ICCJ. Decizia nr. 5687/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5687/2010
Dosar nr. 1975/108/2008
Şedinţa publică din 29 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 194 din 08 aprilie 2009, pronunţată în dosarul nr. 1975/108/2008, Tribunalul Arad a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii, formulate de pârâta D.G.F.P. Arad.
Totodată, a admis cererea formulată de reclamantul M.I. împotriva pârâtei D.G.F.P. Arad şi, în consecinţă, a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de soluţionare a notificării nr. 614 din 09 noiembrie 2001, formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/ 2001, a constatat preluarea fără titlu de către Statul Român, de la reclamant, a imobilului înscris în C.F. nr. 1505 Săvârşin sub nr. top 203/2, constând în intravilan cu clădire în suprafaţă de 468 mp şi a obligat pârâta să predea imobilul reclamantului, în deplină proprietate şi posesie.
A îndrumat Biroul de C.F.. Lipova al O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele menţiuni în C.F. 1505 Lipova, în sensul întabulării dreptului de proprietate al reclamantului după rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul autentic de vânzare-cumpărare din 01 aprilie 1944, reclamantul a cumpărat mai multe imobile înscrise în C.F. nr. 1 Săvârşin, dreptul de proprietate fiind întabulat sub B1 la 14 aprilie 1944.
Imobilul cu nr. top 203 constând în casă cu nr. 214, curte şi grădină în suprafaţă de 510 stp, este întabulat sub B 6, respectiv B 105, în favoarea Statului Român, în baza Legii nr. 363/1947 şi Decretelor nr. 38/1948 şi nr. 983/1948, iar prin încheierea nr. 7423 din 13 iulie 1992 este dezmembrat în 6 parcele noi, dintre care parcela în litigiu cu nr. top 203/2 „intravilan şi muzeul primăriei" în suprafaţă de 468 mp se reînscrie în C.F. nr. 1 Săvârşin.
Prin încheierea nr. 372 din 26 februarie 2001, imobilul din litigiu se transcrie în C.F. nr. 1505 nou înfiinţată Săvârşin în proprietatea Statului Român şi în folosinţa gratuită a Percepţiei fiscale şi Trezoreriei Săvârşin, în prezent în imobil funcţionând sediul Administraţiei Finanţelor Publice a comunei Săvârşin.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul are calitate procesuală activă, ca fost proprietar al imobilului.
Potrivit art. 22 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001, obligaţia de restituire revine unităţii deţinătoare imobilului, în speţă pârâtei, iar nu Ministerului Economiei şi Finanţelor. De altfel, asupra acestei chestiuni s-a pronunţat anterior Tribunalul Arad prin sentinţa civilă nr. 448 din 21 octombrie 2002.
A reţinut că este neîntemeiată şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, deoarece imobilul a fost preluat abuziv de către Statul Român, intrând sub incidenţa art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română nu cuprinde nici un fel de prevederi referitoare la proprietăţile reclamantului, ci doar ia act de abdicarea fostului monarh şi abrogă Constituţia ţării, proclamă Republica Populară Română şi dispune măsuri privind funcţionarea puterii legislative şi a celei executive.
Cu toate acestea, în baza Legii nr. 363/1947 sunt emise Decretul nr. 983 din 26 mai 1948 şi Decretul nr. 38 din 3 iunie 1948 prin care, ca efect al acestei legi, trec în proprietatea Statului Român, printre altele, toate bunurile mobile şi imobile aflate în proprietatea fostului rege M.I.
Acest mod de a proceda contravine Constituţiei din 13 aprilie 1948, care la art. 8 recunoaşte şi garantează proprietatea particulară, iar prin art. 10 arată că exproprierile se pot face pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie, precum şi Codului civil, art. 481.
Pârâta invocă existenţa unui drept de folosinţă asupra imobilului în discuţie obţinut în baza Hotărârii Consiliului local Săvârşin nr. 9 din 09 februarie 2001, însă aceasta nu impietează asupra posibilităţii de restituire în natură a imobilului.
Refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea adresată de către reclamant este unul nejustificat, situaţie în care, potrivit deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa are plenitudinea de jurisdicţie de a soluţiona pe fond cererea de restituire, a conchis prima instanţă.
Împotriva sentinţei civile nr. 194 din 08 aprilie 2009 a Tribunalului Arad a declarat apel, în termenul legal, pârâta D.G.F.P. Arad, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 218 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, acest apel a fost respins, cu cheltuieli de judecată, confirmându-se legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii cererii, invocate de către apelanta – pârâtă, au fost corect respinse de către prima instanţă, în condiţiile în care este necontestat că pârâta este unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu, calitate în care, potrivit art. 20 şi urm. din Legea nr. 10/2001, are obligaţia de a se pronunţa asupra notificărilor persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii ale legii iar, pe de altă parte, aspectul calităţii procesuale pasive a fost tranşat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 448 din 21 octombrie 2002, pronunţată în dosarul nr. 6509/2002, prin care Tribunalul Arad a soluţionat contestaţia reclamantului M.I. împotriva dispoziţiei prin care Primarul Comunei Săvârşin şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificării în favoarea D.G.F.P. Arad.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că este neîntemeiată, deoarece imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, trecând abuziv în proprietatea statului în anul 1948, deci în perioada de referinţă a legii. Dobândirea de către pârâtă în anul 2001 a folosinţei imobilului nu-l scoate din sfera de aplicare a legii speciale.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, după o amplă examinare a extraselor de carte funciară depuse la dosar, reclamantul M.I. a făcut dovada dreptului de proprietate dobândit prin cumpărare asupra imobilului de sub nr. top 203, înscris iniţial în C.F. nr. 1 Săvârşin, în prezent transcris în C.F. nr. 1505 Săvârşin.
Este evident că pârâta dă dovadă de rea-credinţă prin refuzul său de a răspunde notificării reclamantului, formulată încă din 2001, cu atât mai mult cu cât în 2002 s-a stabilit calitatea sa de unitate deţinătoare şi obligaţia de a răspunde la notificare, pe cale judecătorească.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit plenitudinea de jurisdicţie a instanţei de judecată sesizată în baza Legii nr. 10/2001, iar prima instanţă a analizat acţiunea reclamantului şi prin prisma art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, reţinând că, în această formă, reglementează restituirea în natură şi a imobilelor la care se referă această normă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta D.G.F.P. Arad, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa a omis să se pronunţe asupra aplicabilităţii art. 16 din Legea nr. 10/2001, deşi în practicaua hotărârii atacate s-a reţinut corect faptul că pârâţii au solicitat să se dea eficienţă dispoziţiilor, aspect cu care reclamantul, prin reprezentantul său ales, a fost de acord (la dosarul cauzei a fost depus, pentru termenul din data de 04 martie 2009, un înscris intitulat „Note de şedinţă" în care reclamantul şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la acest aspect).
Aşa cum s-a arătat în faţa ambelor instanţe, imobilul în litigiu este grevat de două afectaţiuni reglementate diferit de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv 1/2 din imobil este destinat spre folosinţa Muzeului Primăriei Săvârşin, iar 1/2 din imobil este destinat a servi Administraţiei Finanţelor Publice a comunei Săvârşin, administraţie cu trezorerie a Statului, ceea ce impune, în temeiul art. 16 alin. (1) coroborat cu dispoziţiile Anexei nr. 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 10/2001, menţinerea afectaţiunii actuale a imobilului pe o perioadă depănă la 5 ani.
Întrucât instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra acestui aspect, se impune casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
2. Cu toate că Ministerul Finanţelor Publice a figurat în prezentul proces în calitate de pârât, iar prima instanţă a luat act de apărările invocate de acest pârât, prin dispozitivul sentinţei s-a omis a se pronunţa cu privire la acest pârât, iar instanţa de apel a omis a se pronunţa cu privire la acest aspect, ceea ce impune, de asemenea, casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
3. În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta a susţinut că acţiunea civilă este prematur introdusă, întrucât nu a fost soluţionată notificarea nr. 216 din 09 noiembrie 2001 adresată de către reclamant Primăriei comunei Săvârşin, ulterior înaintată la D.G.F.P. Arad, ca deţinător al bunului solicitat.
Contestaţia reclamantului din prezenta cauză împotriva dispoziţiei Primarului de dezînvestire a fost respinsă sentinţa civilă nr. 448/2002, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6509/2002.
D.G.F.P. Arad, în calitate de ordonator terţiar de credite, a înaintat Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite, întreaga documentaţie cu adresa nr. 2660/2002, spre competentă soluţionare, cu propunerea de a se soluţiona notificarea în sensul acordării de despăgubiri, avându-se în vedere investiţiile efectuate la imobilul în cauză.
Prin adresa nr. 34133 din 10 octombrie 2006, s-a revenit la Ministerul Finanţelor Publice - Comisia Internă pentru Analizarea Notificărilor la Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea cazului, solicitând a se ţine seama de buna-credinţă a D.G.F.P., de investiţia efectuată la imobil în sumă de 269.322 lei RON în anul 2001, iar în temeiul prevederilor fostului art.16 din Legea nr. 10/2001 să ordone despăgubiri pentru imobilul în cauză.
Aceeaşi solicitare a fost înaintată cu adresa nr. 33603 din 11 octombrie 2006 şi A.N.R.P., dar nu s-a primit vreun răspuns până în prezent.
4. În mod greşit, A.V.A.S. nu a figurat în prezentul proces, cu toate că sunt incidente dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi 3 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, măsuri reparatorii care se propun după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin Decizia motivată a A.V.A.S.
5. Reclamantul nu a înţeles să-şi precizeze temeiul de drept pentru o acţiune ce are ca obiect „obligaţia de a face" şi să facă dovada dreptului de proprietate a imobilului a cărui retrocedare se solicită, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi cele ale Capitolului II, pct. 23 din Normele metodologice de aplicare a legii.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. Criticile referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 vor fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deşi recurenta a înţeles să invoce cazul descris de pct. 5 al aceleiaşi norme, în condiţiile în care, din dezvoltarea motivului de recurs vizând atare aspect, rezultă că se reproşează instanţei de apel ignorarea art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Se reţine, astfel, că pârâta D.G.F.P. Arad, în motivarea căii ordinare de atac, a învederat că prima instanţă a omis să dea eficienţă dispoziţiilor legale menţionate, cu toate acestea, nici instanţa de apel nu a făcut acest lucru, deşi era în măsură să evoce fondul cauzei.
Consecinţa unei asemenea insuficienţe de evaluare a legii aplicabile este aceea prevăzută de art. 312 alin. (2) şi art. 314 C. proc. civ., respectiv modificarea deciziei şi reanalizarea aspectului necercetat de către instanţa de apel, în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite.
Această instanţă de control judiciar reţine că situaţia de fapt este cea redată în hotărârea primei instanţe, confirmată de către instanţa de apel şi necontestată, dimpotrivă, reiterată ca atare prin motivele de recurs.
Astfel, imobilul ce formează obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 a figurat întabulat în cartea funciară nr. 1 Săvârşin pe numele reclamantului, cu nr. top 203 constând în casă cu nr. 214, curte şi grădină în suprafaţă de 510 stp, ulterior, fiind întabulat în favoarea Statului Român, în baza Legii nr. 363/1947 şi Decretelor nr. 38/1948 şi nr. 983/1948.
În anul 1992, a fost dezmembrat în 6 parcele noi, parcela în litigiu având nr. top 203/2, în suprafaţă de 468 mp, se reînscrie în C.F. nr. 1 Săvârşin, ca fiind intravilan şi destinat muzeului primăriei.
Prin încheierea nr. 372 din 26 februarie 2001, imobilul din litigiu se transcrie în C.F. nr. 1505 nou înfiinţată Săvârşin în proprietatea Statului Român, menţionându-se că se află în folosinţa gratuită a Percepţiei fiscale şi Trezoreriei Săvârşin, în condiţiile în care prin Hotărârea Consiliului Local Săvârşin nr. 9/2001, imobilul se atribuise D.G.F.P. Arad. În prezent, în imobil este plasat sediul Administraţiei Finanţelor Publice a comunei Săvârşin.
Prin hotărârea primei instanţe pronunţate în prezenta cauză, s-a dispus restituirea în natură, către reclamant, a imobilului în litigiu, deoarece a fost preluat fără titlu de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, sentinţa fiind menţinută prin Decizia recurată.
Odată cu restituirea imobilului, în aplicarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să se dispună şi asupra menţinerii afectaţiunii actuale a acestuia, astfel cum se prevede în alin. (1).
Chiar dacă este vorba despre o obligaţie legală, pentru îndeplinirea acesteia este necesară constatarea sa pe cale judecătorească, pentru a se putea recurge, dacă este necesar, la executarea silită în virtutea unui titlu executoriu.
Consemnarea obligaţiei într-un asemenea titlu s-ar fi putut realiza şi ulterior finalizării prezentului proces, în cazul în care nu ar fi avut loc odată cu restituirea imobilului, însă nu poate fi ignorat motivul de recurs pe acest aspect, căruia urmează a i se da eficienţă în sensul obligării reclamantului la menţinerea afectaţiunii actuale a imobilului restituit în natură.
Conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „În situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a)".
Imobilul în litigiu având, în prezent, destinaţia legală de administraţie financiară, se impune menţinerea acesteia pentru o perioadă de 3 ani, conform pct. 3 din anexa arătată.
Chiar dacă, astfel cum se arată în motivele de recurs, imobilul este folosit în continuare, parţial, şi ca muzeu, această destinaţie (menţionată la pct. 4 din anexă) nu poate fi luată în considerare în aplicarea art. 16 alin. (1) din lege, deoarece nu este una legală, muzeul fiind un simplu detentor precar.
După cum s-a arătat anterior, nu s-a contestat că, începând cu anul 1992 şi până în 2001, imobilul a fost afectat în mod legal Muzeului Primăriei Săvârşin, însă, de la acea dată, a fost atribuit în folosinţă exclusivă D.G.F.P., printr-un act administrativ al Primăriei Săvârşin.
În consecinţă, constatând că, în mod greşit, instanţa de apel, ca, de altfel, şi prima instanţă, nu s-a pronunţat asupra obligaţiei prevăzute în sarcina reclamantului prin art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (2) şi art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot Decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Arad împotriva sentinţei civile nr. 194 din 8 aprilie 2009 a Tribunalului Arad şi, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va schimba în parte sentinţa şi va obliga pe reclamant la menţinerea afectaţiunii actuale a imobilului ocupat de administraţia financiară, pentru o perioadă de 3 ani de la data pronunţării prezentei decizii.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei urmează a fi menţinute ca atare.
2. În ceea ce priveşte critica referitoare la Ministerul Finanţelor Publice, se reţine că apărarea pârâtei D.G.F.P. Arad privind întrunirea calităţii procesuale pasive în persoana statului, prin Ministerul Finanţelor Publice (la acea dată, Ministerul Economiei şi Finanţelor), formulată prin întâmpinare, a fost calificată de către prima instanţă, la termenul din 25 noiembrie 2008, drept o cerere de arătare a titularului dreptului, reglementată de art. 64-66 C. proc. civ.
Prin atare cerere, pârâta tindea la scoaterea sa din proces, finalitate ce coincide cu cea urmărită prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Nu numai că Ministerul Finanţelor Publice a fost citat şi a rămas în proces, alături de pârâtul principal, însă a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către D.G.F.P. Arad, constatându-se de către prima instanţă că obligaţia a cărei executare silită în natură a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată îi revine pârâtei iniţiale.
În aceste condiţii, în mod corect nu a fost constatată existenţa vreunei obligaţii în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Motivul de recurs pe acest aspect este lipsit de finalitate, din moment ce, pe de o parte, recurenta nu a înţeles să formuleze critici şi împotriva modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale iar, pe de altă parte, eventuala nepronunţare asupra cererii de intervenţie forţată nu a produs recurentei nicio vătămare, o respingere explicită a acesteia fiind formală, în condiţiile stabilirii obligaţiei pretinse de către reclamant în sarcina pârâtului principal.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs.
3. În ceea ce priveşte critica relativă la obligarea recurentei-pârâte la restituirea în natură a imobilului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, instanţa de apel menţinând în mod legal hotărârea primei instanţe.
Constatându-se că obligaţia de soluţionare a notificării revine D.G.F.P., ca unitate deţinătoare, astfel cum s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 448 din 21 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă, (al cărei caracter irevocabil a fost probat în prezenta fază procesuală), urma a se determina dacă neîndeplinirea obligaţiei, până la data formulării cererii de chemare în judecată în prezenta cauză – 6 iunie 2008, este rezultatul unei atitudini culpabile a pârâtei, pentru a se proceda la soluţionarea în fond a notificării de către instanţa însăşi.
Împrejurarea susţinută prin motivele de recurs, în sensul că recurenta s-a dezînvestit de soluţionarea notificării în favoarea Ministerului Finanţelor Publice, deoarece acesta este ordonatorul principal de credite, iar aceasta nu a procedat la emiterea dispoziţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu este de natură a deculpabiliza partea, dimpotrivă, confirmă aprecierea că neîndeplinirea obligaţiei timp de peste 6 ani echivalează cu un refuz de soluţionare, cât timp se stabilise deja cu putere de lucru judecat, pe cale judecătorească, existenţa obligaţiei respective în sarcina pârâtei din prezenta cauză.
Drept urmare, susţinerile pe acest aspect urmează a fi înlăturate ca neavând suport.
4. Este nefondat şi motivul de recurs legat de necesitatea participării în prezentul proces a A.V.A.S., în condiţiile în care acest motiv are drept premisă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi (3) cu referire la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Or, calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii nu a fost constatată pe temeiul art. 3 alin. (1) lit. b), care reglementează ipoteza unei persoane juridice ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, la data preluării abuzive de către stat, ci în baza art. 3 alin. (1) lit. a), imobilul fiind preluat de către stat din patrimoniul reclamantului însuşi, ca persoană fizică.
Ca atare, art. 31 din lege nu este incident, fiind exclusă participarea în proces a A.V.A.S. neavând temei legal.
5. Susţinerile referitoare la motivarea în drept a cererii de chemare în judecată sunt nefondate, cât timp reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia procesuală de a indica acest element al cererii, fiind respectate dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă nu a contestat modul de soluţionare a cauzei în raport de temeiul juridic invocat de reclamant şi analizat de către ambele instanţe de fond.
Referitor la nedovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra imobilului, susţinerile recurentei nu pot fi primite, în absenţa unor critici concrete împotriva deciziei de apel, din perspectiva înscrisurilor doveditoare ale dreptului, pe temeiul cărora instanţa a recunoscut calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul, în sensul şi pentru considerentele expuse la pct. 1 din prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 218 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în tot Decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Arad împotriva sentinţei civile nr. 194 din 8 aprilie 2009 a Tribunalului Arad.
Schimbă în parte sentinţa şi obligă reclamantul la menţinerea afectaţiunii actuale a imobilului ocupat de administraţia financiară pentru o perioadă de 3 ani de la data pronunţării prezentei decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5694/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5685/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
