ICCJ. Decizia nr. 5693/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5693/2010
Dosar nr. 1469/1/2010
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3156 din 29 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Tulcea, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantul D.D., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Tulcea şi, în consecinţă, s-a dispus anularea dispoziţiei nr. X/2005 emisă de Primarul municipiului Tulcea, şi restituirea, în natură, către reclamant a terenului în suprafaţă de 1.162 m.p. liberă de construcţii, identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert S.C.
Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei să emită dispoziţie prin care să propună restituirea, prin echivalent, a diferenţei de teren ocupate de construcţii conform aceluiaşi raport de expertiză, cât şi pentru imobilul demolat.
A fost respins, ca nefondat, cel de-al doilea capăt de cerere.
În motivarea sentinţei, s-a apreciat că, în mod greşit, prin dispoziţia contestată a fost respinsă notificarea reclamantului cu motivarea că, în raport de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile în care prin două hotărâri ale Consiliului Judeţean i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafeţele de teren ce au aparţinut autorului său.
Instanţa a constatat că prin asemenea susţineri nu s-a avut în vedere actul de proprietate din 1948 prin care autorul reclamantului a cumpărat de la Statul Român 2,1658 ha în parcela nr. 1 şi 10 ha în parcelele nr. 2 şi 3.
După cum rezultă din documentele înaintate de Comisia de fond funciar, dreptul de proprietate a fost reconstituit pentru suprafeţele de 1.500 m.p. teren extravilan şi pentru 9,5 m.p. teren extravilan, în timp ce pentru suprafeţele de teren din intravilan care în actul de proprietate erau situate pe str. I., compuse din 6.300 m.p. teren şi casă de locuit, nu s-a formulat cerere şi nici nu au format obiectul Legii nr. 18/1991.
În aceste condiţii, s-a procedat la identificarea şi evaluarea imobilului în litigiu, deoarece reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru acest teren, constatându-se din raportul de expertiză că o parte din imobilul revendicat a fost expropriat fără despăgubiri în anul 1974 pentru construirea unei şcoli, iar restul construcţiilor au fost demolate în anul 1980; în prezent, o parte din teren constituie domeniu public de interes local, conform Legii nr. 213/1998, pe care se află edificate Colegiul H.C. şi Orăşelul Copiilor, fiind liberă de construcţii o suprafaţă de 1.162 m.p.
Tribunalul a constatat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, precum şi cele ale art. 11 alin. (5) din lege, potrivit cărora valoarea construcţiilor expropriate şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării.
Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei menţionate, a fost admis prin decizia nr. 157 din 02 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei şi a respingerii contestaţiei ca tardiv formulată.
Prin decizia nr. 1443 din 04 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, constatând că, în mod greşit, s-a apreciat ca tardivă contestaţia formulată în cauză, în condiţiile în care prima instanţă dispusese, la termenul din 20 octombrie 2005, repunerea reclamantului în termenul de formulare a contestaţiei.
S-a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., deoarece rezultă, din actele medicale depuse la dosar, starea precară de sănătate a reclamantului.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Constanţa, iar prin decizia nr. 180 din 08 septembrie 2008, această instanţă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâră împotriva sentinţei civile nr. 3156 din 29 noiembrie 2006, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Tulcea, criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica temeiul de drept al criticilor formulate.
Recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
1. În mod greşit s-a apreciat că ar fi operat repunerea reclamantului în termenul de formulare a contestaţiei, starea precară de sănătate invocată de reclamant neconstituind un motiv de împiedicare a respectării termenului legal.
2. În mod greşit s-a ignorat că suprafaţa de teren în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, în condiţiile în care, din documentaţia întocmită în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, rezultă că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii şi pentru terenul de 6.300 m.p. ce face obiectul notificării în prezenta cauză, fiindu-i acordată, în compensare, suprafaţă de 1.500 m.p. vie, fapt ce rezultă atât din hotărârea nr. 489/1994 a Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991, cât şi din cererea depusă în temeiul Legii nr. 18/1991. În situaţia în care reclamantul era nemulţumit de terenul reconstituit avea posibilitatea să conteste hotărârea comisiei judeţene.
3. În mod greşit a fost dispusă restituirea în natură a unei suprafeţe din terenul solicitat, deşi rezultă din expertiză că întregul teren este afectat de utilităţi publice, respectiv parc şi şcoală, ceea ce este de natură să încalce prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte critica referitoare la termenul de formulare a contestaţiei, se reţine că acest aspect a fost tranşat cu putere de lucru judecat prin decizia de casare nr. 1443 din 04 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., operând repunerea reclamantului în termenul de formulare a contestaţiei.
Dispoziţia instanţei supreme a intrat în puterea lucrului judecat, respectarea ori nerespectarea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nefăcând obiectul reevaluării instanţei de apel cu ocazia rejudecării, astfel încât critica formulată este nefondată şi va fi respinsă ca atare.
2. Este, însă, fondată susţinerea referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, pentru terenul de 6.300 m.p. ce face obiectul notificării formulate în prezenta cauză, acest motiv de recurs urmând a fi analizat prin prisma modului de aplicare a Legii nr. 10/2001 de către instanţa de apel, în contextul cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Constatând că terenul în litigiu nu a făcut obiectul procedurii administrative derulate în prezenta cauză, instanţa de apel, ce a confirmat hotărârea primei instanţe, a reţinut în mod eronat întinderea dreptului de proprietate ce a aparţinut autorului reclamantului, D.I., dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 10 martie 1948 de fostul Tribunal Judeţean Tulcea, încheiat cu Statul Român, prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
După cum rezultă din conţinutul acestui act juridic, autorul D.I. a cumpărat o suprafaţă de 10,1650 ha, din care: o suprafaţă de 2,1658 ha - situată în parcela nr. 1, o suprafaţă de 5 ha -situată în parcela nr. 2, iar o suprafaţă de 3 ha - situată în parcela nr. 3.
Din această suprafaţă de teren, reclamantul împreună cu fratele său, D.D., au înstrăinat în anul 1967 o suprafaţă de 300 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 22 noiembrie 1967 de fostul notariat de stat al raionului Tulcea.
În baza Legii nr. 18/1991, a fost reconstituit dreptul de proprietate de pe urma autorului D.I. pentru 10,1500 ha, după cum urmează: 10 ha, pe numele reclamantului şi al fratelui său, D.D., prin hotărârea Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 nr. 1767/1991 - din care 0,5 ha în natură, conform titlului de proprietate din 1993, iar 9,5 ha prin acordare de acţiuni la SC V.A. SA, conform H.C.J. nr. 1327/2006, iar 1.500 m.p. în extravilan, cu destinaţia vie, prin hotărârea Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 nr. 489/1994, exclusiv pe numele reclamantului.
Ca atare, printr-un simplu calcul matematic, rezultă că întreaga suprafaţă de teren ce a aparţinut autorului a fost reconstituită în baza Legii nr. 18/1991.
Împrejurarea că reclamantului i-a fost reconstituit dreptul exclusiv de proprietate doar pentru o suprafaţă de 1.500 m.p., deşi a dovedit că, pe cale succesorală, dobândise o suprafaţă de 6.300 m.p. (cea solicitată în prezenta cauză), nu infirmă constatarea anterioară, pentru următoarele considerente:
Prin testamentul întocmit la data de 24 octombrie 1966 de autorul D.I., reclamantului D.D. i-a revenit un teren de 6.300 m.p., menţionat în certificatul de moştenitor întocmit de pe urma autorului la data de 23 iunie 1967, ce făcea parte din suprafaţa de 2,1568 ha menţionată în contractul de vânzare-cumpărare datat 10 martie 1948 ca fiind situată în parcela nr. 1.
După cum rezultă din conţinutul cererii formulate de către reclamant în temeiul Legii nr. 18/1991, acesta a solicitat, împreună cu fratele său, D.D., măsuri reparatorii atât pentru terenul extravilan (de 8 ha, conform titlului, şi nu de 10 ha, astfel cum s-a arătat în cerere), cât şi pentru cel intravilan de 2,1658 ha, aflat în parcela nr. 1, ambele terenuri făcând obiectul procedurii administrative derulate în baza acestui act normativ, procedură finalizată cu reconstituirea dreptului de proprietate pentru toată suprafaţa de 10,1650 ha, după cum s-a arătat anterior.
Din hotărârea nr. 489/1994 a Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 rezultă că, pentru suprafaţa de teren intravilan, reclamantul a primit în compensare 1.500 m.p. vie, însă este lipsită de relevanţă modalitatea în care s-a procedat la reconstituirea dreptului, în intravilan sau în extravilan, în natură, pe vechiul amplasament sau prin compensare, ori prin acordarea de acţiuni la o societate agricolă, atât timp cât măsurile reparatorii au vizat întreaga suprafaţă la care reclamantul era îndreptăţit.
Este evident că diferenţa de până la 6.300 m.p., ce îi aparţinea exclusiv reclamantului, se regăseşte în suprafaţa de 10 ha extravilan reconstituită pe numele reclamantului şi al fratelui său, putând face obiectul desocotirii dintre aceştia în cadrul partajului.
În condiţiile în care reclamantul nu numai că a iniţiat procedura Legii nr. 18/1991, însă a obţinut măsuri reparatorii în baza acelui act normativ, nu este posibilă acordarea de noi măsuri reparatorii în temeiul legii ulterioare de reparaţie reprezentate de Legea nr. 10/2001, în caz contrar, ajungându-se la o dublă reparaţie pentru acelaşi imobil.
În raport de natura terenului în litigiu, se poate considera că ar intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001: art. 8 din acest act normativ prevede că sunt excluse din domeniul său de aplicare terenurile situate în extravilan, fie la data preluării abuzive, fie la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, or, terenul de 6.300 m.p. era situat în intravilan, atât la data preluării, cât şi în anul 2001.
Cu toate acestea, acelaşi art. 8 prevede că nu pot face obiectul Legii nr. 10/2001 terenurile a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 18/1991.
Acest aspect juridic nu poate fi reevaluat în prezenta cauză, în condiţiile în care, după cum s-a arătat, autorităţile competente pentru stabilirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 au apreciat că este admisibilă evaluarea pretenţiilor reclamantului din cauză relative la terenul în litigiu şi au procedat la reconstituirea dreptului de proprietate inclusiv cu privire la acest teren.
Se reţine, de asemenea, că este aplicabil şi principiul electa una via, reclamantul alegând calea Legii nr. 18/1991 pentru repararea prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a terenului, fără a putea beneficia, ulterior, de o altă lege reparatorie.
Constatând că instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a ignorat efectele reconstituirii dreptului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991 şi, acordând din nou măsuri reparatorii pentru acelaşi teren, a făcut o greşită aplicare a legii, Înalta Curte va admite recursul şi va modifica, în parte, decizia, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept urmare, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3156 din 29 noiembrie 2006 a Tribunalului Tulcea, apel prin care s-au formulat susţineri similare celor din recurs pe aspectul greşitei acordări a unei duble reparaţii.
În consecinţă, Înalta Curte va schimba, în parte, sentinţa în sensul înlăturării dispoziţiilor privind acordarea de măsuri reparatorii cu privire la terenul de 6.300 m.p. (restituire în natură şi în echivalent).
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia preluată abuziv şi demolată ulterior preluării, în legătură cu care nu s-au formulat critici prin motivele de recurs şi care nu au format aşadar, obiectul învestirii acestei instanţe de control judiciar.
Conform art. 274 C. proc. civ. va obliga pe intimatul-reclamant la 5.500 RON cheltuieli de judecată către recurentă, conform chitanţei datate 03 februarie 2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Tulcea împotriva deciziei nr. 180/C din 08 septembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în tot decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civilă nr. 3156 din 29 noiembrie 2006 a Tribunalului Tulcea.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că înlătură dispoziţiile privind acordarea de măsuri reparatorii cu privire la terenul de 6.300 m.p. (restituirea în natură şi în echivalent).
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Obligă pe intimatul-reclamant D.D. la 5.500 RON, cheltuieli de judecată, către recurenta-pârâtă Primăria Municipiului Tulcea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5577/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5671/2010. Civil. Conflict de muncă. Recurs → |
|---|
