifica întinderea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii, respectiv integral sau doar în cotă de ½.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa Decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Z.A.B. împotriva deciziei nr. 96 din 7 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5687/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5647/2010. Civil. Perimare. Recurs → |
|---|
