ICCJ. Decizia nr. 5803/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5803/2010
Dosar nr. 5332/30/2007
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 iulie 2007, reclamantul P.G.R. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat de Consiliul local Timişoara, Municipiul Timişoara prin Primar, D.I., SC T. SA, SC M. SRL, G.E., G.A. şi G.R.D., precum şi M.E. F. solicitând:
- să se constate nulitatea certificatului de vacanţă succesorală emis la data de 7 noiembrie 1962 în Dosar nr. 1145/1962 al fostului notariat de Stat al Regiunii Banat privind succesiunea defunctului P.N., cu referire la imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. Timişoara.
- să se stabilească că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului se compune din cota de 2/6 părţi din imobilul sus descris;
- să se constate că este unicul moştenitor al defunctului, în calitate de nepot postdecedat, revenindu-i cota de 1/1 din moştenire, soţia defunctului (P.E.) fiind străină de succesiune prin neacceptare în termen;
- să se constate nulitatea contractului de donaţie autentificat din 22 aprilie 1963 de fostul Notariat de Stat al Regiunii Banat - Timişoara, în partea referitoare la transmiterea cu titlu gratuit către stat a cotei de 2/6 parte, din imobilul menţionat care a aparţinut donatoarei P.E. născută M. - mama sa;
- în subsidiar, reducţiunea donaţiei la cotitatea disponibilă de ½ parte din averea succesorală, respectiv 1/6 parte din imobilul în litigiu, în considerarea calităţii sale de moştenitor rezervatar, calitate stabilită prin certificatul de calitate de moştenitor din 26 ianuarie 2007 emis de B.N.P. L.G.;
- să se constate preluarea de către Statul Român fără titlu legal valabil a cotei de 4/6 părţi din imobilul situat în Timişoara, identificat potrivit datelor de carte funciară sus menţionate, cu consecinţa constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 şi rectificarea cărţilor funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi al celorlalţi pârâţi, cu înscrierea dreptului său de proprietate, cu titlu de restabilire situaţiei anterioare de carte funciară şi moştenire asupra cotei de 4/6 părţi din toate apartamentele şi spaţiile ce compun imobilul.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că este moştenitorul defuncţilor P.E. născută M., mama sa, şi al lui P.N., fratele tatălui său, P.V. Calitatea de moştenitor i-a fost atestată prin certificatul de calitate de moştenitor din 26 ianuarie 2007 emis de Biroul Notarial L.G.
Anterior preluării de către stat, imobilul în litigiu a fost deţinut de antecesorii săi, în cotă de 2/6 părţi fiecare şi că, în mod abuziv, după decesul lui P.N., survenit la data de 2 aprilie 1959, a fost emis certificatul de vacanţă succesorală în Dosar nr. 1145/1962 al fostului Notariat de Stat al Regiunii Banat, statul întabulându-şi dreptul de proprietate asupra cotei menţionate, cu titlu de succesiune vacantă. De asemenea, în baza actului de donaţie autentificat din 22 aprilie 1963 al fostului Notariat de Stat al Regiunii Banat - Timişoara s-a preluat şi cota mamei sale de 2/6 părţi din succesiune.
Atât certificatul de vacanţă succesorală, cât şi contractul de donaţie sunt nule absolut întrucât, pe de o parte, succesibilii defunctului P.N. nu au fost chemaţi la moştenirea acestuia pentru a se verifica dacă au acceptat sau nu succesiunea defunctului, iar pe de altă parte, contractul de donaţie este lipsit de cauză ca o condiţie de validitate a actului juridic menţionat, mama sa neavând niciodată intenţia de a gratifica statul.
Acceptarea donaţiei s-a făcut de către stat printr-o persoană fizică, P.E., în calitate de reprezentant al statului, deşi atât actul de acceptare cât şi forma contractului trebuiau să respecte cerinţa pretinsă de dispoziţiile art. 813 C. civ., cerinţă pretinsă ad validitatem.
Nulitatea celor două acte juridice atrage nevalabilitatea titlului statului în condiţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce înseamnă că proprietatea asupra cotei de 4/6 părţi a autorilor săi nu s-a transmis niciodată în patrimoniul statului, care nu putea s-o înstrăineze pârâţilor (prin vânzarea apartamentelor imobilului), contractele astfel încheiate fiind nule absolut.
Drept consecinţă a nevalabilităţii titlului statului şi a nulităţii actelor de transmisiune, se impune rectificarea C.F. Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi al pârâţilor şi a înscrierii dreptului său de proprietate în cotă de 4/6 parte, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare şi moştenire.
Prin sentinţa nr. 936 din 13 martie 2009, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că nu poate fi primit demersul reclamantului în raport de dispoziţiile sentinţei civile nr. 11083 din 13 septembrie 1999, pronunţată de Judecătoria Timişoara definitivă şi irevocabilă la data de 24 martie 2000, prin care s-a constatat că preluarea apartamentelor din imobilul în litigiu s-a realizat cu titlu valabil de către stat, care a fost obligat să încheie contracte de vânzare-cumpărare pentru aceste bunuri, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Instanţa a apreciat că reclamantul nu are posibilitatea de a opta între calea dreptului comun şi aplicarea Legii nr. 10/2001, căci această prerogativă este prevăzută doar în ipoteza acţiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10 din 14 februarie 2001 - ipoteză neincidentă în cauza de faţă.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat apel reclamantul, cale de atac soluţionată prin Decizia nr. 322 din 14 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
A fost respins ca nefondat apelul reclamantului, curtea de apel reţinând, în esenţă, că reclamantul nu se poate prevala de necunoaşterea legii civile, întrucât legea română nu atribuie efecte juridice unei astfel de împrejurări iar, pe de altă parte, termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării de către persoanele îndreptăţite, a fost unul rezonabil, legiuitorul operând şi prorogări legale semnificative, de natură a înlătura, în speţă, apărarea reclamantului, de altfel nedovedită.
Nu au fost încălcate nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie întrucât, întreaga jurisprudenţă consacrată în aplicarea acestei norme, nu este de natură a cenzura dreptul statelor de a introduce în legislaţia proprie un termen de prescripţie sau de decădere cu privire la exerciţiul dreptului la acţiune.
S-a constatat, de asemenea, că prima instanţă a dat eficienţă Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite - care reiterează principiul specialia generalibus derogant, instanţa referindu-se atât la raporturile dintre dreptul comun şi Legea nr. 10/2001, dintre normele constituţionale şi cele convenţionale evocate, ca şi la jurisprudenţa instanţei europene, evaluând principiile care guvernează/sunt aplicabile litigiului dedus judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că soluţia este criticabilă întrucât chiar dacă nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, este îndreptăţit să promoveze o acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, text în vigoare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Accesul la justiţie în înţelesul art. 21 din Constituţia României şi al art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale presupune analiza fondului cererii deduse judecăţii, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
Instanţa este abilitată să verifice încălcarea dreptului său de proprietate în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, sens în care, invocând dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, a invocat prioritatea normei convenţionale în raport de aceea naţională.
Acest punct de vedere a fost confirmat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008, prin care s-a recunoscut admisibilitatea acţiunilor de drept comun în redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat anterior anului 1990.
Prevederile art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată care instituie, consecinţă a neformulării notificării în termenul prevăzut de lege, o limitare a accesului la justiţie, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive şi interesul general, încălcând astfel principiul proporţionalităţii care trebuie respectat în materia limitărilor aduse unui drept fundamental, drept ocrotit de convenţie.
Soluţionarea fondului cauzei se impune şi pentru faptul că o parte (două dintre spaţiile cu altă destinaţie) din imobil au rămas şi în prezent în proprietatea statului, putând face obiectul restituirii, chiar în măsura în care s-ar menţine contractele de vânzare-cumpărare contestate, situaţie ce priveşte şi terenul de 537 mp aferent imobilului construcţie ce nu a fost înstrăinat în întregime.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Textul legal enunţat ce constituie norma în temeiul căreia reclamantul a pretins verificarea valabilităţii titlului statului, în contextul modalităţii de preluare a acestuia - printr-un certificat de vacanţă succesorală şi, respectiv act de donaţie, contestate - şi, consecutiv restituirea bunului litigios prin intermediul unei acţiuni în realizare de drept comun, nu se află în conflict cu legea specială de reparaţie - Legea nr. 10/2001 - astfel cum nelegal au reţinut instanţele.
Existenţa unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de textul legii speciale, cuprinse în câmpul său de aplicaţiune, nu exclude, de plano, verificarea jurisdicţională a pretenţiilor solicitate prin cererea adresată instanţei.
Aceasta pentru că nu se poate aprecia că existenţa unei legi speciale de reparaţie împiedică, în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, căreia trebuie să i se asigure la rândul său accesul la justiţie, recunoscut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) ale convenţiei.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice civile.
Aceasta implică o analiză pe fond a cauzei, în sensul de a se verifica dacă şi pârâtul în acţiunea dedusă judecăţii nu are la rândul său un bun în sensul convenţiei, verificare ce se impune atât din perspectiva normelor şi jurisprudenţei naţionale, cât şi a celei convenţionale.
Soluţia menţionată, confirmată prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţiile unite într-un recurs în interesul legii, este de natură să asigure respectarea dreptului de acces la instanţă, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi despăgubirea persoanei private de proprietate de către stat (art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie), precum şi păstrarea justului echilibru între interesul privat şi cel general al comunităţii.
Or, în speţă, o atare analiză nu a fost făcută, instanţele limitându-se în a considera că neutilizând procedura legii speciale, reclamantului îi este închis accesul la justiţie, soluţie contrară înseşi dispoziţiilor legale invocate de aceste instanţe în soluţionarea pricinii şi care echivalează cu nesoluţionarea fondului pricinii.
O astfel de analiză se impunea cu atât mai mult cu cât, potrivit susţinerilor reclamantului, ce necesită de asemenea a fi supuse verificării instanţei, este şi faptul că doar o parte a bunului ar fi fost înstrăinat, cealaltă parte aflându-se încă în proprietatea privată a statului.
Ca urmare, refuzând verificarea fondului pretenţiilor deduse în justiţie, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală ce se impune, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. a fi casată iar cauza trimisă primei instanţe, care de asemenea nu a evocat fondul, pentru rejudecare.
În raport de soluţia dată recursului, celelalte critici invocate în calea de atac urmează a fi analizate ca apărări ale acestei părţi cu ocazia rejudecării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.G.R. împotriva Deciziei nr. 322 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia precum şi sentinţa nr. 396/ PI din 13 martie 2009 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5795/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5828/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
