ICCJ. Decizia nr. 6150/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.6150/2010
Dosar nr. 1579/3/2008
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 240 din 23 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a dispus respingerea excepţiei privind inadmisibilitatea cererii de revendicare imobiliară, ca neîntemeiată.
A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind capătul 2 din cererea de chemare în judecată şi respins acest capăt referitor la constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de pârâţi ca fiind prescrise.
A fost admisă excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă privind pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA, referitoare la cererea de revendicare şi a fost respinsă cererea îndreptată împotriva lor ca fiind formulată contra unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă cererea de revendicare introdusă de reclamanţii C.V. şi C.D. în contradictoriu cu pârâţii F.I., D.S., D.C., G.E., M.Ş. şi M.D. ca neîntemeiată.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie privind chemata în garanţie, Primăria Municipiului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Autorul reclamanţilor, C.I. a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, situat în sector 1, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16232 din 12 iunie 1933 de Tribunalul Ilfov, moştenit de reclamanţi, conform certificatului de moştenitor din 12 decembrie 1988 emis de notariatul de Stat, Sector 2, Bucureşti, imobil preluat de stat în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, poziţia nr. 1347 în anexa la decret.
Pârâţii persoane fizice, au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, excepţie respinsă de instanţă ca neîntemeiată, consecinţă a consacrării în Constituţia României a liberului acces în justiţie, ca drept fundamental, prin art. 21, şi prin art. 6 al C.E.D.O.
Acţiunea în revendicare reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură, astfel că îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie.
Legea nr. 10/2001 respectând prevederile art. 6 din C.E.D.O. şi art. 21 şi 41 din Constituţia României, nu prevede vreo interdicţie privind formularea acţiunii în revendicare de către proprietarul deposedat, împotriva cumpărătorului de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, deţinător actual al bunului, ci reglementează doar măsurile dintre persoana îndreptăţită şi organele şi unităţile deţinătoare, nici un text din această lege nevizând raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus prevederilor C. civ.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea referitoare la constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare în baza cărora pârâţii persoane fizice au dobândit în proprietate apartamentele pe care le deţin în imobilul în litigiu, a fost admisă în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text care stabileşte prin derogare de la dreptul comun, termenul de 18 luni de la intrarea în vigoare a legii pentru a invoca cauza nulităţii absolute. În speţă, termenul se împlinea la 12 august 2002 iar acţiunea a fost înregistrată la tribunal la 15 ianuarie 2008.
În privinţa cererii de revendicare, tribunalul a reţinut că pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA nu au calitate procesuală pasivă, de vreme ce apartamentele care compun imobilul revendicat au fost înstrăinate către pârâţii persoane fizice, aceştia având în prezent calitatea de proprietari conform contractului de vânzare cumpărare pe care le-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995, excepţia invocată prin întâmpinările depuse la dosar fiind astfel admisăe.
Cu privire la cererea de revendicare întemeiată pe dreptul comun, Tribunalul a constatat că reclamanţii invocă un titlu de proprietate care emană de la autorul lor, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. 16232/1933, în timp ce pârâţii persoane fizice prezintă titluri de proprietate constând în contracte de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
În cadrul operaţiunii juridice de comparare de titluri, tribunalul a acordat preferabilitate titlului de proprietate deţinut de pârâţi, câtă vreme contractele de vânzare - cumpărare încheiate şi perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost desfiinţate, sub acest aspect constatându-se că a fost prescrisă cererea de constatare a nulităţii absolute a acelor contracte, situaţie în care titlul de proprietate invocat de pârâţi s-a consolidat, ei bucurându-se de o prezumţie absolută de validitate.
Pe de altă parte, în cauză nu a fost răsturnată prezumţia de bună - credinţă de care beneficiază pârâţii foşti chiriaşi dobânditori cu titlu oneros ai apartamentelor pe care le-au cumpărat de la stat, în acest sens nefiind administrate probe de către reclamanţi din care să rezulte că pârâţii au fost avertizaţi să nu achiziţioneze acele imobile pe motivul solicitării restituirii lor în natură de către moştenitorii iniţiali.
Soluţia de respingere a cererii de revendicare a avut în vedere principiile privitoare la securitatea circuitului civil, stabilitatea raporturilor juridice ori validitatea aparenţei în drept.
Pe de altă parte, jurisprudenţa C.E.D.O. a evidenţiat cu prilejul judecării unor cauze îndreptate împotriva României că diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate în regimul comunist, nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate pentru persoanele care au dobândit bunurile respective, de bună credinţă fiind.
În consecinţă, a fost respinsă cererea de revendicare formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice şi rămase fără obiect, cererile de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti şi M.F.
Prin Decizia civilă nr. 62 din 25 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus admiterea apelului formulat de apelanţii - reclamanţi C.V. şi C.D.P. împotriva sentinţei civile nr. 240 din 23 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictor cu intimaţii - pârâţi F.I., D.S. şi D.C., M.Ş. şi M.D., G.E., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC R.V. SA, intimaţii - chemaţi în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti şi M.F.P.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată. A fost admisă acţiunea în revendicare.
Pârâta F.I. a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X situat la etajul 2 al imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 108/112/1999.
Pârâţii D.S. şi D.C. au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. X situat la etajul 2 al imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 371/112/1998.
Pârâta G.E. a fost obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. X, situat la etajul X al imobilului şi terenul aferent astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1725/112/1997.
Pârâţii M.Ş. şi M.D. au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină majoritate şi liniştită posesie apartamentul nr. X situat la parterul imobilului şi terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 370/112/1998.
Pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină libertate şi liniştită posesie, restul imobilului (teren şi construcţii) situat în Bucureşti, sector 1.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pârâţii au fost obligaţi în solidar să plătească reclamanţilor suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Preliminar Curtea a reţinut că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea de titluri, în baza criteriilor de drept comun presupuse de art. 480 C. civ. şi în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate reprezentat de art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. şi nu în ultimul rând Decizia în interesul Legii nr. 33/1008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, reprezentat de Decretul nr. 92/1950 care contravenea art. 8 şi 10 din Constituţia României din anul 1948, texte ce recunoşteau şi garantau prin lege proprietatea privată, precum şi cu art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat, care şi la acea epocă aveau forţă juridică superioară.
Tot astfel Curtea a reţinut că raportat la data introducerii acţiunii (15 ianuarie 2009) precum şi la termenul de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit succesiv până la data de 14 august 2002, soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind capătul de cerere vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare este legală, situaţie în care criticile vizând reaua - credinţă a părţilor contractante la încheierea contractelor, nu constituie obiect de control judiciar datorită referirii lor la fondul cererii şi nu la excepţia care a fundamentat soluţia.
Pornind de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat precum şi cea a menţinerii contractelor de vânzare - cumpărare de către intimaţii persoane fizice, dobândite ca efect al Legii nr. 112/1995, nedesfiinţate până în prezent, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente şi în acţiunea în revendicare bazată pe compararea de titluri.
Prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că existenţa legii speciale care reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, s-a reţinut că voinţa legiuitorului trebuie urmată unitar, pentru toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie, neputându-se accepta o soluţie discriminatorie pe care ar impune-o acţiunea în revendicare de drept comun cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative.
Prin urmare, instanţa a pornit de la reglementarea conferită de Legea nr. 10/2001 şi a aplicat C.E.D.O. înlăturând norma internă specială de la aplicare aflată în conflict cu norma internaţională cu consecinţa aplicării acesteia din urmă.
Astfel, prin reglementarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună - credinţă, adică în situaţiile în care este incidentă o eroare comună şi invincibilă cât şi aceea de preferabilitate a acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei - credinţe a dobânditorului unor astfel de bunuri şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Ar părea în aceste condiţii că în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare în virtutea voinţei legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună - credinţă.
Pe de altă parte, în jurisprudenţa C.E.D.O. pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. practica formată chiar în cauzele româneşti (P., S., P.) s-a statuat asupra regulilor de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după anul 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu.
Astfel, Curtea a examinat în fiecare caz în parte condiţia existenţei unui „bun" în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Astfel, C.E.D.O. a apreciat ca fiind îndeplinită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţa naţională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor fie ca reprezentând „bunuri actuale", fie ca „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Se poate vorbi despre existenţa unui „bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraful 38, cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun" ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragraful 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraful 33).
C.E.D.O. a reţinut de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terţi de bună - credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României, paragraful 59).
În aplicarea raţionamentului expus, conceput de Curtea europeană, instanţa naţională nu poate decât să constate în cererea în revendicare, inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilităţii evocat, ca efect al dispoziţiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, care se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României, dar şi al deciziei în interesul legii menţionate, pentru considerentele care urmează a fi expuse:
Astfel, reclamanţii C.V. şi C.D.P. deţin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, dat fiind că în hotărârea amintită din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători şi că acest interes respecta condiţiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul interne. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenţia şi „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nici o distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare şi la data sesizării instanţei în prezenta cauză.
Reclamanţii C.V. şi C.D.P. formulaseră de asemenea, notificare pentru imobilul în litigiu, încă de la data de 19 martie 1991 (filele 52 - 53, 129 - 130 dosar apel), prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate.
Cu toate acestea, imobilul a fost vândut intimaţilor, în intervalul 1997 - 1999 (filele 93 - 97 dosar apel), fără ca cererea anterioară a reclamanţilor să fi fost soluţionată şi fără ca aceştia să fi primit vreo despăgubire efectivă (fila 91 dosar apel).
Nu mai puţin, reclamanţii C.V. şi C.D.P. au formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, încă de la data de 16 august 2001 (fila 61 dosar apel), însă nici până în momentul prezent după trecerea a circa 9 ani, notificarea nu a fost soluţionată, iar reclamanţii nu au obţinut vreo despăgubire efectivă în temeiul acestei Legi nr. 10/2001 modificate.
Având în vedere şi ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de către C.E.D.O. care a constatat deja de mai multe ori în jurisprudenţa sa, că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata de despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu este posibilă: „Curtea îşi reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri" - a se vedea printre altele, cauza R.I. împotriva României, nr. 2608/2002, octombrie 2006; Cauza Katz împotriva României - Hotărâre din 20 ianuarie 2009 sau hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141 din 6 martie 2009, în cauza Faimblat versus Românie), precum şi stabilirea în mod definitiv (prin Decizia civilă prezentă) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (dată fiind şi Hotărârea C.E.D.O. din 2 iunie 2009, în cauza 11388 de Czaran şi Grofcsik versus România prin care s-a statuat: „Curtea a arătat că instanţele interne au reţinut, în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă şi cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanţilor. Faptul că dreptul reclamanţilor nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor, nu prezintă relevanţă şi nu poate conduce la concluzia că aceştia nu ar avea un „bun" în sensul Convenţiei (a se vedea în acelaşi sens cauzele Reichardt vs. România, par. 17 - 20 şi Popescu şi Dimeca vs. România, par. 22 - 24 stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalând cu existenţa unei valori patrimoniale" şi fiind determinantă pentru recunoaşte4rea indirectă şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor deposedat abuziv), rezultă evident că reclamanţii sunt deţinători ai unui „bun", în sensul C.E.D.O. chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea convenţiei europene de către România.
Premisa evaluării de legalitate presupusă de speţă este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanţilor la momentul înstrăinării locuinţelor către foştii chiriaşi, care are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispoziţiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună - credinţă.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a acestor dispoziţii legale, este utilă raportarea tot la raţionamentul C.E.D.O. care, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (cauza Străin, paragraful 49).
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi „de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeleasă în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislaţia naţională".
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite cât posibil, evitarea securităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
În consecinţă, pentru argumentele evidenţiate, Curtea a reţinut în cadrul acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâţii - persoane fizice, inaplicabilitatea dispoziţiilor incidente ale Legii speciale nr. 10/2001, inclusiv a art. 45 alin. (2), sub aspectul preferabilităţii evocate, ca urmare a necorelării lor cu dispoziţiile convenţionale.
Prin urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârâţi, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deşi reclamanţii au formulat notificări încă din 1991 şi mai apoi, în temeiul Legii nr. 10/2001, ei nu au obţinut până în prezent nici o despăgubire efectivă, deşi au trecut mulţi ani: 19, respectiv 9. Deşi Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, C.E.D.O. a constatat şi ulterior modificări, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare din 2009, pronunţate în cauzele Faimblat şi Katz împotriva României).
În acelaşi timp, Curtea nu contestă faptul că intimaţii - pârâţi persoane fizice, deţinători şi ei ai unor titluri asupra apartamentului, dispun la rândul lor, de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul radiază implicit şi în privinţa propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanţilor mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, aşa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) nu reactivează dreptul comun, din care face parte şi principiul error communis facit jus, recunoscut de doctrină şi jurisprudenţă până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziţie legală, principiu care, validând aparenţa în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesează materia efectelor nulităţii acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei Europene, fapt permis de Constituţie, dar şi de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenţii, cu consecinţa arătată - unica posibilă prin raţionamentul descris, a înlăturării preferabilităţii contractelor de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de libertate a adevăratului titular, respectiv a reclamanţilor şi care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceştia.
Curtea Europeană a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel, de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porţeanu, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamanţilor către chiriaşi, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
De altfel, Curtea a reţinut că în cauză, cu referire la apartamentele vândute, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea e măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaşi, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 şi Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 12/1995.
Această concluzie se impune întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a dispoziţiei Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, aşa cum s-a arătat, Constituţia, dar şi Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanţe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară dând prevalenţă C.E.D.O., ceea ce prezenta instanţă de apel a şi făcut în cauză în ceea ce priveşte acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor - persoane fizice. Raportat la eficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută, Curtea a reţinut că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv, în ceea ce priveşte acest capăt de cerere.
Pe de altă parte, la momentul vânzării - cumpărării, nu au fost respectate prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, conform cărora acest act normativ era incident doar în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, imobilul fiind înstrăinat înainte ca cererea de restituire formulată de autoarea reclamanţilor în temeiul legii respective, să fi fost soluţionată.
Referitor la prima condiţie, Curtea a constatat nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului. La data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, HG nr. 20/1996 fusese deja modificată prin HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997, publicată în M. Of. din 4 februarie 1997.
Sub un al patrulea aspect, afectarea prevalenţei C.E.D.O. şi a principiilor sale jurisprudenţiale, de condiţia neafectării uni alt drept de proprietate, potrivit Deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecţie ambelor părţi: proprietar expoliat de stat sau chiriaş cumpărător. Această concluzie rezultă şi din împrejurarea formulării generale a dispoziţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din alin. (2) teza finală a deciziei sale: „Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii juridice". Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriaşului-cumpărător.
Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent, raportat la limitele circumscrise de prezenta cerere privind revendicarea apartamentelor vândute, precum şi de faza judecăţii în care ne aflăm şi totodată, pentru considerentele evocate în paragrafele anterioare, Curtea a reţinut că despăgubirea reclamanţilor prin acordarea de despăgubiri băneşti, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea C.E.D.O., în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunţate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Principiul securităţii circuitului civil, la care face de altfel, referire şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat şi pe chiriaşul cumpărător. Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii: „În urma examinării hotărârilor menţionate precum şi a unor hotărâri pronunţate de C.E.D.O. în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. (.)
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriaşul cumpărător, să nu suporte consecinţele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenţia. Or, în cauză, acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriaşului în anumite condiţii, la posibilitatea obţinerii chiar a valorii actuale de piaţă a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanţial. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorului reclamanţilor, decât prin redobândirea imobilului de la pârâţii - persoane fizice.
În ceea ce priveşte apărarea intimaţilor referitoare la faptul că au fost de bună - credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, Curtea a reţinut că nu este nerelevantă cauzei, pentru considerentele pe larg expuse în paragrafele anterioare, referitoare la constatarea necontestării acestor titluri în termenul special, la aprecierea existenţei în consecinţă, a unui bun în patrimoniul acestor intimaţi, căruia Curtea nu a putut însă să îi constate preferabilitatea, date fiind regulile speciale deduse din jurisprudenţa Curţii Europene - ca urmare a constatării necorelării prevederilor Legii nr. 10/2001, în particular a art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, cu Convenţia europeană - precum şi din Decizia dată în interesul legii, a căror incidenţă a fost analizată în operaţiunea juridică anterioară, de comparare a titlurilor.
În consecinţă, acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor - persoane fizice a fost admisă.
Sub un al cincilea aspect, Curtea a reţinut faptul că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat întregul imobil - construcţie şi terenul aferent.
Tribunalul şi-a fundamentat aprecierea sa privind lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA, cu privire la apartamentele vândute pârâţilor - persoane fizice pe faptul înstrăinării lor.
Din probele administrate, a rezultat că imobilul este format din trei etaje, fiind încheiate doar contractele de vânzare - cumpărare menţionate, pentru apartamente situate la demisol, parter etaje, existând în rest, chiriaşi în imobil, precum şi un asociat al Primăriei Municipiului Bucureşti - S.A.D. Tutungerie (fila 92 dosar apel).
Potrivit actului de vânzare - cumpărare al autorului reclamanţilor, imobilul era constituit şi din teren în suprafaţă de 308,65 m.p. (fila 3 dosar apel).
De asemenea, din adresa din 20 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti (fila 72 dosar apel), rezultă că suprafaţa la sol, a construcţiei ridicate pe teren, este de 196 m.p., terenul având o suprafaţă totală de 312 m2 iar posesorul parcelei la data întocmirii evidenţelor, era SC R.V. SA Verificând conţinutul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate, rezultă că doar părţile aferente din terenul de sub construcţie, au fost înstrăinate către chiriaşii cumpărători, astfel încât pentru toate aceste considerente, se impune obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, factorul decizional din punct de vedere formal, aşa cum se va arăta în paragrafele care succed, cu privire la restul de imobil (teren şi construcţii), dat fiind şi principiul disponibilităţii, precum şi a pârâtei SC R.V. SA în a cărei administrare efectivă se află imobilul potrivit adresei menţionate din 20 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti (fila 72 dosar apel), societate care de altfel a şi procedat la vânzarea unora dintre apartamentele sale, la lăsarea reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, a restului imobilului (compus din teren - reprezentând diferenţa dintre suprafaţă iniţială de 308,65 m.p. şi suma suprafeţelor de teren de sub construcţie, aferente apartamentelor în litigiu, care au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 - şi construcţii) situat în Bucureşti, sector 1.
Curtea a reţinut că în ceea ce îi priveşte pe aceşti pârâţi, acţiunea este justificată şi prin prisma nesoluţionării notificării formulate de reclamanţi, în virtutea Legii 10/2001, demersul prezent fiind determinat tocmai de această pasivitate a autorităţilor locale, precum şi de ineficacitatea procedurii speciale, privite atât prin prisma ineficienţei mecanismului de despăgubire stabilit, precum şi prin prisma omisiunii de soluţionare timp atât de îndelungat, de ani.
În ceea ce priveşte apărările formulate de către intimatul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive, Curtea a constatat că ele s-au fundamentat pe faptul că nu s-ar fi dovedit dreptul său de proprietatesau posesia asupra imobilului.
Or, Curtea reţine că potrivit art. 1 lit. d) din Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001 republicată, Consiliul General al Municipiului Bucureşti reprezintă o autoritate deliberativă.
Conform art. 82 din aceeaşi lege, „Consiliul General al Municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute de dispoziţiile prezentei legi pentru consiliile locale, care se aplică în mod corespunzător".
Potrivit art. 36: „(1) Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale.
2) Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii: (.)
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului(.)
(5) în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. c), consiliul local:
a) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii;
b) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii".
Reglementând regimul bunurilor unităţilor administrativ-teritoriale, în acelaşi act normativ, legiuitorul a specificat: „Art. 121,
(1) Domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile şi imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege.
(2) Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(3) Donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului judeţean, cu votul majorităţii consilierilor locali sau judeţeni, după caz, în funcţie.
(4) Schimbul de imobile din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale se face în condiţiile legii, pe baza unui raport de evaluare, însuşit de consiliul local.
Art. 122,
Toate bunurile aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse inventarierii anuale. Consiliilor locale şi judeţene li se prezintă anual de către primar, respectiv de preşedintele consiliului judeţean, un raport asupra situaţiei gestionării bunurilor.
Art. 123,
(1) Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau judeţean, în condiţiile legii. (.)
Art. 124
Consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice".
În consecinţă, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti este autoritatea deliberativă a unităţii administrativ-teritoriale care gestionează patrimoniul acesteia. Or, cum restul imobilului a fost preluat de către regimul comunist, în temeiul Decretului 92/1950, rezultă faptul că el se află la acest moment, în administrarea acestui consiliu al cărui delegat în acest sens, de administrare efectivă, este pârâta SC R.V. SA potrivit adresei menţionate din 20 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti (fila 72 dosar apel).
Curtea a reţinut că acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.
În virtutea argumentelor menţionate, Curtea a reţinut că cel care stăpâneşte la acest moment, din punct de vedere formal, ca şi drept de decizie, restul imobilului, este pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în vreme ce pârâta SC R.V. SA, în temeiul dispoziţiei Consiliului, este posesorul activ al imobilului, realizând administrarea sa efectivă.
În consecinţă, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în această cauză, la fel ca şi pârâta SC R.V. SA.
În ceea ce o priveşte pe pârâta SC R.V. SA, Curtea constată faptul că apărările sale din cuprinsul întâmpinării formulate în apel, se grefează pe lipsa de calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de intimaţii - pârâţi persoane fizice (fila 32 dosar fond), astfel încât ele nu sunt pertinente sub aspectul calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte cererea principală formulată.
Indiferent, pentru considerentele evocate în paragrafele precedente, Curtea a reţinut că această pârâtă are calitate procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare.
Sub un al şaselea aspect, Curtea reţine că criticile apelanţilor referitoare la necesitatea de a fi admise cererile de chemare în garanţie, a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a M.F.P., formulate de părţile adverse, sunt lipsite de interes în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi, ele fiind formulate de părţile adverse şi menite să le protejeze pe acestea în cazul în care ar pierde procesul.
Curtea a constatat faptul că interesul este una dintre cerinţele necesare pentru existenţa dreptului la acţiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiţii predeterminate, conferă calitatea de parte. Cerinţa interesului răspunde unei maxime celebre - „Pas dintérêt, pas daction".
Exerciţiul acţiunii în justiţie cere o justificare deosebită, prin impunerea condiţiei interesului urmărindu-se nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în acelaşi timp „menajarea timpului magistraţilor şi a finanţelor statului", astfel încât rolul instanţelor să nu fie încărcat cu astfel de pricini.
Exigenţa impusă reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul să desfăşoare o activitate jurisdicţională, creează în acelaşi timp un avantaj pentru judecător: el nu se pronunţă asupra fondului unei cereri, câtă vreme nu se justifică un scop în promovarea ei.
Pe de altă parte, condiţia interesului este necesară nu numai la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Această cerinţă trebuie să fie îndeplinită ori de câte ori pe parcursul procesului, oricare dintre participanţii la judecată apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii.
Caracterizându-l, interesul este material, patrimonial (atunci când se urmăreşte restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun) sau moral (atunci când se urmăreşte un scop nepatrimonial, ca de exemplu, în cazul punerii sub interdicţie, măsură de natură să îl apere atât pe cel pus sub interdicţie, cât şi pe terţii cu care ar putea încheia diferite acte juridice).
Pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. să fie legitim, corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale.
Interesul este legitim atunci când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut.
2. să fie personal şi direct, adică folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare să aparţină celui care recurge la acţiune.
Cerinţa ca interesul să fie personal celui care acţionează, reprezintă aspectul subiectiv al condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii;
3. să fie născut şi actual, să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca şi un interes care a trecut, a fost depăşit, nu poate fi luat în considerare.
Or, în cauză că această critică din finalul motivelor de apel, în sensul admiterii cererilor de chemare în garanţie, nu îndeplineşte cerinţa interesului de a fi personal şi direct, astfel încât ea este nefondată.
Curtea a reţinut în ceea ce priveşte acelaşi aspect, faptul că partea interesată avea posibilitatea de a apela la instituţia apelului provocat, potrivit art. 2931 C. proc. civ., conform căruia: „În caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Dispoziţiile art. 293 se aplică în mod corespunzător".
Aşa cum s-a evidenţiat în cadrul doctrinei judiciare, apelul provocat poate fi formulat numai de intimat şi se îndreaptă împotriva unui alt intimat sau împotriva unei persoane care a fost parte la judecata în prima instanţă, dar nu este parte în apelul principal. El se exercită după împlinirea termenului de apel, până la prima zi de înfăţişare în faţa instanţei de apel şi se depune direct în faţa acestei instanţe. El trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe de formă, inclusiv timbrarea, ca şi apelul principal. Nu mai puţin, apelul provocat poate fi folosit de intimat în situaţia în care admiterea apelului principal ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces (a se vedea în acest sens C., V., M., B., G. - „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă", Ediţia 3, Editura A.B., Bucureşti, 2005, pag. 334 - 335).
În cauză, nici unul dintre intimaţii - pârâţi interesaţi nu a uzat de acest mijloc procesual pus la îndemâna sa, astfel încât dispoziţia instanţei de fond doar sub acest aspect, nu poate fi reformată de către instanţa de apel prezentă.
Sub un al şaptelea aspect, Curtea a constatat că criticile referitoare la valoarea imobilului învederată de apelanţi, ca reprezentând de fapt, o cerere de îndreptare eroare materială evidentă a hotărârii şi în consecinţă a unei erori materiale evidente care s-ar fi strecurat în cuprinsul încheierii din data de 29 septembrie 2008. Or, faţă de prevederile speciale ale art. 281 C. proc. civ. care primează, reclamanţii vor trebui să urmeze această procedură specială, pentru a se îndrepta eventualele erori materiale comise.
Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis ca fondat, apelul promovat, a schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea în revendicare, a obligat pârâta F.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. X situat la etajul X al imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 108/112/1999.
A obligat pârâţii D.S. şi D.C. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, demisolul imobilului şi terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 371/112/1998.
A obligat pârâta G.E. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. X situat la etajul X al imobilului şi terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1725/112/1997.
A obligat pârâţii M.Ş. şi M.D. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X situat la parterul imobilului şi terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 370/112/1998.
A obligat pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, restul imobilului (compus din teren - reprezentând diferenţa dintre suprafaţă iniţială de 308,65 mp şi suma suprafeţelor de teren de sub construcţie, aferente apartamentelor în litigiu, care au fost vândute în temeiul Legii 112/1995 - şi construcţii) situat în Bucureşti, sector 1.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A obligat în solidar, pârâţii, potrivit art. 274 C. proc. civ., să plătească reclamanţilor 1.000 lei cheltuieli de judecată în fond, reprezentând onorariu avocat ales (chitanţă - fila 90 dosar fond), constatându-se că în apel, nu a fost depusă nici o dovadă referitoare la eventuala realizare a unor cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi pârâţii M.Ş., M.D., D.S. şi D.C., G.E. şi F.I.
Recursul Primăriei Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti vizează următoarele aspecte:
Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) constând în greşita admitere a apelului reclamanţilor.
Astfel, în mod nelegal s-a dispus nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului în cauză, deoarece nu a avut în vedere condiţiile de validitate a căror respectare trebuia a fi analizate la momentul încheierii contractului.
Părţile contractului de vânzare - cumpărare au avut capacitatea de a contracta, şi-au exprimat valabil consimţământul la încheierea actului, cauza convenţiei era licită, neprohibită de lege, obiectul contractului se afla în patrimoniul recurentei iar cumpărătorii nu aveau potrivit Legii nr. 112/1995 obligaţia de a verifica situaţia juridică a imobilului.
Tot astfel nici anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun, nu atrage caducitatea actului în privinţa subachizitorului, de bună-credinţă, situaţie în care potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 actul atacat nu este lovit de nulitate absolută, reclamanta nefăcând dovada notificării acestora în sensul de a nu proceda la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Potrivit articolului citat, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost făcut cu bună credinţă.
Recurenţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, atâta vreme cât terenul nu a făcut parte din domeniul privat al Municipiului Bucureşti şi în prezent nu le aparţine lor, ci pârâtului, situaţie în care nu au calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare.
Constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este fără interes din moment ce prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
Acţiunea în revendicare este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care derogă de la dreptul comun, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art. 274 C. proc. civ. a fost aplicată greşit, din moment ce sumele acordate sunt exagerat de mari în raport cu prestaţia efectuată, instanţa trebuind a aplica art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul pârâţilor M.Ş., M.D., D.S., D.C., G.E. şi F.I., încadrat în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. vizează în esenţă următoarele aspecte:
În mod greşit a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a M.F., deoarece a reprezentat o cerere expresă pe care au formulat-o în cazul admiterii acţiunii reclamanţilor, cerere neanalizată de instanţa de apel în raport cu soluţia pronunţată.
Acţiunea în revendicare a restului de imobil (teren şi construcţie) situat în Bucureşti, sector 1, fiind admisă implică şi reţinerea calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a SC R.V. SA Bucureşti, ca de altfel şi verificarea situaţiei juridice actuale a imobilului care mai include cinci apartamente dintre care două sunt vândute în condiţiile Legii nr. 112/1995, două sunt închiriate şi un spaţiu comercial, aspecte rămase nelămurite.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Instanţa trebuia să stabilească în mod concret situaţia de fapt, adică circumstanţele cauzei.
Astfel deşi s-a reţinut că în baza actului de vânzare - cumpărare încheiat la 19 iunie 1933 autorul reclamanţilor, I.C., a devenit proprietarul unui imobil, implicit a unei construcţii pentru care a depus autorizaţia de construcţie, din conţinutul acesteia rezultă doar că autorul reclamanţilor a cumpărat un teren în anul 1933, deoarece pentru construcţie nu a depus nici un act de proprietate, şi în consecinţă autorizaţia de construcţie nu ţine loc de act de proprietate.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 iar la poziţia nr. 1347 din anexa la decret, figurează numele autorului reclamanţilor, rezultând că în decret a fost inserat numele adevăratului proprietar. Prin urmare instanţa nu putea reţine că s-a făcut dovada transmisiunilor succesorale succesive de la proprietarul iniţial C.I. către C.R. şi ulterior către reclamanţi, neexistând în vreun mod transmisiunea dreptului de proprietate către reclamanţi, existând doar două certificate de calitate de moştenitori care nu atestă decât calitatea de moştenitori legali şi nu dreptul de proprietate asupra imobilului.
Greşit s-a reţinut că reclamanţii au depus cerere de notificare pentru imobil în anul 1991 în baza Legii nr. 112/1995 care nu au fost soluţionate întrucât la dosar sunt două numere de înregistrare depuse la Primăria sectorului 1, fără a se depune şi conţinutul acestora, în condiţiile în care din înscrisurile depuse în apel (p. 52, 53, 91, 128, 129, 130) se atestă că în evidenţele comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu se află cereri pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar din cererea nr. 9185/1991 rezultă că reclamanţii au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate doar pentru teren.
Greşit a reţinut instanţa culpa entităţii deţinătoare de a le rezolva solicitarea, deoarece din înscrisurile depuse în apel (f. 60, 61, 62, 63 - 73, 131) rezultă că din culpa acestora nu s-a soluţionat cererea lor.
Greşit s-a reţinut în raport cu Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că acţiunea în revendicare presupune aplicarea Legii nr. 10/2001, normele europene dar şi dreptul comun (art. 480 C. civ.) deoarece Decizia în interesul legii exclusivează aplicarea legii speciale cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009.
Greşit s-a pronunţat instanţa asupra nevalabilităţii titlului statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950 în absenţa solicitării reclamanţilor în acest sens, corelând o reţinere din oficiu operată pentru a o corela cu noţiunea de bun în sensul C.E.D.O.
Greşit instanţa de apel deşi a reţinut că aplicare şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în acţiunea în revendicare le înlătură şi dă preferinţă reglementării internaţionale reţinând în mod greşit asupra neconcordanţei între norma internă şi cea internaţională, invocând existenţa unor cauze devenite pilot care în realitate nu au această semnificaţie juridică, iar pe de altă parte nu au legătură cu situaţia concretă a cauzei.
Astfel, în cauzele Păduraru, Porţeanu şi Străin existau hotărâri judecătoreşti prin care se admisese acţiunea în revendicare, irevocabil, care constituiau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cauza Faimblat, s-a exclus dubla procedură, instanţa sesizată cu plângerea împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării trebuind a dispune stabilirea despăgubirii în situaţia imposibilităţii restituirii imobilului în natură.
În realitate, din probele cauzei nu rezultă că dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor a fost recunoscut după preluare printr-o decizie administrativă sau hotărâre judecătorească nici în baza Legii nr. 112/1995 şi nici în baza Legii nr. 10/2001 situaţie în care greşit s-a reţinut existenţa unui bun în sensul C.E.D.O., reclamanţii nefiind beneficiarii unui drept ci unei valori patrimoniale sau interes, elemente care exclud existenţa unei ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate şi în orice caz nu a existat la epoca vânzării, din moment ce vânzarea către recurenţi a apartamentelor s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea condiţiilor prevăzute de acea lege, iar Decretul nr. 90/1950 nu era desfiinţat ori anulat. Tot astfel vânzarea era permisă şi avea temei legal, împrejurări care exclud reţinerea vânzării bunului aparţinând altor persoane, întrucât la epoca vânzării bunul nu era solicitat pentru restituire.
Contradictorie este şi aplicarea Legii nr. 10/2001 iar pe de altă parte înlăturarea unor dispoziţii din cuprinsul acesteia (art. 45 alin. (21) art. 18, lit. c) susţinându-se greşit faptul că singurul remediu îl constituie restituirea bunului în natură.
Or, compararea titlurilor în baza dreptului comun, cu ignorarea Legii nr. 1/2009, a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie înlătură de la aplicare remediul legal efectiv al despăgubirilor, recurenţii probând dreptul lor de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 cât şi a contractelor de vânzare - cumpărare.
În concursul dintre legea generală şi cea specială prevalenţă trebuie să aibă cea din urmă, aşa cum dispune recursul în interesul legii, iar dacă ar prevala C.E.D.O. se aduce atingere dreptului lor de proprietate şi a securităţii raporturilor juridice.
Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a Legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Hotărârea a fost dată cu încălcarea Legii nr. 10/2001 inclusiv a Legii nr. 1/2009, cu interpretarea incorectă şi nepermisă a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii europene, aplicate greşit în cauză.
Greşit au fost înlăturate de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 1/2009 potrivit cu care imobile preluate abuziv şi nerestituite până în prezent se restituie în natură ori prin echivalent când restituirea în natură nu mai este posibilă în temeiul prezentei legi (art. 1 alin. (1)) iar în ipoteza în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii, prin echivalent, la valoarea de piaţă a întregului imobil, teren şi construcţie stabilită conform standardelor internaţionale (art. 20 alin. (2)).
Această lege respectă principiul proporţionalităţii şi justului echilibru.
Greşit a fost interpretată Decizia în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, nu există neconcordanţă între Legea internă şi cea internaţională, deoarece titlurile recurenţilor sunt confirmate de Curtea Europeană, care recunoaşte titlul legal de dobândire a proprietăţii de către terţul dobânditor de bună credinţă precum şi de cel care a dobândit proprietatea printr-un mijloc legal, excluzând ca titularii dreptului astfel dobândit să invoce responsabilitatea statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Or, prin soluţia pronunţată, li s-a încălcat dreptul de proprietate legal ocrotit de C.E.D.O. încălcând principiul securităţii juridice, înţeles şi prin faptul că în prezentul dosar susţinând constatarea nulităţii absolute a dreptului lor, instanţa implicit le-a recunoscut şi confirmat dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu.
Doar recurenţii au bunuri actuale, iar intimaţii nu au un drept în sensul consemnat şi prin urmare nu este supus acestora.
Recurenţii sunt proprietarii legitimi ai apartamentelor în litigiu, iar prezumţia de bună credinţă a căpătat caracter irevocabil prin respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a titlului lor.
Nu în ultimul rând la promovarea prezentului proces s-a încălcat principiul unanimităţii, din moment ce O.Z., care nu figurează în acţiunea în revendicare, în condiţiile în care imobilul se află în indiviziune, situaţie reţinută şi de C.E.D.O. ca impunând de la caz la caz prin administrarea de probe realizarea scopului legitim impus de regulă.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii în revendicare.
Examinând recursurile părţilor instanţa reţine următoarele:
Recursurile sunt întemeiate.
În contextul legislaţiei române care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate a celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează ca o privare de bunuri, dacă este combinată cu absenţa totală a unor despăgubiri, ori este contrară protocolului nr. 1 a Convenţiei pentru drepturile omului.
Prin incidenţa art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 persoanele proprietare ale unor imobile însuşite de stat fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, recunoscându-li-se explicit şi retroactiv vechiul drept fără a se face vreo distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi imobilele rămase în patrimoniul statului.
Instanţa Europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cumpărătorului de bună credinţă, astfel că, oricare dintre aceştia nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege precum şi de principiile dreptului internaţional.
C.E.D.O. statuează că prin implementarea coerentă şi rezonabilă a soluţiei de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite pe cât posibil - insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri.
Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o atare acţiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, asigurându-i-se accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza în funcţie de circumstanţele concrete în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul convenţiei sau o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii, pentru ca atenuarea încălcării dreptului de proprietate cauzată persoanei îndreptăţite de regimul comunist să nu creeze noi neajunsuri disproporţionate, astfel încât persoanele care au dobândit cu bună credinţă bunuri să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care în mod corect aparţine statului care cândva a preluat abuziv aceste bunuri.
De asemenea nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată, deoarece principiul securităţii raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.
Nu este exclus ca în cadrul acţiunii în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, situaţie în care instanţa va fi pusă în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea în acelaşi timp a principiului securităţii raporturilor juridice.
C.E.D.O. a statuat că acţiunea în revendicare îşi păstrează caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă lucrul a fost însă transmis de uzurpator, în speţă statul, unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării se converteşte într-o prestaţie în despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În cauză, reclamanţii au revendicat mai multe apartamente de la pârâţii cumpărători, a căror bună credinţă se prezumă de vreme ce titlurile acestora de proprietate nu au fost anulate, ci dimpotrivă s-a constatat că dreptul la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a actelor de vânzare - cumpărare s-a prescris.
În cadrul acţiunii în revendicare, reclamanţii nu pot pune în discuţie, pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al pârâţilor, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către stat în contrapondere cu prezumţia legală a bunei credinţe a pârâţilor şi aceea a valabilităţii oricărui act juridic până la desfiinţarea acestuia prin anulare deoarece unui bun dobândit de recurenţii persoane fizice asupra apartamentelor revendicate de reclamanţi, prin contracte de vânzare - cumpărare validate de instanţa de apel consecinţă a constatării prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute a acestora, reclamanţii îi opun actul de vânzare - cumpărare a unei suprafeţe de teren, autorizaţia de construire a imobilului revendicat inserat în Decretul nr. 92/1950 la poziţia 1347, fără ca dreptul lor să fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori alt act al puterii administrative ori executive, simpla speranţă de a se recunoaşte continuitatea unui vechi drept de proprietate pe care de multă vreme le este imposibil să-l exercite efectiv neputând fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., cu atât mai mult cu cât demersurile lor în vederea recuperării bunurilor imobile au fost ulterioare actelor de vânzare - cumpărare încheiate de către recurenţi (cererea anterioară actelor de vânzare - cumpărare ale recurenţilor vizează restituirea terenului şi nu a apartamentelor în litigiu).
În aceste condiţii, în raport cu proprietarii cumpărători, dreptul de proprietate al intimaţilor vânzători nu este suficient caracterizat pentru a putea avea preferabilitate faţă de titlul de proprietate al recurenţilor cumpărători.
Faţă de cele reţinute, şi examinând în comun criticile aduse prin ambele recursuri formulate, şi ţinând cont de circumstanţele prezente ale cauzei, instanţa urmează a admite recursurile părţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recursul Consiliului General al Municipiului Bucureşti vizează în plus şi invocarea lipsei calităţii sale procesuale pasive, pentru imobilul revendicat, invocată corect din moment ce apartamentele în litigiu au fost înstrăinate recurenţilor, acesta neavând posesia lor.
Tot astfel, în recursul Primăriei Municipiului Bucureşti şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, instanţa reţine că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. au fost corect aplicate de instanţă, invocarea alin. (3) al acestui articol vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii exclus de a fi reapreciate în recurs.
Răspunzând astfel criticilor de esenţă formulate prin recursurile părţilor care au aptitudinea de a înrâuri soluţia în cauză, instanţa nu a examinat argumentele părţilor care au susţinut criticile formulate, considerând că prin prezentele considerente s-a răspuns criticilor aduse de părţile recurente, deciziei recurate.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. se vor admite recursurile declarate de pârâţi, se va modifica Decizia recurată în sensul respingerii apelurilor formulate de reclamanţii C.V. şi C.D.P. împotriva sentinţei civile nr. 240 din 23 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti pe care o va menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, M.Ş., M.D., F.I., D.S., D.C. şi G.E. împotriva Deciziei nr. 62/ A din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Modifică Decizia atacată în sensul că respinge apelurile declarate de reclamanţii C.V. şi C.D.P. împotriva sentinţei nr. 240 din 23 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6259/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6008/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
