ICCJ. Decizia nr. 5757/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman la data de 19 noiembrie 2008, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâtele SC A.R. SA, sucursala Roman și SC A.R. SA București, solicitând obligarea pârâtei SC A.R. SA, sucursala Roman, să opereze și să actualizeze vechimea și condițiile de încadrare în carnetul său de muncă, pentru perioada 1 aprilie 2002-iulie 2006, conform drepturilor salariale primite prin executare silită, precum și obligarea aceleiași pârâte la operarea în carnetul său de muncă a perioadei cuprinsă în intervalul iulie 2006 și până la judecarea prezentei cauze, conform titlurilor executorii.
Prin sentința civilă nr. 296 din 29 ianuarie 2009, Judecătoria Roman a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Roman a reținut ca aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 92/1976, care stabilesc o competență teritorială exclusivă în favoarea judecătoriei unde își are sediul unitatea pârâtă și, în raport de aceste dispoziții, a apreciat că Judecătoria sectorului 1 București este competentă teritorial să soluționeze cauza, deoarece în raza sa teritorială își are sediul unitatea parată cu personalitate juridică. Pârâta cu sediul în Roman este o sucursală, unitate fără personalitate juridică, așa încât competența nu poate fi stabilită în funcție de sediul ei.
învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat sentința civilă nr. 720 din 21 ianuarie 2010, prin care a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman și, constatând ivit conflict negativ de competență, a sesizat înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
în motivarea soluției de declinare, Judecătoria sectorului 1 București a reținut că, la termenul din 29 ianuarie 2009, în fața primei instanțe învestite cu soluționarea cauzei, reclamantul a precizat că înțelege să se judece cu SC A.R. SA, sucursala Roman, așa încât, conform art. 8 din Decretul nr. 92/1976, competența teritorială de soluționare a cauzei nu poate fi stabilită decât în raport de sediul acestei unități, care este în Roman.
Faptul că unitatea pârâtă este o sucursală fără personalitate juridică nu înseamnă că nu poate sta în judecată ca pârâtă, deoarece ea are organe proprii de conducere, așa cum rezultă din certificatul constatator solicitat de instanță de la Oficiul Național al Registrului Comerțului, situație în care poate sța în judecată, potrivit art. 41 alin. (2) din C. proc. civ.
Pe de altă parte, a considera că SC A.R. SA, sucursala Roman, nu poate sta în judecată, ar însemna încălcarea principiului disponibilității, reclamantul fiind cel care, la termenul din 29 ianuarie 2009, a stabilit cadrul procesul, indicând-o ca pârâtă, astfel că în raport de sediul ei trebuie stabilită instanța competentă teritorial să judece cauza.
în orice caz, analiza aspectului dacă poate sta sau nu în judecată și care ar viza excepția lipsei capacității de folosință se efectuează după stabilirea instanței competente, competența fiind primordială și neputându-se confunda cu lipsa capacității de folosință.
Investită cu soluționarea conflictului negativ de competență, în condițiile art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 din C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
Conform precizării făcute la termenul din 29 ianuarie 2009, în fața primei instanțe sesizate, reclamantul a arătat că înțelege să se judece cu SC A.R. SA, sucursala Roman.
în vederea respectării principiului disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual, inclusiv sub aspectul părților procesului, determinarea instanței competente teritorial să judece pricina se face prin raportare la cadrul procesual fixat de reclamant.
Cum, în speță, reclamantul a indicat drept pârâtă pe SC A.R. SA, sucursala Roman, care își are sediul în Roman, iar art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976 prevede că plângerea împotriva refuzului de a înscrie în carnetul de muncă unele date rezultând din acte sau de a efectua rectificările unor înscrieri se face la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul unitatea care a luat măsura respectivă, rezultă că instanța competentă teritorial să judece pricina este Judecătoria Roman, în a cărei rază teritorială se află sediul unității pârâte.
Nu are nicio relevanță în determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei împrejurarea dacă pârâta chemată în judecată poate sau nu să stea în judecată, ceea ce interesează pe aspectul competenței teritoriale fiind părțile chemate în judecată de reclamant.
Problema dacă acestea pot sau nu să stea în judecată ca pârâte, susceptibilă de a fi valorificată pe calea excepției lipsei capacității procesuale de folosință, este subsidiară celei privind competența, neputând fi analizată înainte sau odată cu aceasta, ci numai ulterior stabilirii competenței, deoarece numai o instanță competentă poate verifica probleme legate de judecarea litigiului.
în consecință, în baza art. 22 alin. (3) din C. proc. civ., raportat la art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976, înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5761/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3224/2010. Civil → |
|---|
