ICCJ. Decizia nr. 5689/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5689/2010
Dosar nr. 2872/3/2009
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 506 din 07 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul G.B.C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În motivarea sentinţei, Tribunalul a reţinut că art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în speţa dedusă judecăţii, întrucât reclamantul se află în posesia unui titlu executoriu, conform art. 377 C. proc. civ., titlu ce poate fi pus în executare cu toate consecinţele ce decurg din procedura executorie, inclusiv aplicarea amenzii conform art. 5802 C. proc. civ., coroborat cu art. 5803 C. proc. civ.
Apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 79A din 01 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 345 din 02 martie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 19858/3/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamantului G.B.C. şi a obligat pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să restituie în natură reclamantului terenul în suprafaţă de 311 m.p. situat în Bucureşti, str. A., sectorul 1, şi imobilul din Bucureşti, str. M., sectorul 2, compus din teren în suprafaţă de 400 m.p., şi construcţie.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 296A din 23 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, menţinută prin decizia nr. 123 din 09 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins recursul ca nefondat.
La 27 ianuarie 2009, apelantul a formulat prezenta acţiune, arătând că pârâtul i-a încălcat dreptul de folosinţă asupra imobilelor retrocedate prin hotărâri judecătoreşti, refuzând a soluţiona notificările, întemeindu-şi pretenţia pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 7 alin. (2), art. 9, art. 21 alin. (1), (2), (5), art. 25 alin. (1), art. 40 din Legea nr. 10/2001.
Conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de această lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate, vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului.
Astfel, protocolul de predare-preluare se încheie la finalul procedurii administrative în care imobilul a fost restituit prin decizia unităţii deţinătoare.
Întrucât în cauză imobilul a fost restituit apelantului reclamant prin hotărâre judecătorească, Curtea constată că prevederea legală menţionată nu este aplicabilă, nefiind necesar în cauză a se încheia un proces-verbal prevăzut de lege pentru procedura administrativă.
Hotărârea judecătorească constituie titlu executoriu şi poate fi pusă, în consecinţă, în executare, faţă de prevederile art. 3711 C. proc. civ., conform cărora obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită.
În consecinţă, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 33 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora încălcarea dispoziţiilor acestei legi atrage răspunderea civilă, întrucât în cauză imobilul a fost restituit prin hotărâre judecătorească. În această situaţie, dispoziţiile legale care reglementează procedura administrativă, invocate de reclamant, nu sunt aplicabile în cauză, iar prima instanţă în mod corect a avut în vedere prevederile legale care guvernează executarea hotărârilor judecătoreşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul G.B.C., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că cele trei motive de recurs sunt strâns legate între ele, fiind într-o relaţie de interdependenţă, astfel încât trebuie tratate împreună, după cum urmează:
Ambele instanţe de fond au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care nu au observat corect obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv despăgubirea reclamantului pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea de către pârât a unei obligaţii legale, ceea ce echivalează, în acelaşi timp, cu pronunţarea instanţei asupra a altceva decât ceea ce s-a cerut şi existenţa unor considerente străine de natura pricinii, precum şi aplicarea unor dispoziţii legale care se referă la altă situaţie de fapt.
În mod greşit, instanţa de apel a considerat că reclamantul, fiind în posesia unei hotărâri judecătoreşti, are posibilitatea de a solicita executarea silită a acesteia, în condiţiile în care reclamantul nu a intenţionat punerea în executare a unei hotărâri (obţinerea posesiei efective a bunurilor), ci repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligaţiei de restituire, prin acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, în temeiul art. 33 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia nerespectarea dispoziţiilor acestei legi atrage răspunderea civilă.
Recurentul a mai susţinut că s-a încălcat şi principiul disponibilităţii, făcându-se aplicarea dispoziţiilor legale în materie de executare silită, în condiţiile în care se invocase Legea nr. 10/2001.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Cu toate că reclamantul a indicat, drept temei juridic al motivelor sale de recurs, cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor, astfel cum au fost concepute de către reclamant, rezultă că este posibilă încadrarea lor în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, nu este incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în care referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii”, al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic” a fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi), respectiv titlul de proprietate pe care se întemeiază pretenţiile reclamantului.
Or, în speţă, criticile formulate nu sunt legate de vreo denaturare a acestui titlu, pretins a fi fost săvârşită de către instanţa de apel, ci de ignorarea obiectului şi a temeiului juridic ale cererii de chemare în judecată, respectiv modul de aplicare a legii în raport cu obiectul cererii.
Pe de altă parte, criticile relative la inserarea, în cuprinsul deciziei recurate, a unor motive străine de natura pricinii, pot fi subsumate modului de apreciere, de către instanţa de apel, a rolului activ al primei instanţe în calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, pentru considerente ce vor fi expuse în prezenta decizie.
Analizând motivele de recurs în contextul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata contravalorii lipsei de folosinţă, atât a terenului de 311 m.p. situat în fostul Parc J., cât şi a terenului de 400 m.p., împreună cu construcţiile aferente, situat în Bucureşti, str. M., sector 2, pentru o perioadă de trei ani anterior formulării cererii – 27 ianuarie 2009 şi în continuare, până la restituirea şi punerea în posesie a acestor imobile.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel cum s-a reţinut şi în hotărârile ambelor instanţe de fond pronunţate în cauză, imobilele menţionate au fost restituite în natură reclamantului prin sentinţa civilă nr. 345 din 02 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă prin decizia nr. 296 din 23 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi irevocabilă prin decizia nr. 123 din 09 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prima instanţă a apreciat că, din moment ce reclamantul este în posesia unui titlu executoriu, reprezentat de hotărârea judecătorească de restituire în natură, în cazul refuzului debitorului de a se conforma obligaţiilor stabilite în sarcina sa, are la îndemână procedura executării silite, inclusiv aceea prevăzută de art. 5802 şi 5803 C. proc. civ. şi a respins cererea ca neîntemeiată, sentinţa fiind menţinută ca atare de către instanţa de apel.
Chiar dacă s-ar reţine că este incidentă procedura din C. proc. civ. referitoare la executarea silită, se observă că reclamantul a obţinut titlul executoriu abia la data de 23 aprilie 2008 (prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea în natură), iar pretenţiile deduse judecăţii sunt formulate pentru perioada începând de la data de 23 ianuarie 2006 (cu 3 ani anterior introducerii cererii) şi până la punerea efectivă a reclamantului în posesia imobilelor.
Aşadar, prima instanţă nu a soluţionat cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 23 ianuarie 2006-23 aprilie 2008, având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor pentru perioada anterioară recunoaşterii pe cale judecătorească a dreptului la restituirea în natură a terenurilor, decurgând din prejudiciul creat reclamantului prin nesoluţionarea de către pârâtă, ca unitate deţinătoare, a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Sunt întemeiate, aşadar, criticile reclamantului relative la ignorarea de către instanţele de fond a obiectului cererii, în totalitatea sa, constatându-se că, încălcând principiul disponibilităţii, în mod greşit, prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, în ceea ce priveşte cererea arătată, iar instanţa de apel, în mod nelegal, a menţinut atare soluţie, cu toate că s-ar fi impus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nerespectarea acestor dispoziţii legale, din perspectiva legalităţii deciziei în raport de prevederile art. 304 C. proc. civ.
Se constată, în acelaşi timp, că instanţa de apel nu a făcut o aplicare corespunzătoare a legii, menţinând soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte cererea în pretenţii pentru perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea în natură - 23 aprilie 2008 - şi data punerii efective în posesie.
Astfel, cu toate că obiectul cererii se suprapune domeniului de aplicare al dispoziţiilor art. 5802 şi 5803 C. proc. civ., respectiv daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea de către unitatea deţinătoare a obligaţiei stabilite în sarcina sa pe cale judecătorească, se observă că legea specială cu caracter reparator, aplicabilă raporturilor juridice născute între persoana îndreptăţită şi entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în legătură cu imobile ce intră în obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conţine o normă specială ce reglementează situaţia juridică născută din faptul restituirii în natură a imobilului.
Astfel, art. 40 prevede posibilitatea acordării de despăgubiri, calculate pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit, în ipoteza prevăzută de art. 25 alin. (5) din lege, respectiv în situaţia în care s-a dispus restituirea în natură a imobilului şi nu s-a încheiat protocolul de predare-preluare cu unitatea deţinătoare în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a dispoziţiei de restituire.
Deşi norma reglementează explicit ipoteza în care restituirea în natură a avut loc printr-o dispoziţie administrativă, pentru identitate de raţiune, trebuie să se considere că vizează şi ipoteza în care, în urma refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării, a fost învestită instanţa de judecată cu soluţionarea, în fond, a acestei notificări, iar instanţa a dispus restituirea în natură a imobilului, în aplicarea deciziei nr. 20/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În executarea acestei hotărâri judecătoreşti, unitatea deţinătoare are obligaţia de a pune persoana îndreptăţită în posesia imobilului restituit pe cale judecătorească, obligaţie ce concordă în conţinut cu aceea de încheiere a protocolului de predare-preluare prevăzut în sarcina unităţii deţinătoare de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Aşadar, indiferent de cauza juridică a obligaţiei, respectiv o hotărâre judecătorească de restituire în natură sau însăşi decizia administrativă emisă de unitatea deţinătoare în baza art. 26 din lege privind restituirea în natură, obligaţia unităţii deţinătoare este aceeaşi, constând în predarea imobilului către proprietar.
Fiind vorba despre o normă specială, aceasta este derogatorie de la dreptul comun reprezentat de prevederile C. proc. civ. în materia executării obligaţiilor de a face decurgând din hotărâri judecătoreşti, aplicându-se cu precădere.
În acest context, cererea având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor restituite pe care judecătorească, prin sentinţa civilă nr. 345 din 02 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, este pe deplin admisibilă şi îşi regăseşte temeiul juridic în dispoziţiile art. 40 cu referire la art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Drept urmare, se constată că, în mod greşit, prima instanţă a respins cererea, fără a intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii, soluţia fiind nelegal menţinută în apel, urmare a greşitei aprecieri a inaplicabilităţii normelor menţionate, cu toate că s-ar fi impus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, urmând a modifica decizia recurată, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, rejudecând apelul, îl va admite şi va desfiinţa sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă, în mod greşit, nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.
În rejudecare, se va proceda la soluţionarea tuturor pretenţiilor reclamantului, conform celor expuse prin prezenta decizie, urmând ca tribunalul să stabilească, prioritar, dacă este competent ratione materiae să soluţioneze pricina, în conformitate cu regulile generale ce guvernează competenţa instanţelor judecătoreşti, în absenţa unor norme exprese derogatorii în cuprinsul Legii nr. 10/2001.
În acest sens, instanţa va solicita lămuriri reclamantului cu privire la cuantumul pretenţiilor defalcat pentru cele două perioade identificate prin prezenta decizie, cu precizarea de a se avea în vedere că, şi în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere, vizând pretenţii pentru perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de restituire în natură, este posibilă indicarea unei sume globale pentru perioada de la 23 aprilie 2008 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, în raport de criteriile prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul G.B.C. împotriva deciziei nr. 79A din 01 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în tot decizia atacată, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 506 din 07 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi Tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5671/2010. Civil. Conflict de muncă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5667/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
