ICCJ. Decizia nr. 3224/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la data de 05 martie 2009 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția civilă și înregistrată sub dosar, reclamanții B.I. și B.G.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, restituirea prețului de piață al imobilului înscris în CF "X" Sibiu, nr. top. "Y", imobil situat administrativ în localitatea Sibiu, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare la valoarea de 230.000 Euro.
Prin Sentința civilă nr. 473/2009, Tribunalul Sibiu, secția civilă a admis acțiunea și, în consecință, l-a obligat pe pârât să restituie reclamanților echivalentul în RON, la data plății, a sumei 230.000 Euro, reprezentând prețul de piața al imobilului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4538/1998, încheiat între reclamanți și SC U. SA, reclamanții au cumpărat cota de V2 din imobilul înscris în CF "X" Sibiu, nr. top. "Y".
S-a constatat că prin Decizia civilă nr. 2365/2003, pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4538/2003, astfel dispus anularea încheierii de întabulare nr. 823 din 21 ianuarie 1998 și restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.
în cauză a fost întocmit un raport de expertiză pentru stabilirea valorii de piață a imobilului, față de dispozițiile art. 501din Legea nr. 10/2001, valoarea care a fost determinată la nivelul sumei de 230.000 Euro, echivalentul în RON a sumei de 962.205 RON.
Instanța de fond a mai constatat că, din economia prevederilor cuprinse în art. 501din Legea nr. 10/2001, rezultă că admisibilitatea acțiunii întemeiată pe această prevedere legală, se referă la îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și acesta să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Referitor la prima condiție, s-a reținut că reclamanții au încheiat Contractul de vânzare-cumpărare la data de 03 octombrie 1997, în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, text care stabilea posibilitatea chiriașilor titulari de contract de închiriere ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, să opteze, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 din lege, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
S-a concluzionat că reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995, fosta proprietară a imobilului neîntrunind cerințele art. 2 din lege, care stabilea dreptul foștilor proprietari la redobândirea posesiei asupra apartamentelor, numai dacă locuiau în acestea în calitate de chiriași și a celor care erau libere, pentru celelalte apartamente, s-a prevăzut dreptul foștilor proprietari de a primi despăgubiri în condițiile art. 12 din lege.
în ceea ce privește cea de-a doua condiție, instanța de fond a constatat că și aceasta este îndeplinită, întrucât prin Decizia nr. 2365 din data de 13 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4538 din 1997, încheiat între reclamanți și SC "U." SA Sibiu.
împotriva acestei sentințe, a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, iar prin încheierea din 16 octombrie 2009, calea de atac a fost calificată drept apel, față de obiectul acțiunii și de prevederile art. 2821C. proc. civ.
Apelantul a solicitat schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă și, în cazul respingerii excepției, ca neîntemeiată, susținând că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 13 octombrie 2003, când s-a pronunțat Decizia civilă nr. 2365/2003 a Curții de Apel Cluj-Napoca prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimați, astfel că, la data formulării acțiunii era împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.
Apelantul a mai învederat că acțiunea reclamanților este și netemeinică, deoarece despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pot fi acordate doar proprietarilor care au cumpărat imobilele cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Or, din hotărârile judecătorești prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că n-au fost respectate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, întrucât reclamanții cunoșteau că trecerea imobilului în proprietatea statului a avut loc cu încălcarea dispozițiilor legale și că foștii proprietari și-au manifestat intenția de revendicare a lui.
Prin Decizia civilă nr. 163A din 23 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Instanța de apel a reținut și apreciat următoarele:
Reclamanții B. au dobândit în proprietate imobilul situat în Sibiu, prin cumpărare la date de 03 octombrie 1997 de la Statul Român, prin SC U. SA Sibiu, în temeiul Legii nr. 112/1995. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 2365/2003 a Curții de Apel Cluj-Napoca, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost constatat nul.
Prin Legea nr. 1/2009 a fost modificată Legea nr. 10/2001, fiind introdus, între alte dispoziții, articolul 501care dă dreptul la restituirea prețului de piață a imobilului, în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Legea nr. 1/2009 a fost publicată în M.O. nr. 63 din 03 februarie 2009 și a intrat în vigoare la trei zile de la publicare, astfel că, instanța de apel a apreciat că dreptul persoanelor menționate în art. 501din Legea nr. 10/2001, s-a născut la data intrării în vigoare, neavând nicio relevanță data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare.
S-a precizat că aceasta este interpretarea teleologică ce trebuie dată normei analizate cu privire la termenul de prescriere a acțiunii în restituirea prețului, pentru că într-o situație contrară, textul ar rămâne fără eficiență, având în vedere că, în mare majoritate, în perioada 2001-2002 s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Față de aceste considerente, prima critică vizând prescripția dreptului material la acțiune a fost înlăturată ca nefondată.
în ce privește cel de al doilea motiv de apel, vizând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 501din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că prima instanță a constatat în mod corect îndeplinirea celor două condiții prevăzute de textul legal menționat, respectiv, încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și constatarea nulității contractului printr-o hotărâre irevocabilă.
Din analiza acestui articol rezultă că buna-credință a proprietarilor cărora li s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare, nu constituie o condiție pentru ca aceștia să beneficieze de dreptul la restituirea prețului. Ca atare, sub acest aspect, și această critică a apelantului, s-a apreciat a fi nefondată.
Pe de altă parte, conform art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință se prezumă întotdeauna, iar sarcina probei incumbă celui care invocă reaua-credință. în cauză, apelantul a susținut reaua-credință a reclamanților intimați, motivând că aceștia cunoșteau împrejurarea că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu încălcarea dispozițiilor legale, dar nu a făcut nicio dovadă a acestor susțineri.
Sub un alt aspect, instanța de apel a mai observat că tribunalul reținut în mod corect că reclamanții erau titularii contractului de închiriere pentru imobilului în litigiu, astfel încât, față de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 112/1995, fostul proprietar era îndreptățit doar la despăgubiri, în condițiile art. 12 din această lege.
Ca urmare, faptul că reclamanții au avut cunoștință, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, că fostul proprietar revendică imobilul, nu este de natură a dovedi reaua-credință a reclamanților, de vreme ce, dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, îl îndreptățeau pe fostul proprietar numai la despăgubiri. De altfel, reclamanții au dobândit imobilul în litigiu cu respectarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Față de toate aceste considerente, instanța de apel a respins apelul ca nefondat, în baza art. 296 C. proc. civ.
în termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor formulate, recurentul susține că instanța de apel a dat o greșită dezlegarea excepției prescripției dreptului la acțiune.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți era prescrisă la data promovării ei, întrucât termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/958, era împlinit aceasta calculându-se în raport de data pronunțării de decizii civile prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, anume, Decizia nr. 2365 din 13 octombrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia.
Termenul de prescripție este unul legal, imperativ și absolut, iar dreptul la acțiunea având un obiect patrimonial se stinge prin împlinirea termenului de prescripție, dacă nu a fost exercitata în termenul prevăzut de lege.
Or, prin Decizia civilă nr. 2365 din 13 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar, care este definitivă și irevocabilă, se constată nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4538 din 03 octombrie 1997; prin urmare, termenul de prescripție care a început să curgă 13 octombrie 2003, s-a împlinit la data de 13 octombrie 2006.
Recurentul mai arată că excepția tardivității este o excepție de ordine publică, ce poate fi invocată și în recurs de către partea interesată, întrucât, prin invocarea ei se valorifică încălcarea unei norme imperative de drept, iar nu a uneia dispozitive.
Pe fond, soluția instanței de apel, este, de asemenea, nelegală, învederează același recurent.
Potrivit dispozițiilor art. 501din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, se prevede în mod expres că se pot acorda despăgubiri doar proprietarilor care au cumpărat imobilele cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Din hotărârile judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, rezultă fără dubiu că nu au fost respectate dispozițiile legii speciale, întrucât această vânzare s-a făcut în condițiile în care se cunoștea că trecerea în proprietatea Statului Român s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale, în vigoarea la data preluării, după cum se cunoștea despre intenția foștilor proprietari de revendicare a imobilului, astfel că, se impunea respingerea acțiunii ca nelegală și neîntemeiată.
Recurentul mai arată că din considerentele Deciziei civile nr. 2365 din 13 octombrie 2003, pronunțată de către Curtea de Apel Cluj în dosar, reiese cu evidență reaua-credință reclamanților B.I. și B.G.L. la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
în aceste condiții, instanța de apel a în mod greșit a reținut prin decizia recurată ca reaua-credință a intimaților-reclamanți trebuia dovedită, în situația în care ea rezulta chiar din faptul că, intimații, în calitatea de cumpărători aveau cunoștință despre intenția fostului proprietar de a-și revendica imobilul și de a încerca obținerea restituirii în natură a imobilului.
Astfel, încă din anul 1992, prin notificarea din 27 august 1992, foștii proprietari ai imobilului i-au atenționat pe intimați să nu facă niciun demers pentru a solicita cumpărarea imobilului litigios, întrucât, acesta a fost preluat abuziv de către Statul Român și, drept urmare, au inițiat procedura de solicitare a retrocedării proprietății.
Ulterior, la data de 05 august 1996, fostul proprietar, le-a transmis o nouă notificare, informându-i despre intenția sa de a-și revendica proprietatea - având în vedere că, legislația în vigoare la aceea dată îi permitea acest demers - și atenționându-i, totodată, să nu facă niciun demers în vederea achiziționării imobilului.
Mai mult decât atât, la data de 20 mai 1996, prin încheierea de întabulare nr. 5425/1996, s-a notat în CF nr. "Z" Sibiu pentru imobilul cu nr. top "Y", procesul ce se purta asupra imobilului.
Recurentul consideră că starea de fapt a fost corect stabilită de instanța de apel, însă au fost greșit aplicate dispozițiile imperative ale legii, deoarece legiuitorul a impus ca despăgubirile (la nivelul prețului de piață) să fie acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, în condițiile strict și expres prevăzute de acest act normativ, care însă nu sunt îndeplinite în cauză.
în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pe baza motivelor invocate, în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite, respingerea acțiunii în pretenții formulate de reclamanții B.I. și B.G.L.
Prin cererea formulată la 22 ianuarie 2010, recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere de suspendare a executării deciziei recurate, pe temeiul art. 300 alin. (3) C. proc. civ.; s-a dispus citarea sa cu mențiunea achitării unei cauțiuni de 10% din valoarea în litigiu și, urmare a îndeplinirii acestei obligații de către recurent, ca și pentru celelalte motive apreciate prin încheierea din 3 martie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 300 alin. (2) și (3) coroborate cu dispozițiile art 403 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus suspendarea provizorie a executării deciziei, până la soluționarea cererii de suspendare de către completul de judecată învestit cu soluționarea recursului, primul termen de judecată, fiind 21 mai 2010.
Cum la termenul de azi nu au fost revelate motive de amânare a pricinii de niciuna dintre părți, discutarea cererii de suspendare a exercitării deciziei nu s-a mai impus.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare la motivele de recurs în termen legal, prin care au solicitat menținerea deciziei instanței de apel prin respingerea recursului ca nefondat.
Recursul va fi admis, potrivit celor ce succed, în cauză fiind întrunită premisa aplicării greșite a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de intimații reclamanți B.I. și B.G.L. îl constituie obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al cotei de V2 din apartamentul ce a format obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4538/1998, imobil situat în Sibiu, înscris în CF "X" Sibiu nr. top. "Y", contract a cărui nulitate absolută a fost constatată prin Decizia civilă nr. 2365 din 13 octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă; sancțiunea nulității contractului a fost dispusă de instanța de recurs prin decizia menționată.
Intimații reclamanți s-au prevalat de dispozițiile art. 501din Legea nr. 10/2001, republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, formă a legii intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009.
înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea acestui text în speța de față, dispozițiile normei menționate nefiind incidente situației de fapt reținute în cauză.
Astfel, art. 501din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."
Premisele lui presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi "desființat" (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, înalta Curtea apreciază că "desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.
întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată.
Așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
în același timp, se constată că textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate, ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
în plus, înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică și istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 501din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."
Totodată, art. 50 alin. (21) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: "Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."
Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:
- Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și
- Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,
în prima situație, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.
Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501(citat și el anterior), legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.
înalta Curte apreciază că nici art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererii.
Așa cum s-a menționat, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între RAGCL Sibiu și intimații reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută prin Decizia civilă nr. 2365 din 13 octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.
Nulitatea, ca sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nune), ci și pentru trecut (ex tune), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.
Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivității efectelor nulității, se ajunge în situația în care părțile nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operațiuni juridice astfel perfectate.
în consecință, cum principalul efect (ce interesează în speță) al unui contract de vânzare-cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți, rezultă că, urmare a nulității, aceștia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.
Atare constatare permite înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un "bun actual" în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei "valori patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime" în sensul jurisprudenței instanței de contencios european, întrucât constatarea nulității contractului (corespunzător efectului pentru trecut al sancțiunii) le-ar fi permis, cel mult, să invoce drepturi legate de calitatea de chiriași (situație anterioară în care ar fi putut fi repuși, la cerere), ceea ce nu s-a întâmplat.
Or, câtă vreme aceștia nu și-au conservat un atare drept decurgând dintr-un alt principiu al efectelor nulității, acela al repunerii în situația anterioară, formulând o cerere, fie în cadrul acțiunii având ca obiect constatarea nulității, fie ulterior, pe cale separată, în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani, cu privire la protecția ce opera în baza O.U.G. nr. 40/1999, la acest moment nu pot invoca, nici din acest punct de vedere, protecția art. 1 Protocolul 1; în orice caz, reparația și întinderea ei într-o astfel de situație, ar fi trebuit să valorifice alte criterii decât cel analizat în cauză (prețul de piață).
Stabilirea unor drepturi locative ar fi fost de natură să intre sub incidența normei din Convenție, întrucât contractul de închiriere este un drept de creanță cu caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil) și temporar (pe durata locațiunii), deci, o valoare patrimonială protejată ca drept de proprietate.
în plus, deși simpla constatare a inexistenței unui bun (sau a celorlalte alternative ale noțiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar se se stabili și existența ingerinței, ingerință care trebuia să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de proporționalitate între interesele individuale și cele generale.
Or, admiterea printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, și restabilirea legalității, respectiv, a drepturilor acestuia, nu poate fi calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict sunt interesele a doi particulari, iar nu un interes general și unul individual.
Drept urmare, normele dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat anterior.
Constatându-se însă că reclamanții nu întrunesc premisele aplicării art. 501din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod nelegal instanța de apel a confirmat soluția acordării valorii de circulație (de piață) a apartamentului, în sumă de 230.000 Euro, reținând în mod greșit incidența în cauză a acestei dispoziții legale.
înalta Curte constată că recurentul, indicând că intimații reclamanți au doar vocația de a obține prețul actualizat al apartamentului ce a făcut obiectul actului nul, consecință a aplicării principiului repunerii în situația anterioară, coroborată cu data nașterii dreptului material la o atare acțiune (data Deciziei nr. 2365 din 13 octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă), a invocat excepția rescrierii dreptului material al acțiunii, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Faptul că susținerea recurentului este corectă, în sensul aplicării principiului menționat, iar nu a dispozițiilor art. 501din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu poate conduce la modificarea deciziei recurate, ca efect al constatării caracterului întemeiat al excepției prescrierii dreptului material la acțiune.
Determinarea normei aplicabile, ține într-adevăr de rolul activ al instanței, astfel cum dispune art. 129 alin. (4) C. proc. civ., însă, aceasta presupune doar că partea a indicat un alt temei decât cel care este cel mai adecvat situației juridice deduse judecății, iar nu o situație ca cea din speță, când opțiunea între un temei juridic și altul reprezintă tocmai chestiunea disputată între părți și, în plus, soluția adoptată în baza fiecăruia dintre ele, ar fi substanțial diferită.
în cauză însă, reclamanții au indicat în mod expres dispozițiile art. 501din Legea nr. 10/2001, pe când pârâtul a susținut că cerințele acestei norme nu sunt îndeplinite, ci principiul repunerii părților în situația anterioară este cel incident.
Aplicarea dreptului la situația de fapt reținută, este tocmai finalitatea deciziei pronunțate în cauză.
în consecință, reținerea de plano de prima instanță a aplicării dreptului comun (efectele nulității actului juridic civil) este o ipoteză ce nu poate fi reținută, întrucât aceasta ar fi echivalat cu schimbarea cauzei (temeiului juridic) al cererii de chemare în judecată deduse judecății de către reclamanți (causa debendi), dat fiind faptul că scopul formulării acțiunii (causa petendi) a fost acela al obținerii valorii de piață al apartamentului, iar nu doar a prețului actualizat, ceea ce ar fi reprezentat o încălcare a principiului disponibilității.
înalta Curte constată în același timp, că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care acesta produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu produce niciunul, principiu de interpretare a convențiilor civile consacrat prin dispozițiile art. 978 C. civ., pe deplin aplicabil și în dreptul procesual civil.
Ca atare, dacă la acest moment, când se conchide în mod irevocabil că textul din legea specială (art. 501din Legea 10/2001) nu își verifică cerințele de aplicabilitate, iar instanța de recurs constata că cererea reclamanților putea fi satisfăcută chiar și în parte (în limitele restituirii prețului actualizat) s-ar fi impus casarea cu trimitere pentru cercetarea cererii din perspectiva noii cauzei juridice (repunerea în situația anterioară), dacă, potrivit dreptului comun, pretenția dedusă judecății nu ar fi fost prescrisă, în raport de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Or, față de data constatării nulității contractului - 13 octombrie 2003 - și cea a formulării cererii de chemare în judecată - 5 martie 2009, acțiunea este într-adevăr, prescrisă, astfel cum susține recurentul.
Așa fiind, înalta Curte constată că în mod corect instanțele de fond s-au raportat în analizarea excepției prescripției la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001 (6 februarie 2009), act normativ prin care s-a introdus temeiul juridic de care reclamanții s-au prevalat.
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul formulat de pârât, s-a modificat în tot decizia recurată, în sensul admiterii apelului în baza art. 296 C. proc. civ., urmând a se schimba sentința apelată, iar pe fond, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5757/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3222/2010. Civil → |
|---|
